Mă bucur de vizita lor

Posted: august 1, 2015 in Scrierile mele

E sâmbătă. Am musafiri la masă. Imi vin fetele, cu tot „tacâmul”. Pardon, tacâmul îl pun eu. Cea mare vine de la Brașov. M-am sculat mai de vreme decât de obicei. Mă uit la ceas. Este 9:59. M-am bucurat de parcă eram la cumpărături. Am sunat-o pe fiică-mea, cea din Brașov:
-Unde sunteți?
-În drum spre sufragerie.
-Aveți grijă cum conduceți. Mă sunați când ajungeți în bucătărie.
In bucătărie l-am găsit pe socrul meu. Ardea gazul. Făcea mâncare. A lipsit un timp și am mâncat ce-am mâncat. Astăzi vom mânca mai bine. Văzându-mă stând liniștit m-a întrebat:
-Ai terminat ce-aveai de făcut?
-Am terminat. Nu mi-am propus nimic să fac. Imi aștept copiii și pe cea mai mică nepoțică. Băiatul meu a plecat, cu tot „tacâmul”, acum câteva zile. Nu s-au sincronizat. Mă bucur de vizita lor în fiecare vară.

Cardul de sănătate

Posted: iulie 31, 2015 in Scrierile mele

Am înțeles că cardul (cacofonie intenționtă) nu mai este obligatoriu de la întâi august. Cine plătește banii aruncați pe fereastră din „pușculița” noastră? Ca de obicei ministrul va acuza cârcei, la minte. Nu mai am cuvinte. La anul va veni alt minstru, care se va da ilustru. In loc de card ne va propune o carte de sănătate cu indicații pentru fiecare boală în parte și să ne facem bine ne va recomanda numai aspirine.

Întâlniri peste ani

Posted: iulie 30, 2015 in Scrierile mele

E o poveste despre dragoste, deși nu pare. E o poveste despre prietenie, deși nu pare. E o poveste reală, deși nu pare. E o poveste, care la prima citire, cine are răbdare, așa pare. Dacă sunteți curioși, are urmare. Spunea cineva că dragostea și durerea sunt cele două lucruri care nu pot fi ascunse. A.J. Cronin a fost unul dintre autorii mei preferați de la care știu despre „Măsura unei clipe-măsura unei vieți. Nisipul curge, și fiece fir e o clipă, o lacrimă. Nisipul curge, se cerne mereu cu o iuțeală de necrezut și vine o clipă când clepsidra s-a golit, când lacrima s-a scurs și viața s-a consumat”.

Cui nu i-a plăcut Alexandre Dumas ?
Aceasta nu este o poveste de capă şi spadă ci o poveste cu camera ascunsă la întâlnirea de după 2×20 de ani a celor ce formau Grupa 161 a Facultăţii de Construcţii Nave şi Instalaţii de bord din Galaţi.
Dupa lungi “discuţii” pe net, iniţiate de Costică Tze, luate în serios de unii şi ca o glumă bună de alţii, s-a reuşit stabilirea unui program. Iată-ne întâmpinaţi la poarta facultăţii de una dintre organizatoare, Flori, cum îi spuneam noi. Ne-a surprins cu aceiaşi figură mirată, pe care-o ştiam, dar şi cu gura căscată:
-Ia uiteeee! Nebunii aştia şi-au trimis părinţii la întâlnirea noastră.
“Nebunii aştia” eram chiar colegii ei, care nu s-au supărat de confuzia creată, confuzie datorată timpului necruţător ce ne-a desenat pe feţe riduri, ne-a albit părul de grijile trecute, prezente şi, în mod sigur, viitoare. Totuşi cel mai revoltat a fost Andrei.
-Am auzit ca unii dintre voi nu m-au recunoscut. Să vă fie clar…Sunt un tip civilizat, care se schimbă zilnic.
Odată depăşit acest moment, Flori ne-a explicat “gura căscată” şi mirarea ei, ceea ce pe noi nu ne mai mira de mult, şi cu ochii larg deschişi sub lentilele “aburite” de emoţie s-a scuzat:
-Ce m-a lăsat cu gura căscată? Asemănarea, la unii frapantă.
Numai Sorin, descumpănit de placa de la intrare, cu inscripţia “Faculatea de Teologie” precum şi de prezenţa lui Lulu, fost parlamentar în “oastea” lui Vadim, din aceia, care de când s-a dat liber la “religie” participă la tot felul de evenimente de acest gen, în scopuri electorale, şi-a mai consultat odată programul şi ecusonul, să fie convins că n-a fost invitat să sărute moaştele vreunei sfinte sau sfânt, a avut un moment de ezitare.
-Nu-ți face probleme. In acest lăcaş sfânt ne-am petrecut cei mai frumoşi ani.
Costica Tze, iniţiatorul întâlnirii, rezemat de tocul uşii de la intrare, luând o poziţie “regulamentară”, cunoscută de el de pe vremea când îşi slujea patria, cu umerii traşi în spate şi cu “pieptul”, ce-i ascundea cureaua pantalonilor, scos înainte, ne invită în “lăcaşul sfânt”:
-Poftiţi de luaţi aminte.
Păşind cu smerenie şi emoţie pe culoare şi prin curtea Institutului, care ne-a pus în mâini “pâinea” din care “ne înfruptăm” de 40 ani şi să dea Domnul să ne mai “infruptăm” mulţi ani înainte, am ajuns în sala unde ne-am petrecut ultimii ani ai studenţiei. Sala în care-l parcă îl aud şi acum pe Baronu, împachetându-şi febril notiţele şi planşele, spunând:
-Haideţi la una mică!
Plecam la “Vânătorul”, unde în faţa unui platou cu pui de baltă, sorbind cu nesaţ din pahare rom Jamaica spuneam glume şi uitam pentru o clipă de proiectele ce nu de mult le strânsesem de pe mese.
Acum eram din nou, pe aceleaşi locuri, dar la mese, ceva mai noi, dotate cu calculatoare de care noi n-am avut parte, ducându-ne, nostalgic, cu gândul la rigla de calcul şi la “abac”, făcut din numărători de clasa a I-a, care ne-au mâncat zilele şi nopţile.
Parcă ieri părăsisem această sală. Eram la fel de gălăgioşi dar şi cu multe probleme, și ne adunaserăm să le rezolvăm pe toate. Cui să te plângi dacă nu colegilor, care ţi-au fost ca fraţii.
Primul care-a spart gheaţa o fost Ionel, venit cu mari sacrificii din Oradea.
-5 milioane drumul…Un million masa…Cu ce dracu mă mai întorc?! Și încă n-am aflat cât mă costă cazarea.
Apoi a venit rândul lui Mişu, plecat de mult, să pună umărul la propăşirea capitalismului, lăsându-ne pe noi să desăvârşim o societate multilateral dezvoltată, adică în toate direcţiile şi pe toate fronturile, în care o cădere în nas ni se părea un pas înainte. El se ocupă cu implementări de orice natură,…in vitro, in corpore, in sano şi preocupat permanent de soarta afacerilor sale, deschide calculatorul de pe masa, “fostă a lui”, acum dotată corespunzator, să-şi verifice corespondenţa:
-Linişte! Tocmai am primit o comandă să implementez o procedură de scos bani din Piatra Seacă, Piatra Olt şi Piatra Neamţ. Vă interesează?
Cu urechile în forma de pâlnie de gramofon de pe vremea bunicii am aşteptat urmarea. Numai Costică Tze, singurul cu defecte majore la “pâlnii” se trezeşte din amintiri:
-Mişule! Dacă am auzit bine, s-a înecat un neamţ în Olt ?
Problema fiind de actualitate şi de interes comun, nu-l băgă nimeni în seamă. Numai Sorin, altruist cum n-a fost niciodată şi cu referire la necazurile lui Ionel, ne surprinde încurajându-l:
-Nelule, te-ai scos. Te salvează Mişu.
Lulu, parlamentarul nostru, hârşit în ale manipulării în masă, reuşeşte să capteze atenţia lui Baronu şi Nicu. (cam puţini, ar fi spus şeful partidului din care cu “oroare” a făcut parte) spunându-le:
-E mâna lui Vadim.
Absent şi discret, Cristi nu marjează:
-Cred că era mai credibil la Piatra Craiului.
Suarez, parcă absent, nu are ochi decât pentru Anişoara şi ea pierdută, undeva într-un spaţiu mioritic, plin cu amintirile studenţiei, într-o clasă din acest lăcaş sfânt, pe care încă o frecventează, destul de des, ca dascăl.
Auzind forfota şi chiar unele cârcoteli din partea colegilor, Mişu face gestul care nu mai uimeşte pe nimeni. Işi pune mâinile în cap.
Vlad face poze. Costică Tze pare absent total, cu gândul la Toma, nici Alimoș, nici necredinciosul ci la credinciosul, nevastă-sa (aşa îi spune el, Toma) rămasă acasă, la Ieşi. Baronu se consultă cu camera ascunsă. Ionel continuă să se lamenteze, ceea ce-i provoacă dureri de cap lui Sorin. Anişoara priveşte discret în oglinda scoasă din poşetă, ştergându-şi o lacrimă aparută, întâmplător, în colţul ochiului, cu grijă, să nu deterioreze fardul. Soarez vizionează pozele făcute, minunându-se ce aparat “haios” are. Nu-i vine să creadă. Ceea ce vede sunt poze făcute unor oameni serioşi, trecuţi de a doua tinereţe şi care par a nu fi duşi la biserică.
Șeful promoţiei, aşa cum îi stă bine unui şef, la catedră, cu zâmbetul pe buze, încearcă să ne aducă cu picioarele pe pământ, propunându-ne să înceapă “strigarea apelului”.
Costica Tze, care stătea în ultima bancă şi a cărui “scăriţă” şi “ciocănel” încă-i mai funcţionează, având probleme numai cu membrana (e vorba de auz, doamnelor şi domnilor), mi s-a părut cam neliniştit. L-am liniştit, spunându-i:
-Nu e vorba de apelul de seară.
După un scurt discurs, aşa cum îi stă bine unui discurs, urmărit cu foarte mare atenţie de colegi şi în mod deosebit de Dorina și Andrei, care stăteau cu spatele, sunt numai un zâmbet cald şi cu atenţie maximă la ce avea să le spună bunul lor coleg şi prieten Costica V, când simt, ca o arsură, venind dinspre camera ascunsă. Îmi dădea peste mână. Era prima dată când am încercat să muşamalizez “neruşinarea” ei.
Supărat de atitudine, Costica V, şeful nostru de promoţie, ne indică direcţia în care ar trebuie să mergem … să dam cu capul. Cred că mi s-a adresat numai mie, (ca un coleg dus cu capul) care il priveam cu mare atentie, să văd ce pot să “scot” din cuvântarea lui sau dacă pot să “scot” ceva.
Nicu, absent la discurs, face poze, probabil are probleme cu memoria și nu vrea să ne uite. Mișu N se chinuie din răsputeri, adunându-și toate resursele de care mai dispune, să nu izbucnească în râs.
La sfârşit ne vine şi nouă rândul să ne povestim “povestea” dintre cele două “războaie”, adică de la “gata, treceţi la treabă” până la “gata, nu mai avem nevoie de voi”.
Ieşim din Institut, nostalgici dar bine dispuşi după amintitile depănate. In urma noastră clădirile impozante, cea veche şi cea nouă, cu picturile lui Sabin Bălaşa postate în holul “de primire”, cu uşa de la intrare rămasă întredeschisă, de parcă ne zâmbea trist, văzându-ne cum ne depărtăm, spre locul unde aveam să petrecem până târziu în noapte.
Camera ascunsa era la mine şi cum ne-am “împrăştiat” în grupuri mici, nu puteam surprinde toate discuţiile. Dar, am convingerea că au fost aceleaşi. Amintiri trăite şi împărtăşite celor apropiaţi, cum am făcut eu cu soţia.
In stânga, restaurantul “Vânătorul”.
-Aici mâncam pui de baltă “stropiţi” din belşug cu rom Jamaica.
Burlanele turtite de Mişu erau reparate.
-Uite! Aici am tras cheful acela de pomină. Am început să-i povestesc:
-Impreună cu Mișu, fost rugbist, și un altul, de talie mai mică, despre care pot spune „cam sfrijit, dar hotărât și cu voință”, ne-am decis să mergem la “una mică”. Cum cârciuma noastră preferată “Cățeaua Leșinată” fusese demolată și transformată într-un morman de moloz pe care urma să se ridice, falnic, (toate se ridicau falnic, pe vremea aceea) un bloc cu șapte etaje, am ales acest restaurant din centrul orașului.
După o consumație îndestulătoare, am plecat, târziu în noapte, în zig-zag și pe curbe tip B-spline generalizate, ne miram și noi de perfecțiunea execuției, pe bulevardul inundat de mirosul intens al florilor de tei, spre cămin. Rugbistul, căruia i se puseseră, ca o pată, toate burlanele de scurgeri pluviale, începe să le turtească cu capul. Unul, două și la al treilea, îl aud pe “sfrijitu”:
-Pe ăsta îl turtesc eu.
Doamne, … parcă îl văd și acum spijinindu-se cu mâinile de peretele casei, cum își dă capul pe spate, pentru elan, și cum izbește hotărât burlanul. Nici nu ne-am dat seama când ne-am trezit cu el întins, de bună voie și nesilit de nimeni, de-a latul trotuarului, blocându-ne calea. Burlanul era … din fontă.
-In restaurantul ăsta am avut onoarea să servesc un pahar cu vin la aceiaşi masă cu regretaţii Doina Badea şi Nicu Constantin. Este reală întâlnirea cu cei doi, eu dădusem vinul şi m-au invitat să-l bem împreună.
Despre ultimul voi povesti mai târziu.

Trecem printr-un târg de carte, care ne “întrerupe” amintirile şi aşa, pentru că ne-a plăcut, încetim pasul, “răsfoim” cu privirile tiluri şi autori mai vechi sau mai noi. Nu venisem la cumpărături. Ne-am continuat drumul ajungând la locul faptelor ce vor urma.
Proptită bine în mal, o “chestie” plutitoare, greu de „citit” ce fusese odată, ne aştepta primitoare şi împodobită de sărbătoare. Dunărea, liniştită, în drumul ei spre mare, îi “spăla” cu sârg şi în multe ape carena îmbătrânită, frumos “piturată” în roşu, alb şi galben, purtând în bordul de la mal, flori “căzătoare” şi o punte, largă, suficient de largă, pentru “vizitatorii” obişnuiţi să întreacă “măsura”.
Am pătruns într-un salon devenit “privat” pentru acea seară şi ne-am ocupat locurile, cum s-a nimerit, dar având grijă să-l aşezăm pe colegul nostru, Mişu, cu care am împărţit un “apartament” al câminului “B”, în cap de masă. Nu-l mai văzusem de la terminarea facultăţii. Neschimbat, acelaşi păr negru, aceiaşi voce baritonală, mai slăbit dar vânjos şi cu umorul nealterat de timp, a ținut să ne precizeze:
-In sfârşit, am reuşit să învăţ limba engleză.
Văzând atmosfera plăcută, m-am gândit să rup “gura” şi să scot “ochii” camerei ascunse. Era prea frumos să ne strice seara, dar şi prea trist să trecem peste acest eveniment, fără o glumă.
Tot la loc de cinste, între noi, undeva pe la mijlocul mesei, soţii Ceangă, care ne-au fost profesori, deşi trecuţi de mult de-a doua tinereţe îşi şopteau, cuvinte de dragoste…la adresa noastră. Ce credeaţi?
Scriind, privesc şi reprivesc poza cu masa la care ne-am strâns, după patruzeci de ani şi mă cuprinde un fior, dulce ca mierea şi o lacrimă mi se zbate în ochi ca apoi, să se prelingă până-n bărbie, pentru acei dintre noi, care s-au dus fără să ne ceară părerea. Prieteni şi colegi, plecaţi într-o linişte eternă, lăsându-ne nouă, celor care viaţa ne mai oferă această libertate sfântă, aducerile aminte şi pomenirea.
Colega mea, camera ascunsă clipind des cu “blitz-ul” :
-Hai ce faci ?
Nu e momentul, mi-am zis, trăgându-i una peste “butoane”.
Hotărâsem să ne reîntâlnim în fiecare an.
Un an mai târziu, într-un septembrie, o lună de “vară” târzie, ne îndreptam grăbiţi, mângâiaţi de briza mării, cu miresme parfumate, spre salonul pregătit de sărbătoare de la vila IRIS, acolo unde urma să bem şi să cântăm, acolo unde aveam să petrecem o seară cu veselie şi amintiri din viaţa noastră, dar şi cu tristeţi că va veni “o vreme când te laşi de toate” când “nu mai merge viaţa ca pe roate” sau “ai vrea mai multe… dar nu se mai poate”.
Nu ne-am adunat toţi, doar o “bună” parte: Anişoara și Flori, mai săritoare ca oricând; Nicu responsabil cu muzica, un DJ în devenire; Gică, o surpriză plăcută și Costică Tze, care vine de oriunde și oricând; Gabi, gazda noastră și Nuţu “Suarezul”; Sorin cel numai zâmbet şi Lulu, mai de “gaşcă” decât ne-am fi închipuit, amintind-ne de muzica de altă dată şi…cam atât. N-am uitam soţiile, pe Paula lui Daghie, Angela lui Nori şi pe mine, care încerc s-aprind o stea în inimile lor, ca un lăutar ce cântă de inimă albastră, să bem cu toţii un pahar, de fericire pentru fiecare re-ntâlnire.
Eram frumoşi, ca-n anii tinereţii, încât cei patruzeci și…de ani, care au trecut peste noi au pălit în fața bucuriei revederii. Eram frumoşi, frumuseţea era şi-n sufletele noastre clădite cu migală de pe vremea când încă eram copii, de nişte părinţi, pe care nu trebuie să-i uităm. Luând modele, numai de ei ştiute, ne-au dojenit cu blândeţe şi ori de câte ori a fost nevoie, ne-au…”altoit”.
Gazda noastră, Gabi, îmbrăcată la patru ace ne-a întâmpinat, nu cu pâine şi sare, cum se obişnuieşte, pâinea îngraşă şi după unii prosteşte, iar sarea nu face bine la corason, cu palincă, d-aia cu multe grade, distilată de două ori, adusă tocmai din Şuncuiuşi, inima Bihor-ului, unde localnicii pun mare preţ pe prune, nu le risipesc şi le pun în tradiţionalele găluşti, dar și la fermentat. De aici licoarea care-i „încălzeşte” iarna şi le „topeşte” colesterolul provenit de la o slănină faină, afumată cu migală şi mâncată cu brişca, cum îi stă bine ardeleanului.
Remarca lui Costica Tze mă readuce la realitate:
-Baroane! Mi-am îndreptat „flaşneta” sănătoasă către tine, să te aud cum baţi câmpii, de parcă ai fi terminat la Agronomie. Vă spun, cu inimă curată, mirarea mea este de bună seamă, deşi îl ştiu foarte ocupat îi ies…vorbe de …mamă, mamă. Ne cam dă târcoale Baronu…parcă ar fi la un concurs de-mprejurări, astăzi numai el vorbeşte, mâine-i rândul meu…să tac… şi uite aşa îmi vine să mă iau cu mâinile de cap.
Anişoara şi Florentina, îmbrăcate ca două surori, m-au taxat. Prima a fost Flori:
-Baronu, ăsta, nu-i normal, zicând că el este organizatorul, m-a obligat să dau fuga la Vâlcea, să râscolesc lada de zestre a bunicii bunicei mele, să găsesc o rochie adecvată momentului. Am găsit una pe care i-o împumut şi Anişoarei, sper să vă placă…rochia şi terminaţi cu prostiile. Am plecat de la Galaţi deşi sunt în rahat cu o lucrare, nu mă puneţi să vă dau replici acum… când am la ce să mă gândesc,… poate săptămâna viitoare.
A umat Anișoara, folozofând:
-Bine v-am regăsit. Tocmai îi spunea lui Baronu, referitor la clipele lui. Nu există decât clipe bune, pentru că există. Când lucrurile nu evoluează cum dorim noi suntem nemulţumiţi şi zicem că este rău. De ce ? Avem de rezolvat o problemă cu alte date, care poate nu se încadrează în problemele tablou pe care ştim să le rezolvăm, poate cu ochii închişi. Nu sunt de acord. Nu există decât bine. Nu sunt ca tine, Baroane! Am gândit suficient, acum,…Nicule, pune o melodie veselă…să ne simţim bine.
Nu mi-a rămas decât să le răspund printr-un catren. Ce Dumnezeu!?

Când te judecă-n tăcere
Şi aplică ea justeţea
Hotărârile-i severe
Sunt de toată frumuseţea.

Nu ne-am lăsat mai prejos nici noi, băieţii, care am recunoscut, ne-au lăsat mască și ne va trebui mult timp să ne revenim. Palinca servită începuse să-şi facă efectul şi pe toate le vedeam în roz .
Nici Lulu nu s-a lăsat mai prejos:
-Baroane ! Depre mine numai de bine. Am dat de pământ cu Vadim şi sunt obosit, am scris trei cărţi interesante. Aşa cum ai dorit, ţi le dau cu dedicaţie. In seara asta vreau să vă încânt cu cântece de pe vremea noastră şi să ne simţim bine.
Avea dreptate, vorba aceia, dintre cei „zece” membri de partid ai pereme, care visau o viaţă nouă, unul, adica el, a vorbit în somn şi au mai rămas…restul. Aşa-i la pereme, vorbeşte numai „tribunul”, restul, nici în somn. Câţi au mai rămas din ei?,… se mai bagă-n treabă deşi nu-s de treabă şi dacă n-aveţi treabă, număraţii voi, că eu am treabă.
Nicu, cel care şi-a tras pe creştet „patinoar” ca semn de-nţelepciune:
-Baroane! Mi-am dat jos ochelarii de pe „patinoar”, nu vreau să vă privesc cu ochii minţii ci aşa cum vă ştiu. Sunt supărat. Am numărat doar vreo zece,… nu peremişti ci colegi. Poate vin la anu, cine ştie.
Orice s-ar spune, Nicu, bunul meu prieten şi coleg de bancă, a avut şi are întodeauna dreptate. A fost şi rămâne acelaşi sufletist, care a avut partea lui de vină în organizarea re-întâlnirii nostre și de aceea a ieşit cum a ieşit, adică…a ieşit cum a ieşit.
Gică a venit pe ultima sută de metri, dar la timp, făcându-ne o surpriză plăcută. Eu, îl înşeleg pe Gică, are probleme destul de mari la care face faţă cu înţelepciune, iar tristeţea de pe chipul lui vorbeşte de la sine. Nu trebuie să ne spună nimic, îl înţelegem mai bine decât își închipuie şi îi vom fi alături, vorba aia, din cei patru cadeţi am mai rămas doar trei, ca cei trei muşchetari, unul pentru toţi şi toţi pentru unul la care se adaugă şi ceilalţi componenţi ai grupei, tot muşchetari de soi.
Mă uit la ceas şi citesc ora patru, pm, ca să fiu exact şi bine înţeles. Nu-mi vine să cred ce repede trece timpul. Mă uit pe geam. Soarele sus pe cer. Mă uit din nou la ceas, 12 şi 20. Am obosit si confund limba mică cu limba mare, a ceasului. Trebuie să fac o pauză, măcar atât cât să pot trece la pagina următoare. Cred că ar fi bine să aţipesc puţin, o aţipire care să ne aducă aminte de teoria relativităţii.
Parcă-l aud pe Sorin:
-Baroane! Credeam că nu mai ajungi pe pagina asta. Lasă gargara, ţi-au trebuit zece rânduri, plus o aţipeală ca să mă bagi în seamă.
Am studiat toate pozele făcute de mine, de Anişoara, de Florentina şi de Vlad, la întâlnirea de la Galaţi, am vizionat toate filmuleţele şi în toate am găsit acelaşi Sorin cu acelaşi zâmbet.
M-am molipsit. De-atunci mă trezesc în fiecare dimineaţă, c-un zâmbet larg pe faţă, până-mi aduc aminte, in timp ce-mi beau gălbenuşul, de ce m-am sculat,…trebuie să plec la serviciu, unde, de când cu criza, suntem tot mai ameninţaţi…de concedii fără plată şi de alte cele, inconvenabile și detestabile.
Mă uit la o poză. Uite-l şi pe el cum râde,… cred că de mine. Mi-a trimis un e-mail semnând cu drag naşul sau cam aşa ceva. Băi Suarez!,… naş ţi-am fost eu şi D-zeu să-l ierte, Nori, naşi făcuţi de joi până vineri ca sâmbăta să te onorăm, aşa cum am putut, repede cum ai vrut şi a ieşit ce-a ieşit, adică o familie ca lumea cu doi copii frumoşi şi de care vă bucuraţi şi dacă n-am avut altceva…am avut, în schimb, mână bună.
Eşti tare finule, să ne dai şi nouă reţeta cu care te speli pe cap, de-ai rămas cu “podoaba” întreagă și neagră.
Întâlnirea a fost o reușită și mi-au propus să o organizez și în următorul an.
La timpul cuvenit le-am propus ca petrecerea să se facă în Agigea. Au sărit ca arși.
-Ce dracu ne poate oferi Agigea!?
Ceea ce n-a aflat nici presa și nu s-au prins nici paparatzii este că prima vizită, în România, a lui Dubluve Dubluve Bush a fost la Agigea, o mică localitate de la malul Marii Negre, acolo unde, de ceva vreme, se “varsă” în mare o bună parte din pădurile noastre, luând drumul altor meleaguri. Ulterior am aflat. Agigea este apreciată, deosebit de importantă și ca localitate deosebit de strategică, ducându-mă, impardonabil, la gândul, „deosebit” poate avea și alte înțelesuri (mă rog, așa s-a tradus). Oricum, Agigea a fost alegerea lui.
L-am întâmpinat cum se cuvine, cu pâine și sare, conform tradiției. După o îmbucătură zdravănă din pâinea proaspătă, s-a scobit în nas cu satisfacție și mi-a oferit prima biluță albă. Apoi, am salutat mulțimea ca doi vechi prieteni. Să fiu cinstit, nu era decat nea Costică, simpaticul meu vecin, care nu m-ar fi lăsat, nici în ruptul capului, la greu, storcându-mi bani, “împrumut”, pentru băutură. Se îmbătase cu o seară înainte și uitase să ducă gunoiul la poartă. Injura de mama focului. Mașina de gunoi trecuse. Văzându-ne cu mâinile ridicate în semn de “Salut popor din Agigea” a crezut că-i cer banii împrumutați, motiv pentru care a fugit în curte, de unde, peste gard, ne-a zâmbit malefic.
Amânând eventualele răspunsuri la întrebări cu privire la scopul și durata vizitei, nu că n-ar fi fost destui interesați, i-am prezentat “bref” programul zilei: vizita unor monumete istorice, masa de prânz, iar seara, liber la shoping. Legat de pază și protecție l-am asigurat în englezește, totul este OK… Ce era să-i spun, că “obiectivele” noastre sunt păzite de niște bătrânei, deatfel simpatici, care nu rezistă mai mult de zece minute în picioare și picotesc pe unde se nimerește cu gândul la pensia “rotunjită ?
Mulțumit de cele prezentate, “șold la șold” (expresia nu-mi aparține) ne-am îndreptat spre o casă memorială, vai de mama ei, pe care Ministerul Culturii, din lipsă de fonduri pentru restaurare, afișase un benner “De vânzare”.
-Cine a fost proprietarul ?” m-a întrebat, vădit distrat.
-Acum facem săpături, i-am răspuns arătând-ui echipa de muncitori ce staționa sub un buldozer transformat în umbrelă de soare, rămași acolo de la micul dejun și mai cu o bere, mai cu un mic, mai cu un banc îi prinsese masa de prânz. N-am apucat să abordam subiectul, gândindu-mă că poate l-ar interesa, când un nor de praf s-a ridicat din singura stradă rămasă nepavată. Restul urmau să se paveze, probabil, în mandatul următor al primarului.
Doi cai, vai de mama lor, trecuseră în galop nebun pe langă noi. O turmă de oi ce cobora din deal, completa tabloul. Mă și gândeam la praful ridicat de goana nebună: “Dacă se mai scobește odată în nas îmi va da o biluță neagră”.
-Ce se întâmplă ? l-am auzit.
Ce era să-i spun, că sunt cai, originari din Pădurea Letea, scăpați de la abator de un tânăr medic veterinar “obraznic”, căruia statul i-a deschis proces pentru neglijență în serviciu suspendându-i activitatea cabinetului ?
-Oops ! Aveți și voi Van Damme-ul vostru. Îl aud din nou.
Era nea Vasilică, ciobanul, într-un șpagat perfect. conducându-și turma pe două mioare. Ce era să-i spun, că încercând să-și repare acoperisul, a căzut de pe casă direct în șpagat și doctorii nu i-au mai putut face nimic? Cum n-avea bani pentru două cărucioare cu rotile a apelat la două mioare, cu care întreținuse relații intime în tinerețe. Să salvez situația, l-am invitat la masă. Pentru a nu fi recunoscuți, mai ales el, l-am dechizat într-o doamnă respectabilă și, tot așa, “șold la șold”, ca doi îndrăgostiți…de mare, să nu vă gândiți la altceva, am luat loc la masa unui cochet restaurant aflat pe malul aceleiași mări despre care vă vorbeam la început.
După ce am servit câte o bere și cum deghizarea mea nu fusese prea reușită, am fost recunoscut de șeful “localului”, ca unul din mulții contribuabili pentru bunăstarea lui. Era în fața barului. Chelia lui, luminată din spate de o veioză, dădea impresia unui cap aureolat. Semăna cu Băsescu. Ba nu! Era chiar Băsescu.
După puțin timp, îmbrăcat la patru ace, își face apariția un chelner, mic la stat dar cu probleme majore la coloana vertebrală (deh, sarcinile de serviciu l-au obligat la multe plecăciuni) oferindu-ne câte un pahar cu “tărie”.
-Din partea casei, mi-a șoptit să nu-mi deranjeze “partenera”.
Semăna uluitor cu Boc. Ba nu! Era chiar Boc. Il cunoșteam de pe vremea când vindea la oameni gogoși, pe care le mai și umfla să nu se simtă lipsa la gramaj.
Bine că nu l-a recunoscut pe Dubluve Dubluve Buch. Îmi era teama să nu facă vreo gafă încercând să vorbească în limba lui. Oricum, a comis-o, fără să vrea, cănd de emoții ne-a spus:
-Fac iu…curat pe masă.
Nedumerirea lui Dubluve Dubluve Buch și zornăitul mobilului m-au adus la realitate. Ațipisem. Am băut un pahar cu apă și le-am scris colegilor.
Vă propun un program inedit, fantastic şi atractiv, care vă va da pe spate şi la propriu şi la figurat. O să mă pomeniţi până la următoarea întânire, dacă nu şi mai încolo, până la adânci bătrâneţi când n-o să mai știți nici câți ani o să aveți.
Vă trimit doar prima parte. L-am făcut stând pe o parte.
Primirea oaspetilor.
O baie, după drum, ar fi benevenită. Le-am oferit căteva detalii.
Nea Costică, vecinul meu, ce stă gard în gard cu mine, și-a construit un bazin, aşa că am îndrăznit să apelez la el. E rustic (bazinul nu nea Costică), făcut într-o căruță veche, cum s-a priceput. Vorba lui „după ureche”. E ca lumea. Apa o ține un plastic prins cu elastic.
La cererea mea mi-a răspuns:
-Vecine, încă nu este gata. Am probleme cu proiectantul pentru “as build”, ceea ce a întârziat predarea la “Registru” bla, bla, bla….
-Dar văd că este gata, i-am replicat.
-Este, mi-a răspuns dezumflat. Mai trebuie să-i fac probele de casă şi nu mă risc cu oameni.
I-am propus să le facem cu femei, devenind chiar foarte interesat. Știam eu un “trio”, care ar fi corespuns din punct de vedere al “sarcinii” necesare testului. Împreună cu amabilul meu vecin am purces în căutarea lor. Să n-o lungesc prea mult, vă spun, le-am găsit la micul dejun.
Le-am abordat cu vechea formulă cunoscută: -Singurele, singurele?
Privindu-mă languros de pe o canapea din faţa carpetei “Iubirea din Serai” agăţată de perete, mi-au răspuns:
-Singurele și disponibile.
In timp ce vecinul meu le aprecia din priviri (greutatea, să nu vă gândiţi la altceva), eu am mai schimbat câteva amabilităţi. Am aflat că suntem primii clienţi, care le-au deschis uşa în anul în curs. La ce gabarit aveau nu m-au surprins. Le-am mulţumit pentru amabilităţi… am fi dorit numai o informare…bla, bla, bla… şi cu promisiunea că mai revenim, am părăsit “cuibuşorul”.
Afară, vecinul mi-a explicat:
-Ar corespunde din punct de vedere al “sarcinii”. Volumul depăşeşte cu mult capacitatea “bazinului”.
In aceste condiţii am apelat la niște copii dornici de bălăceală. Lor le-a plăcut. Nu mai facuseră baie într-o căruță căptușită cu material plastic, prins cu elastic.
L-am mai întrebat pe vecin dacă “bazinul” este prevăzut cu centrală termică. Mi-a răspuns:
-Pe lemne nu ar fi fost “safety” şi apoi nu este nevoie deoarece, vara este atât de “fierbinte” încât şi oile, pe care le am, le dezbrac înainte de a le trimite la păscut.
Pentru cei care doresc apă caldă li se va încropi, cât mai rapid posibil, ceva cu totul şi cu totul special. Cupa unui excavator, import Germania (calitate), sub care se poate face foc.
Săpunul, dacă nu v-aţi adus de-acasă, costă 4 lei coaja. Apa se vinde cu 5 lei deţul (sau cinzeaca). Aici nu pot să garantez sută la sută. Negocierea a fost facută la un birt. Lemnele sunt din partea casei, 2 lei aşchia şi 3 lei surcica. In ceea ce priveşte higiena, cupa este garantat, spălată cu două săptămâni înainte, după care ar mai fi fost folosită, doar odată, la căratul gunoiului din grajdul vecinului, care ne va împrumuta “bazinul”.
Pentru cei ce fac baie, vor fi pregătite două “animatoare”, de senzaţie, care vor contribui la acea bună dispoziţie, necesară unui astfel de eveniment. Una mai “caldă” pentru cei din “bazin” și una mai “rece” pentru cei din cupă. Spectacolul este gratuit până la începerea îmbăiatului. Se vor plătii câte 100 euro de persoană, adică animatoare.
Cu banii strânşi se va organiza o tombolă unde spre distracţia dumneavoastră, niciun bilet nu va fi caştigător. Astfel, veţi fi feriţi de o grijă ca: dragă, dacă sunteţi însoţiţi de neveste sau băi, dacă v-adresaţi colegului din dreapta: „Vezi, dacă mă-mbăt, adu-mi aminte să-mi iau câştigul”.
Tot ce am scris a fost completat cu imagini adecvate.
Micul dejun.
Va fi servit numai celor care vin mai devreme de patru dimineaţa. Nu se pot comanda ouă ochiuri, am o găina în călduri de vreo câţiva ani şi precis, când îmi va fi lumea mai dragă, se va pune cloşcă, o să sară la mine că-i omor “puişorii”. Dacă mă gândesc bine, cred că nu se poate comanda nimic. Nici măcar pâine. Câinele meu Blacky are o afinitate deosebită pentru papucii de casă şi cum noi îi ascundem, mai prinde câte o pâine pe care o “ronţăie” haios şi o găsesc dimineaţa (pe la patru) făcută “papuc” şi cu degetele afară. E talentat. Crescut de mic…de mine.
In aceste condiţii recomandarea mea este să veniţi după ora patru… patru şi un sfert, patru douăzeci, sau cum vă convine mai bine… dar să nu întârziaţi mai mult de cinci minute.
Odată micul dejun rezolvat şi buna dispoziţie instalată, după o baie cu apă plată sau cu clăbuci, putem trece la următorul punct din program.
Deoarece “Programul” este foarte încărcat (câţiva MB) şi în speranţa că vă place, am să vă trimit continuarea. Astfel voi vedea cam câți dintre voi “mai doresc” să organizez eu întâlnirea. Cred că va fi ceva interesant. Va fi un fel de “Cum vă place” în varianta modernă, compătimindu-l pe “saracu” Shakespeare, care n-a avut la îndemână mijloacele moderne de astăzi, lăsându-şi în “pielea goală” toate gâştele din ogradă.
Dacă nu mi se va răspunde, consider tăcerea voastră ca un vot negativ şi vă las vouă inițiativa. Mi-au luat-o.
Întâlnirea a organizat-o Nicu, la Constanța. Intâlnire reușită deși, n-am înțeles de ce, la plecare, unii mi-au spus:
-Baroane! La anul organizeaz-o tu.
A venit și „La anul”. Nu prea aveam chef să mă implic. Initiațiava a luat-o tot Nicu. Mi-am adus aminte. Cine vine cu inișiativa pierde. Era așa o bâlbâială ce m-a făcut să le trimit următorul e-mail:
Stimate colege și băi colegi, recunoașteți că v-am dat gata cu începutul. Ieri am făcut un test. Am trimis pe e-mail niște scrieri de-ale mele. Nu mai trimisesem demult. Am un program, care îmi spune dacă e-mail-ul s-a deschis. A rămas închis. Mi-am dat seama. Ce am trimis a fost „dilit”. Probabil v-ați spus în gând „Iară scrie nărodul ăsta!”. Numai Lulu a fost mai elegant dar tranșant. „Atâtea scrieri mi-ai trimis de și atunci când stau pe vine mă gândesc numai la tine”. Nu cred că suna așa ci mai degrabă, a scris în grabă „Nu-mi mai face plezir. Hai sictir!” N-am găsit altă rimă, vorba actorului care ne arată, după câte știu, degetul mijlociu de la Bruxelles. Păcatul era că scrierile mele păreau de tot că… Negăsind o rimă corespunzătoare. M-am oprit si m-am apucat de o treabă mare. Am răsfoit grăbit în vreo două dicționare. Păream dus. Am încercat și în Larouse. Am căutat rima la „păcatul” până m-a apucat căscatul. Evrika! Găsisem rima căutată. Pot completa propoziția neterminată. Păcatul era că scrierile mele păreau de tot căscatul. Dacă ar afla prietenul meu din ardeal, cât m-am străduit, mi-ar spuse:
-Baroane, ghe no nimereai ierai ghe tăt căcatul.
Astfel m-am decis să folosesc corespondența colegului cu inițiativa. M-am bucurat deși aveam o variantă, sigur v-ar fi fost pe plac, chiar în Agigea. N-are nicio legătura cu „gluma” pe care v-am trimis-o anul trecut. Văzând cât de mulți v-ați înghesuit să-i răspundeți colegului m-am dezumflat, vorba aceia deșteaptă „noi am fost și cu unii și cu alții, dar dacă faceți o analiză a întâlnirilor noastre, o să vedeți că unii au fost deja cu alții, iar alții au fost deja cu unii”. Unii dintre noi, la vârsta noatră, ar trebui să se legitimeze.
Am mai decis ceva. Așa sunt eu, decis. Nu vă mai scriu. Aștept semnalul. Dacă nu răspund să știți că vin chiar dacă întâlnirea se va da în Piața Griviței la tejgheaua nouă unde se vând numai ouă. Dacă ajung primul vă pot ține rândul la tarabe unde se vinde fasole boabe. De nu vine niciunul am să beau o bere rece la tejgheaua zece și am să plec din piață cu o legătură de verdeață.
Spre surprinderea mea mi-au cerut o descriere a locației. Le-am trimis următorul e-mail.
Cele mai frumoase chei din România sunt situate la aproximativ 300-400 km de Carpații Orientali, în sud-estul țării, la limita dintre satul Lazu și orașul Eforie Nord. Cheile se întind pe lungimea de cinci centimetri și le consider cele mai spectaculoase. O adevarată încântare pentru oaspetii veniți la mare. Inainte de a se ajunge la chei, privirea lor este atrasă, inevitabil, de gropile din asfalt și ceea ce nu știu, subteranul este la fel de spectaculos. Când se sparge o conductă de apă se creează adevarate eleștee și fântâni arteziene ce-i vor încânta cu curcubee. Când plouă, apar cascade, iar apele repezi din burlane sapă culoare, care ocolesc cu grijă bazinul hidografic construit cu atâta trudă.
Intrarea cu cheile se face printr-un hol, neiluminat ziua, dar dincolo de acest aspect, spectacolul nu poate fi descris în cuvinte dacă nu aveți specialitatea de zugravi, la fel cum nu poate fi descrisă nici senzația pe care o trăiește musafirul, neobosit, când străbate drumul flancat de doi pereți din bolțari.
Pentru împătimiții sporturilor extreme se poate face bungee jumping de la mansardă.
Cea mai mare atracție din zonă este „Peștera șobolanului”.
Le-am trimis și poza cu cheile…mele de-acasă. Au fost încântați. Astfel am învins „inițiativa”. Anul acesta întâlnirea va avea loc în Agigea.
Întâlnirea. Cum pot uita întâlnirea?!
Autobuzul cu navetişti opreşte în Mangalia, o staţiune veche de la malul Mării Negre şi printre cei care coboară este un tânăr, un bărbat la vreo treizeci, treizeci şi doi de ani, cu părul cărunt, suplu dar, destul de bine legat şi de înălţime medie, îmbrăcat într-o pereche de blugi şi o cămaşă în carouri având culoarea predominantă, grena. Ați ghicit. Eram eu.
Staţia este lângă calea ferată ce uneşte Constanţa de Vama Veche. Am traversat calea ferată aşteaptând liniştit, pe marginea drumului, o ocazie, să mă ducă până la şantierul naval. Mai aveam de străbătut vreo patru kilometri până la destinaţie. Nu eram în apele mele. Cu câteva luni în urmă se pronunţase divorţul. Nu m-am prezentat la nicio şedinţă, nu mi-am construit nicio apărare şi după, am dat o masă la “Continental”, un vechi restaurant din Constanţa, în speranţa unei despărţiri amiabile. Nu eram unul dintre acei oameni care trec prin viaţă încercând să nu plătească nimic şi fără să se bucure de această trecere. M-am bucurat de fiecare moment, am glumit şi când îmi mergea mai prost. Acum nu-mi venea să cred că sunt singur. Dumnezeu a făcut trandafirul şi dracul i-a pus ghimpi. Fără experienţa îndrăgostitului, fără a mă pierde în fiinţa iubită şi modul meu de comportare, de multe ori nonconformist, n-au putut fi luate în considerare. Acum am timp suficient și-mi permite să mă refugiez în ceea ce ştiu să facă cel mai bine, în muncă. Pe vremea aceia “partidul” era în toate, inclusiv în viaţa oamenilor şi secretarul de partid, poreclit “minte-n bubă” mă avertizase.
-Ceva nu merge în căsnicia dumneavoastră. Ar fi bine să vă rezolvaţi situaţia.
Trebuia rezolvat ceva şi eu nu ştiam, fiind convins că lucrurile mergeau bine. Îmi spusese numai aşa, ca un apropo? Da, căsnicia nu era ceva în care să te aştepţi să faci numai lucruri simple, era mai complicată decât îmi inchipuisem. Nu-mi făceam iluzii dar, mai răscoleam în cenuşa timpului.
Era în primăvara lui ’71. Terminasem cursurile facultăţii şi sosise ziua banchetului de sfârşit. La prânz, unul dintre colegi, a dat o masă stropită cu vin roşu, de butuc, vin bun şi din belşug. Se logodise. Am băut câteva pahare, inclusiv pe cel în plus. Nu mă simţeam prea fericit, dar zâmbetul şi buna dispoziţie pe care le afişam, ascundeau cu grijă problemele ce mă frământau. Trebuia să mă pregătesc pentru un nou început, să dau piept cu o nouă şi imprevizibilă situaţie.
După gratularea proapeţilor logodiţi, împreună cu câţiva colegi am luat autobuzul spre Casa de Cultură a Studenţilor, locul unde urma să petrecem sfărşitul studentiei. In autobuz n-am încetat cu glumele şi râsul, ceea ce a atras atenţia unor studente de la chimie. Fuseseră invitate la banchet. Printre ele era şi viitoarea mea soţie. N-am remarcat-o, decât mai târziu, şi după ce ne-am cunoscut, mi-a spus prima ei impresie din autobuz.
-Dacă toţi sunt aşa beţi ca ăsta, s-a dus dracului petrecerea
Nu eram beat, eram bine dipus.
Am intrat în sala pregătită pentru banchet. Primii veniţi, vreo cinci-şase, stăteau de vorbă cu singura fată din sală. M-am apropiat de grup şi oprindu-mă în dreptul fetei, i-am zâmbit şi luând-o de mână i-am spus:
-In seara asta rămâi lângă mine.
Spre surprinderea mea n-a comentat, ba chiar m-a strâns discret de mână. A rămas şi la un moment dat chiar am dispărut cu ea într-un loc mai retras. Ceva mai târziu, la braţ cu unul dintre colegii mei a venit şi viitoarea mea soţie. Frumuseţea ei mi-a atras atenţia şi de multe ori privirile noastre s-au intersectat.
-Cine este fata aceia? l-am întregat pe colegul de lângă mine.
-I-aţi gândul, este logodită.
Mai tarziu, când ne-am cunoscut mai bine, mi-a spus si ea, “despre tine am primit acelaşi răspuns, i-aţi gândul, este logodit”.
A doua zi am reintâlnit-o la cantina studenţească. Era singură la masă, iar colegul meu, cel care o însoţise la banchet, era la altă masă. Cu tava în mână şi surprins oarecum, dar cu mai mult curaj, m-am apropiat de masa ei:
-Se poate?
A răspuns afirmativ şi am luat prima masă împreună. Apoi am invitat-o la o plimbare de seară. A fost de acord, dar n-a fost să fie. M-am dus la căminul de fete și am rugat o colegă de-a ei s-o anunţe. O aşteptam la intrare. După un timp, a revenit spunându-mi:
-A renunţat, e obosită şi preferă să se culce mai devreme.
M-am plimbat singur. A doua zi ne-au reintâlnit la cantina studenţească şi cu reproş în glas, mi-a spus:
-Păi bine mă, m-ai lăsat aseară să te aştept îmbracată aproape o oră.
Chestia asta mi-a dat curaj şi după ce i-am explicat ce s-a petrecut în seara cu pricina, replica ei n-a întârziat:
-Ce să-ţi fac, multe colege de-ale mele te plac.
In seara aceia n-am mai ratat plimbarea. In vară ne-am căsătorit. Era aşa cum mă gândise, trăiam senzaţia că adevarata viaţă va începe curând. Cum m-aș fi simțit mai fericit decât alături de fata pe care o iubeam, gândindu-mă la aşteptarea primului născut şi, de ce nu, şi al doilea?
Gândul îmi zboară cu ani în urmă când, tânăr şi îndrăgostit, de mână cu viitoarea mea soţie mă îndreptam, convins şi ca orice om normal din acele timpuri, să fac vizita cuvenită viitorilor socrii. Intrând în curte, ne-a întâmpinat un câine.
-Nu muşcă, mi-a spus.
Botul lui, cu unul dintre canini răsfrânt peste buza inferioară îi dădea un aer fioros, în vădit contrast cu agitaţia specifică, la vederea stăpânei. Nu l-am băgat în seamă. In stânga, o casă din lemn, ridicată la poalele unui deal, având un pridvor larg în care se vedea un război de ţesut. In dreapta, curtea cu gazon şi flori, iar în spate o zona îngrădită, cu acareturi, păsări de curte şi o mică livadă de pomi fructiferi, parcă furată pădurii, care inunda dealul. Mirosul de conifere mixat în mod plăcut cu cel specific unei curţi la “ţară”, m-a făcut să-mi revină, parţial, din emoții.
Am urcat vreo trei trepte din lemn până în pridvorul casei. Războiul de ţesut, plin cu aţe şi o suveică între ele, părea abandonat de curând. O mulţime de aţe, colorate, dădeau forma unui început de faţă de masă în stil rustic.
-Mama, lucrează acasă pentru o cooperativă de artizanat, mi-a spus, în timp ce se apropia de noi un bătrânel simpatic, subţire la trup, de talie medie, puţin mai scund decât mine şi cu mustaţă, afişând un zâmbet cald în colţul gurii. Era viitorul meu socru.
Eram în schimburi de amabilităţi cand, a apărut şi viitoarea soacră. Contrast total. Atunci mi-a dat seama că vorba cu “jumătatea mea” nu li se potrivea deloc. El era “jumătatea ei”. Poftiţi în casă, în camera de la stradă, special pregătită pentru oaspeţi, având pe un perete câteva tablouri în ulei făcute de o mână cam stângace, sub ele un pat, apoi două fotolii, o teracotă şi o masă centrală cu scaune, toate desprinse, parcă, dintr-o poveste veche cu “a fost odată”.
-Cum ţi se par tablourile?
Eu, care cochetase cu pictura, fost “şcolit” câteva ore la Casa Pionierilor şi pentru că mă ducea mintea, bănuind cine este autorul şi ca în niciun caz să nu fac vreo gafă, i-am dat un răspuns evaziv.
-Sunt ca…lumea
Luând câte un loc, am început să încropim discuţii. Am încercat şi o glumă sau două, reuşind chiar să smulg un zâmbet viitoarei soacre, dar nu era zâmbetul ei. Mi s-a spus că nu sunt primul, a mai fost cineva, bla, bla, bla…şi după ce am servit câte un pahar de ţuică şi nişte murături (Doamne,ce murături! O delicatese din ciuperci de fag, specialitatea caselor din zonă), am plecat, urmând să revenim a doua zi dimineaţa.
A doua zi dimineaţa am fost poftiţi în aceiaşi cameră de la stradă, acelaşi decor dar, parcă alţi oameni. Se părea că viitorii socrii au trecut printr-o noapte de criză sau de coşmar. Viitorul socru avea discursul pregătit. Eram convins că nu vorbea el ci ea prin el. De! Aşa se cuvenea. Nu erau de acord cu căsătoria. Parcă trăiam un “deja vu”.
Avea 11 ani, clasa a patra elementară când, câţiva băieţi, printre care şi eu şi câteva fete printre care şi ele, de la diferite clase, am fost chemaţi la tovarăşa Directoare a şcolii.
-Dragi copii, a început ea, în oraşul nostru se organizează un concurs între şcoli, pe diferite secţiuni. Vom participa şi noi la secţiunea Teatru. Consultându-mă cu tovarăşele voastre învăţătoare am decis să punem în scenă basmul “Povestea porcului”. Distribuţia în piesă a fost făcută. Să-i vedem pe protagonisti.
M-am trezit luat de mână de “Tovarăşa” şi prezentat:
-El va fi Făt-Frumos.
Asta cu “frumos” o mai auzisem doar de la maică-mea. Parcă o auzeam şi acum, strigându-mă.
-Frumosule! Vino-ncoace!
In vocea ei “frumosule” avea alte conotaţii, ştiam ce mă aşteaptă. Mă apropiam cu teamă, nu îndrăzneam să n-o ascult. Oricum, eram tot timpul pregătit să fug în jurul mesei.
O altă învăţătoare vine de mână cu “Fata Impăratului”.
Separat, şi eu şi ea eram “prezentabili”, atât cât se putea la vârsta aceia, dar când ne-au aşezat unul lângă altul … Dezastru. “Fata Impăratului” era cu un cap mai înaltă decât “Făt-Frumos”. Aşa am ratat o distributie cu care aș fi putut să mă mândresc până la adânci bătrâneţi. Cum un alt “Făt-Frumos” nu mai era s-a apelat la o “Fată-Frumoasă” îmbrăcată băieţeşte, ceea ce, ulterior, a dus la depunctarea noatră, de către juriu. Mie mi s-a atribuit un rol de boier de la ţară, care urma să ceară mâna fetei de împărat, la concurenţă cu un “bătrânel” simpatico. Bătrânelul o peţea pentru “porcul” lui (aşa era basmul). Oricum, pretenţiile împăratului mi s-au părut ridicole. Auzi, să-i facă un pod din piatră şi bine şi repede, atunci când cei mai în “vogă”, constructorii chinezi, erau ocupaţi cu Marele Zid.
De-acum, ex-viitorul socru, adică “jumatatea ei”, continua să vorbească. Nu-l mai auzeam. Trebuia să-mi pregătesc un contraatac. Știam unde bate dar, nu ştiam ce-mi va cere. Stăteam toţi patru în picioare. Ea, aproape de mine, ei în faţa noatră, ocupând singura cale de ieşire din cameră. Tocmai mă gândeam (cu haz de necaz), n-aveau cum să-mi ceară să le fac vreun pod, nici măcar să le repar cele trei trepte de acces în pridvor când, şi-au exprimat o dorinţă, ca un ultimatum
-Dă-ne actele fetei!
Da! Actele erau la mine. Cum niciodată nu am profitat de “avantajul” vreunei situaţii, le-am spus:
-Dacă ea îmi spune să vi le dau, vi le dau. Dacă nu, aveţi din partea noastră numai urări de bine şi de sănătate
Am plecat amândoi. De acum, viitorii socrii, au ieşit în pridvor de unde, descumpăniţi şi contrariaţi de întorsătura lucrurilor, au făcut tot ce mai puteau face pentru noi,… să ne petreacă cu privirea.
Imi aminteam şi de visul avut înainte de despărţire, ca un avertisment, pe care nu l-am băgat în seamă şi interpretarea lui am găsit-o mai târziu.
Se facea că eram mecanic de locomotivă şi trenul pe care-l conduceam avea câteva vagoane. Conduceam locomotiva voios, precum şoferul de la ONT , prin locuri de-o frumuseţe pe care-o întâlneşti numai în basme. La un moment dat, în loc de verdeaţă au apărut ciulinii şi treptat-treptat, câmpul devenea o mare de nisip. Pe şine se vedeau, din loc în loc, dune, peste care treceam, la început mai uşor apoi, din ce în ce mai greu. N-am mers prea mult, locomotiva s-a defectat. Eu, în încăpăţânarea mea de a merge mai departe, am coborât şi precum edecarii, proptindu-mă în traverse, am repus în mişcare garnitura până când, în faţa a apărut un capăt de drum. Terenul era surpat cam la un metru sub nivelul inițial. Am hotărât să repar locomotiva, să dau înapoi, să-mi iau elan şi să sar pe şine. Când am privit mai atent, în fața mea erau o mulţime de şine, o reţea de şine. Care erau ale mele? N-am aflat răspuns la întrebare, mă trezisem.
Acum, aveam o anumită libertate şi totul rămânea să n-o “fredonez” greşit. Puteam să facă ce-mi doream, să sar în sus, să dau cu o anumită parte a corpului de pământ, să fluier, să cânt, să…dar nu asta mi-am dorit.
Un claxon strident şi strigătul unui fost coleg de facultate, mi-a întrerupt gândurile:
-Hei! Urcă!
-Tot cu “troaca” asta umbli?
-Da băi, “troaca” asta mă cară unde vrea muşchii mei. Tu stai şi arăţi la soferi, degetul mare. Hai, urcă!
După câteva minute deschideam uşa biroului comisiei de recepţie. Am intrat în birou şi cum erau o parte cunoscuţi şi o parte necunoscuti:
-Bună dimineaţa! Am spus și cum mă cheamă în timp ce-mi aruncam privirea pe feţele necunoscute. Am zăbovit puţin pe chipul unei fete frumoase, nu mult, atât cât să nu se bage de seamă. Avea părul prins coc la spate

Sărbători de iarnă.

Posted: iulie 29, 2015 in Scrierile mele

Nu mi-am propus niciodată să scriu o carte deși am fost îndrumat, așa de complezență. E o poveste despre dragoste, deși nu pare. Despre prietenie, deși nu pare. E o poveste reală, deși nu pare. E o poveste, care la prima citire, cine are răbdare, așa pare. Dacă sunteți curioși, are urmare. Spunea cineva că dragostea și durerea sunt cele două lucruri care nu pot fi ascunse. A.J. Cronin a fost unul dintre autorii mei preferați de la care știu despre „Măsura unei clipe-măsura unei vieți. Nisipul curge, și fiece fir e o clipă, o lacrimă. Nisipul curge, se cerne mereu cu o iuțeală de necrezut și vine o clipă când clepsidra s-a golit, când lacrima s-a scurs și viața s-a consumat”.

E iarnă. Stau la masă și scriu. Iau literele, le pun în cuvinte, pe care le descânt. Le așez în rânduri, ca niște straturi, în care plantez flori să vă desfete.
E iarnă. Am slăbit și nu mă bucur, să mă-ntremez am să fac sport. Nu vreau să mă trezesc într-o dimineață mort. La vară soarele în suflet am să-l picur.
Nici nu terminasem bine de scris aceste „frumoase” rânduri, nevastă-mea m-a pus pe gânduri:
-Bărbate, ai probleme cu memoria.
Asta mi-a spus-o acum, poate ieri sau cine mai știe, în urmă cu câteva zile și dacă mă gândesc mai bine, cred c-au trecut, de atunci, vreo zece ani. M-am verificat aducându-mi aminte de o vorbă a maică-mii, de pe vremea când eram copil şi-l enervasem pe un vecin. Maică-mea s-a scuzat:
-Nu vă supăraţi, aşa e el,… mai zăpăcit!
Asta m-a ajutat în viaţă să n-o iau pe arătură din orice „izbitură”. Nu mă enervează întâmplările mărunte, iar pe cele mai grave le consider mărunte. Nu pot spune acelaşi lucru despre cei ce mă înconjoară, în fiecare seară (ziua sunt la serviciu) şi fac din ţânțar ditai armăsarul. Cică m-ar fi lăsat memoria şi aş avea nevoie de o doză, chiar supradoză, de lecitină. De ce nu un tonic cardiac precum stricnină? Imi acuză glumele, dar râd cu poftă, mai să se înece, dacă au ceva în gură. Aşa s-a întâmplat aseară, poate ieri sau cine mai știe, acum câteva zile și dacă mă gândesc bine, cred c-au trecut, de atunci, vreo zece ani. Deci, parcă o aud pe nevastă-mea:
-Tu uiţi de la mână până la gură. Pleci şi nu şti de unde-ai venit sau vii de nu mai şti de unde-ai plecat.
Aşa îmi aduc aminte că mi-ar fi zis. Socrul meu, care asista la discuţie a sărit pe mine cu un test. Deformație profesională, întâi verifică cu tester-ul dacă este curent și apoi aprinde lumina. La răspunsul meu, nevastă-mea, care bea apă, era să se înece. I-a sărit în ajutor taică-său cu două palme după ceafă, pe care i le-aşi fi dat şi eu, cu mare plăcere. M-a întrebat:
-Spune repede ce-ai mâncat aseară!
Să nu mint, am avut un moment de ezitare, dar răspunsul meu s-a încadrat într-un termen rezonabil:
-Ce te interesează pe tine ce-am mâncat aseară?!
Era ca în bancul acela:
-Doctore am început să uit.
-De când?
-De când ce?
E iarnă și vin sărbătorile. Pentru mine este cel mai frumos anotimp. Încă de mic îl așteptam mai ceva decât vacanța mare. Îmi puneam patinele sau schiurile în picioare. Aveam aproape nouă ani. Era prin ’54, dar îmi aduc aminte, ca şi-acum. Într-o dimineaţă mama mă-mbracă şi mă rugă să merg după lapte. Locuiam pe strada lui Ţuţuianu, aşa-l chema pe proprietarul caselor. Parte din averea lui erau casele de pe strada Ion Slavici din Braşov. Există şi astăzi această stradă, scăpată de furia lui Ceaușescu. Este înconjurată de blocuri mari şi greu mai recunoşti locurile copilăriei. Lipsesc maidanele, ruşii au plecat, cazematele lor dărâmate şi nu se mai aud exerciţiile cu alergări pe străzi și focurile de armă cu gloanţe oarbe, iar la ferestre copiii cu nasurile turtite, urmărind spectacolul, acum sunt mari sau nu mai sunt.
Casele erau construite pe acelaşi „calapod” cu demisol. Noi locuiam sus şi să ajung la intrare urcam vreo zece trepte din piatră. De la acele trepte mi se trage problema cu dintele din faţă. Aveam o colega de clasă, din vecini, cu ciupituri de vărsat pe față, care le vedea gropiţe. O plăceam. Un copil a bruscat-o şi eu l-am pocnit. Când a apărut fratele său mai mare, am fugit cu fata, am urcat scările şi întocându-mă să-i fac un sâc, am dat cu capul de piatra aruncată spre mine. M-am trezit la spital. Căzusem pe scări şi unul din cei doi dinţi din faţă s-a spart. L-am înlocuit de vreo două ori, ultimul a fost din „faianţă”, dar nici de ăsta n-am avut noroc c-am căzut în bot. M-a sunat soţia tocmai când mă oblojeam şi i-am spus ca mi-am spart „chiuveta”. Râde şi-acum când îşi aduce aminte.
O singură casă de pe strada aceia nu era a lui Ţuţuianu, era al unui alt particular, creştea animale. Curtea era păzită de un căne rău, care şi-n lanţ fiind îţi dădea fiori, cum se zbătea să te prindă măcar de picior. La el eram abonaţi la lapte.
Am ieşit cu oala de lapte. N-am putut să fac niciun pas, era numai zăpadă, casele nu mai aveau demisoluri, parcă erau făcute pentru pitici, adică pentru noi aştia mici. Mi-am luat gândul de la vaca vecinului, m-am întors sfios şi i-am zis mamei că atâta zăpadă n-am văzut de când m-a făcut. Era duminica, tata
Acasă, s-a mobilizat cu mama, au ieşit cu lopata la curăţat zăpada, să-i scoată pe cei din demisol, care erau blocaţi în casă şi nu mai puteau să iasă. A început o forfotă mare pe stradă, toţi ieşiseră la zăpadă şi până seara strada era un labirint , transformat apoi de noi în loc de joacă.
Nu existau mijloacele de informaţii de azi. Aveam un difuzor, un fel de cutie ca o colivie pentru o păsărică, nu mai mare decât o rândunică. Avea o limbă cu care reglai sonorul şi l-a care ascultam piese de teatru. Îmi plăceau şi nu ştiu de ce, acum îmi vine-n minte o piesă la care-am plâns. Zăpadă-n toiul verii se numea.
Astazi, avem la dispoziţie toate mijloacele de informaţii. E suficient să deschizi televizorul. Unora le place să-i zică „sticlă” şi afli tot ce se întâmplă pe o „rază” egală cu raza pământului. Cel mai des vezi politicieni. Mă uit la ei şi mă crucesc cum gândesc. Mă întreb ce şcoli au, câte clase au trecut, câţi de patru au avut si dacă au fost la meditaţii, măcar de-alea în spirală. Parcă-l văd şi-acum pe ăla, în fesene, ce-şi făcuse partid cu măsa şi-o mătuşă ce stătea cu ei, uşă în uşă, când a fost întrebat de meserie, s-a deşirat din scaun cât era lung şi cu ochii pe sus de uitase unde a ajuns, cu o faţă de om luminat şi învăţat…de măsa acasă, ce repetase, de-aproape căpiase, în faţa oglinzii, ce avea de spus, scoţând din puţul gândirii măselei de minte doar patru cuvinte:
-De azi sunt politician.
Două zile m-am tratat cu triferment. Mă balonasem de atâta râs. Mi-amintesc şi de poetul, care arunca cu sare pe foc de ieşeau scântei, mai mare hazul, erau ca nişte artificii ce dădeau o stare de veselie rară, până l-au dat afară, sau a plecat el, nu contează, mi-a plăcut cum rimează.
De-aş avea televiziune aş face o emisiune, un fel de „Serviciul român în politică”, să nu vă gândiţi la critică ci cu episoade reale de la şedinţele fesene până la cele de azi. Vă promit distracţie mare, iar în loc de reclame il rog pe Bendeac să vă spună glume de la Bac. Va avea un “reiting” de invidiat, chiar sută la sută, de-o să plângă Antenele şi o să oblig oteve-ul să anunţe în disperare, din lipsă de audienţă: a fost găsită Elodia pe spate şi cu faţa-n jos de supărare şi cum o duce Cioacă la închisoarea de maximă siguranţă dotată c-o clanţă.
Acum, când scriu, e iarna și după câtă zăpadă e afară nu mă întreb „unde-s zăpezile de altă dată”.
De felul meu sunt cam distrat şi uit mereu unde-am parcat maşina. Azi dimineaţă am ieşit mai devreme din casă. Ninsese toată noaptea. Să n-am suprize m-am gândit bine, îmboldit de nevastă, să iau cu mine o lopată. Îl vazusem pe premier, undeva pe centură, cum dădea la lopată ca pe vremea când purta o curea lată şi m-a impresionat de câte maşini a scos din zapadă în cele câteva minute de stat în stradă. A plecat foarte mulţumit după un ceai îndulcit şi fierbinte, care l-a-ncălzit până şi la minte.
Dar, să mă-ntorc la mine pe stradă. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, numai zăpadă. Căutându-mi disperat maşina, prima de care-am dat era o camionetă şi m-am bucurat amintindu-mi că aseară parcând-o eram cam ofuscat. Locul meu fusese ocupat. Am dat la zapadă pân-am transpirat şi în sfârşit pot să vă spun, n-am reuşit. Am dat telefon la serviciu şi le-am spus:
-Sunt transpirat şi luat de frisoane, să-mi treacă frigul ce l-am tras afară am pus pe mine cinci paltoane şi arăt ca o gaină bolnavă de gripă aviară.
Era ziua de Moș Nicolae. Am intrat în casă și mi-am lăsat bocancii la ușă. Nevastă-mea mi-a dat papucii…ăia de casă. Ce creați?
Târziu în noapte când mi-era somnul mai dulce o bătaie-n geam mă face să tresar. Aruncându-mi ochii spre fereastră, dincolo de termopan, văd un moş ce-mi face semne:
-Hai la geam!
Aş minţi dacă n-aş spune, m-au cam trecut fiorii şi să-mi treacă am scuipat în sâni, nu ai mei că n-am, ai lui nevastă-mea, care dormea cu sânii-n sus şi faţa la saltea.
-Sunt Moş Nicolae, îl aud. Am venit să-ţi arăt ce ţi-am luat.
Mi-a arătat bocancii ce-i pusesem eu la uşă:
-Ştii, pe-ai mei i-am terminat!
M-am trezit. Era pe la cinci dimineaţa şi coborând din pat, am simţit ceva ud la picioare. Oops, mi-am zis. O fi venit tsunami după cutremurul din Marea Neagră de zilele trecute. Lipa, lipa prin apă m-am dus la fereastră crezând că o să dau cu ochii de marea albastră. Toate erau la locul lor. Marea la locul ei, curtea era tot curte, iar Max, unul dintre câinii de-afară, simţindu-mă, a ridicat capul dând vesel din coadă. Situaţia se limpezise. Apa din dormitor era şi ea limpede şi dulce. Ne inundasem. Moşule! Ce mi-ai făcut ! Mi-am suflecat “mânecile” de la pantalonii de pijama şi împreună cu soţia, mai mult ea, am strâns apa.
La final m-am retras în bucătărie să-mi beau cafeaua. La Pro era madam Neti cu horoscopul. Când a ajuns la tauri,(eu şi soţia suntem “tauri”), am auzit-o spunând:
-Astăzi, cei născuţi în zodia taurului vor avea o surpriză.
Am avut-o. La serviciu m-a aşteptat o altă surpiză. Horoscupul l-am simţit că-mi vine ca o mănuşă. Plec în Italia pe ruta Roma, Pisa şi Livorno, un fel de Paris, Londra şi Mizil, pentru un curs de o săptămână. Nu știu ce să fac? Să-mi trec în “sivi” acest curs ca fiind un masterat ? Cine ştie? Poate ajung prim-ministru. N-am şanse, Livorno nu este Catania.
Acolo l-am cunoscut pe „Bideu”, care este un tânăr de treizeci, trezeci şi ceva de ani, şcolit pe vremea Abramburicăi. Un tip a toate cunoscător. Am încercat să-i mai temperez elanul, dar cum din vocabularul meu englez lipsea cuvantul “bideu” (acum sunt documentat “bidet”) n-am putut să-l contrazic când la întrebarea unui sud corean: -Ce obiect este lângă toaleta din baie?
El, nonşalant, i-a răspuns într-o engleză impecabilă:
-Sink for childrens, adică chiuvetă pentru copii.
A doua zi, intrând la mine în cameră, i-am arătat cum curge „chiuveta pentru copii”.
De câte ori lipsesc de-acasă, la întoarcere am surprize. S-a defectat pompa de combustibil de la centrala termică, iar cei de la meteo au anunţat vizita unui ciclon bulgăresc cu zapădă. Ca cădea sub formă de bulgări.
Se apropie Crăciunul și cum pot să uit primul Moș Crăciun venit după Moș Gerilă.
Revolta din Timişoara mi-a “sunat” la uşă dimineaţa de vreme prin glasul curierului:
-Alarmă de luptă !
Eram încadrat la unitatea militară “douazeci şi unu, patruzeci şi cinci”. Strigătul “Alarmă” îmi era bine cunoscut aducându-mi, mereu, aminte de o gafă făcută în tinereţe când, abia ajuns acasă m-am trezit cu un soldat la uşă spunându-mi:
-Alarmă la douzeci şi unu patruzeci şi cinci. M-am uitat la ceas. Mai aveam vreo patru ore le dispoziţie, timp în care, liniştit, am servit masa, apoi o mică siestă. Devenisem apt pentru exerciţiu. Fix la douazeci şi unu şi patruzeci şi cinci m-am prezentat la unitate. Exerciţiul se terminase de mult şi a doua zi am fost aspru muştruluit de comandant pentru lipsă la apel.
“Alarmă de luptă !”. M-am simţit ca şi cum cineva îmi tragea o sârmă ghimpată prin şira spinării. Ajuns la unitate unde, cu echipamentul completat cu tot ceea ce însemna “gata de luptă”, am rămas să-mi petrec Crăciunul şi Revelionul.
Evenimentele se desfăşurau rapid. Nici nu ne transformasem bine din “tovarăşi de arme” în “domni de arme” , sunt chemat la ordin şi anunţat că, în unanimitate de voturi, am fost ales șeful grupei de intervenţie într-un “teatru de operaţiuni” pe care-l dezvoltau tacticienii, „mâzgălind” niște hărţi întinse pe birouri.
-Domnule ofiţer, îmi sună şi acum în urechi. Gara a fost ocupată. Avem morţi şi răniţi. Te duci să cucereşti gara.
De-asta mi-a plăcut mie armata. Aici am avut parte numai de ordine scurte, clare şi cu obiective precise.
Mi-am adunat “trupa de asalt” formată dintr-un inginer electronist şi un maistru mecanic şi am purces spre gara ocupată de terorişti cu gândul de-a prinde măcar unul, să-l arăt naţiunii, dar şi cu teama să nu ajung să “privesc”, imprimat pe un oval de faianţă lipită pe monumentul din faţa unității, cum mi se depun flori drept de recunoştinţă.
Cocaşat de sarcina primită, mi-am “clocit” planul de acţiune pe drum. Hotărâsem să recucerim gara pornind din “spatele gării”. Nu era tărziu. Întunericul pusese stăpânire pe oraş. Am trecut terasamentul şi ne deplasam, precauţi, pe cărarea formată de localnicii dornici de scurtarea drumului spre casă când, în faţa noastră apare în întuneric o mogâldeaţă de om cu o sacoşă de “un leu” în mâna dreaptă.
-Stai că trag !
Mogâldeaţa s-a oprit ca trăsnită, scăpând “sacoşa” din mână, semn că ştia regula sau nu era la prima “abatere”.
-Ce ai în sacoşă? a sunat prima întrebare.
-Doua raţe, a sunat primul răspuns.
La verificare am văzut două “orătanii” mici în “pielea goală” lăfăindu-se pe fundul sacoşei. I-am dat drumul. Ce m-a surprins este că venea dinspre gară, acolo unde “aveam morţii şi răniţii noştrii”.
Nu s-a depărtat prea mult “mogâldeaţa” când o rafală de pistol mitralieră ne-a dat “deşteptarea” şi ne-a înatins pe burtă.
-Ce facem ? îl aud pe electronist.
Bună întrebare. “Mogâldeaţa” a trecut liniştită şi noi suntem primiţi ca la război. Zgomotul provocat de o locomotivă mă face să ridic puţin capul, cât să arunc o privire razantă cu şina de cale ferată. Acum aveam un nou plan. M-am furişat până la mecanic. I-am explicat ce se întâmplă şi ce aveam în cap, încercând să-l oblig să pornească spre gară şi noi, la adăpostul locomotivei, să “penetrăm” forţele inamicului.
-Nu se poate, mi-a răspuns simţindu-l foarte stăpân pe el şi peste poate de calm. Am roşu, a continuat.
Revoluţie, revoluţie dar ăştia respectă regulile de circulaţie. Aşa a căzut tentativă din episodul “spatele gării”.
Am decis să ne întoarcem de unde am plecat. In stradă, localnicii forfoteau în toate direcţiile. Pe electronist şi pe maistru i-am trimis înapoi la unitate, iar eu am luat-o la pas, alături de civilii grăbiţi, indiferenţi la ce se petrece, spre gară, cu gândul să-mi îndeplinesc “misiunea” sau măcar să aflu ce se întâmplă şi dacă nu cumva sunt teleportat pe o altă planetă.
In staţia de troleibuz, câteva zeci de persoane aşteptau mijlocul de transport dorit cu privirile aţintite spre intrarea principală a gării. Când m-au văzut, am simţit în ochii lor o bucurie de parcă eu aş fi întruchipat o întreagă armată venită să resolve situaţia şi să repună în circuitul naţional gara “ocupată”. “Impins” de la spate de atâţia perechi de ochi, mi-am luat inima în dinţi şi m-am îndreptat spre gară. Aveam să constat că nu eram primul. Inaintea mea mai încercase un troleibuz rămas înfipt într-o coloană de susţinere, cu captatorii încă vibrând, aiurea, în căutarea sursei de energie pierdută.
Geamurile făcute ţăndări sau cu câte o gaură “înflorată” şi sala cu casele de bilete pustie îmi dădeau fiori când, de pe peron aud o voce, care sparge liniştea. In dreapta era încolonat un pluton de studenţi militari, în stânga alţi militari în “verde”, iar de pe acoperişul gării recunosc glasul unui subaltern de-al meu, trimis cu “trupa”, încă din miezul zilei, să păzească gara:
-Ce faci şefu ?
-Ce s-a întâmplat aici ? l-am întrebat căutându-l cu privirea aţintită-n sus. Mi-a răspuns ca la grădiniţă:
-Nu ştiu. Nu noi am început primii.
Astăzi am ajuns mai devreme acasă. Am parcat maşina şi în drum m-am văzut cu un bătrânel simpatic ce stă la două case de mine, ne întâlnim din când în când la un chioşc să cumpărăm pâine. Un bătrânel ce dăduse deja bineţe la a doua bătrâneţe, dar se ţinea bine…de gard să nu alunece pe gheaţă. Era aproape îngheţat, dorea să mai schimbe-o vorbă, nu-i mai funcţiona cablul și să afle de la mine ce s-a întâmplat cu premierul, ce se mai ştie despre Președinte, dacă-i dus cum s-a propus, dacă mai sunt mitinguri în ţară şi dac-o să ningă până la vară. N-am apucat să-i povestesc tot ce ştiam despre Boc. Văzându-mă cu chef şi intrat în joc a început să-mi povestească de la ’48 încoace tot ce se-ntâmplase. La câte mitinguri a participat şi cu ce urmări s-au soldat pân-aproape-am îngheţat.
-Ascultă măi băiete”, aşa mă vedea el privindu-mă pe îndelete. Intotdeauna după şi chiar în timp de mitinguri apar noi guri, ce vor, concret, la putere si ăştia-s aceia ce profită direct. Apoi mai sunt ăia ce stau la căldură, un fel de cotitură, să fiu înţeles bine de tine, adică stau de-o parte să aibe ceva parte şi-şi flutură candidatura. Sunt ce-i ce profită indirect de nemulţumirile oamenilor.
-Ce să-i faci vecine?! i-am răspuns. Suntem condamnaţi să vieţuim împreună cu politicieni, analişti, conţopişti, ziarişti de nu mai poţi să mişti, butonul teve, fără să nu dai de ei, care mai de care zmei. Unii spun de alţii că sunt plătiţi, alţii spun de unii că sunt mituiţi. Nu şti pe cine să mai crezi ca ştirea ce-o dau pe post s-o validezi. Se înjură, spun ce le vine la gură, nu contează, au un scaun cu spetează, mint, dezmint, divaghează, acuză, se scuză, e drept, mai rar, mai sunt ceva zile-n caledar până unii, nu toţi, vor pleca, dar tot nu vom scapa. Pleacații vor fi rechemaţi să-şi dea cu părerea de ce şi-au pierdut puterea, cu cât le-a crescut averea, dacă ce-i care-au venit au venit sau n-au venit, cum de s-au pricopsit, câtă lume au prostit şi câte şi mai câte. Se pregăteşte o nouă guvernare, care vrea să ne ţintească, iarăşi, cu privirea la luminiţa de la capătul tunelului.
După o scurtă pauză l-am auzit:
-Măi baiete! Ăsta este destinul nostru. Nu vreau să mai aud de ei, n-o să fac reclamaţie la cablu şi mi-a părut bine că te-am văzut.
Mi-a rămas în minte o afirmaţie a bătrânelului de pe strada mea „Ăsta este destinul nostru” si m-am gândit la mine.
Există destin? Eu cred că da.
Eram prin clasa a doua. Şcoala era undeva pe lângă gara veche a Braşovului, într-o casa cu etaj, naţionalizată. La şcoală mergeam pe jos şi făceam cam o jumatate de oră la dus şi vreo două ore la întors. Acasă mă-ntorceam cu trăsura, aicea-i toată-ncurcătura. Imi plăcea mie să mă plimb cu trăsura. O luam din faţa gării, unde-şi aştepta cuminte muşterii veniţi cu trenul. Eu fugeam după ea şi mă aşezam pe bara din spate făra să ştiu în ce direcţie o ia. Apoi mă reîntorceam la gară şi luam alta până nimeream direcţia care-mi convenea. De multe ori mai prindeam din zbor câte un bici, care-mi făcea pe haine plici. Învățasem lecţia, mă feream şi numai când oprea birjarul ţâşneam şi nu mă dădeam prins.
De fapt doream să vă povestesc altceva. Pe atunci am cochetat cu desenul chiar şi cu pictura. Talentul mi-a fost descoperit de învătaţărea mea, la ora de desen, când a verificat o temă dată pentru acasă şi m-a întrebat, mirată firesc, dacă eu sunt autorul. M-a scos la tablă şi am convins-o. De atunci, învaţătorele s-au vorbit între ele (erau multe clase de-a doua, natalitatea era în creştere după război) şi au schimbat orarul ca să mă poată “împrumuta” la orele lor. Drept recunoştinţă, m-au propus să-mi cizelez talentul la Palatul Pionierilor.
Aşa am ajuns acolo. Un palat adevărat, n-am cuvinte să-l descriu, motiv pentru care nici nu incerc, să nu vă plictisesc, se va face târziu. Nationalizat. Superb. In clasa de desen, numai copii de bine. Mă simţeam stingher. Vedeam pentru prima dată o planşetă şi acuarele. Eram eu, recunosc, cam varză şi neliniştit. In faţa mea, la planşetă, un baiat de bine. Toţi roiau în jurul lui şi-i admirau “opera”, o frunză de stejar ce o pictase, iar eu, băiat şcolit într-un cartier de la periferia oraşului, am profitat de neatenţia lui şi i-am tras scaunul. A căzut grămadă în hohotele de râs ale celor două sau trei fete din sală. Baieţii, probabil gaşca, bine îmbrăcaţi, dolofani, roşii-n obrajori, bine hrăniţi, m-au privit ofuscaţi. Când s-a terminat ora, am ţâşnit afară. Din privirle “băieţilor de bine” ştiam ce m-aşteaptă. Ce nu ştiau ei? Eram deţinatorul titlului de cel mai bun alergător din şcoala la “Crosul Primăverii”.
Aşa s-a încheiat prima mea încercare de a ieşi în lumea “bună”. Am rămas cu ceva, talentul nativ, pe care nici mama n-a ştiut să mi-l explice. Probabil “o rudă de-a ei mai îndepărtată,…bla, bla, bla” . Cum “ieşirea” mea în lumea bună a fost ratată, am rămas copilul naiv al lui mama şi tata. Poate astăzi aş fi fost un pictor sau un critic de artă (la critică mă pricep). Nu ăsta era destinul meu.
Cu desenul am mai cochetat, din când în când. Imi aduc aminte. Eram în Mangalia, nou repartizat după terminarea facultăţii şi aflasem că o colegă de serviciu, mai în vârstă, Doamna Ciobanu, era născută în aceiaşi zi cu mine. Am cumpărat ce-mi trebuia şi în noaptea dinaintea onomasticii am făcut un tablou, în ulei, de mărimea unei coli A4. Bunul meu prieten Gil, plecat dintre noi prea devreme, mi-a spus:
-Băi ce mişto ţi-a ieşit expresia feţei! Desenasem o pisică.
In cartierul nostru se deschisese o şcoală nouă. Alţi profesori, alţi colegi. Eram în clasa a patra când, învăţătoarea mi-a descoperit „talentul” de actor propunîndu-mă într-o piesă de teatru, „Povestea porcului”, în rolul lui Făt-frumos. Pe vremea aceia nimeni nu auzise de Florin Piersic. Am ratat distribuţia. Ileana Cosânzeana era cu un cap mai înaltă decât mine. Nu ăsta era destinul meu.
Clasa a şaptea m-a prins în cartierul Tractorul pe strada Ianoș Herback. Auzisem și de o fabrică din Cluj ce purta acelaşi nume. Fabrică de pantofi, ca oamenii să aibe în ce să-şi bage picioarele. Ceauşescu i-a schimbat numele într-unul mai sonor, Strada Tablei.
Ai mei îşi făcuseră o casă pe pâmant şi cum remuneraţia era mică după buget i-am auzit, întâmplător, „clocindu-mi” viitorul. Ca primul născut şi nevoile tot mai mari, mă împingeau, inevitabil, spre o şcoală de meserii unde cursanţii erau plătiţi lunar cu 400 lei. Poate aş fi avut, astăzi, într-o vitrina, „strunguleţul de aur”. Nu a fost să fie. Destinul meu a fost un ofiter în kaki, care mi-a propus să urmez “Liceul Militar”. L-am urmat. Alegerea conferea alor mei un oarecare avantaj, scăpându-i de o gură de hrănit şi un corp în continuă creştere de îmbrăcat.
Oricum, de „destinul” de care te temi, nu scapi. In ’64, la terminarea liceului, pentru prima dată, în istoria lui, s-au deschis drumuri noi pentru absovenţi, medicina şi aviaţia. Tentante prin prisma….”medic”, “aviator”. Dădeau mai bine.
La Medicină nu m-am dus, temându-mă de cât aveam de învăţat. Prea mult, mi-am zis. Nu doream să-mi sacrific ultima mare vacanţă, în plus nu-mi plăcea. Mi se părea o ştiinţă “pe pipăite” aducându-mi aminte, cu groază, de regimul drastic la care fusesem supus, cu ani în urmă, diagnosticat fiind cu “icter” şi cât p’aci să dau colţul din cauza unei banale apendicite. De acest episod, aveam să-mi aduc aminte, mai tarziu, când mi-am dat doctoratul în mecanica fluidelor cu aplicaţii la organismul uman şi unul din examene a fost la Fiziologie. De ce ţi-e frică nu scapi.
La Aviaţie nu m-am dus, temându-mă de o vizită medicală. Una din probe era “barocamera”.
-Iţi ţiuie şi-ţi pocnesc urechile, mi-au spus cei ce trecuseră proba.
Am ales, pe principiul “undeva, la dracu în praznic”, şcoala de cadeţi din Constanţa. După terminarea studiilor şi după prima repartiţie, am fost chemat de omul care avea să-mi schimbe “destinul” anunţându-mă că voi lucra cu scafandri de mare adancime. Degeaba i-am spus:
-Dacă trece un scafandru pe lângă mine, nici nu întorc capul, fusesem deja numit.
Aşa am ajuns la “barocamera”, în care aveam să-mi “petrec” zile şi nopţi. De ce ți-e frică nu scapi.
Dacă, astăzi, m-ar întreba cineva „Nu vrei să te reprofilezi?” i-aş răspunde „m-aş reprofila ca bărbier în Guvern, chiar la un minister oarecare. Se spune, din popor, că meseria asta se deprinde cel mai uşor pe capul proștilor”.
M-am oferit să-l ajut şi l-am întrebat:
-N-aveţi pe nimeni? Un prieten?
-Prieteni zici!? l-am auzit revenind în discuţie. M-am gândit c-am atins, poate, o coardă sensibilă, dar a continuat:
-Pe vremea mea la prieteni le spuneam ortaci, mai mult nişte tovarăşi de drum, aşa cum îşi numesc minerii, colegii de serviciu. Să nu-ţi închipui c-ar fi o legatură între ortaci şi prietenie. Ortacii, mă refer la mineri, sunt un caz aparte. Pentru siguranţă, în condiţiile lor de muncă, depind unii de ceilalţi. Odată ieşiţi din şut, devin tovarăşi de pahar, de grătar…E greu să spui prieten, asta înseamnă prea mult, afecţiune, încredere, stimă… Câţi oameni se pot lăuda că au un prieten? Nici chiar iubita, care ţi-a devenit soţie n-o poţi considera, întotdeauna, un prieten, un prieten adevărat. Este o legătură înfiripată pe nişte sentimente, e drept, deosebite, cărora le spunem iubire și te pot lega până la sfârşitul vieţii sau până la prima răscruce. Prietenia dintre ei se transformă treptat, treptat, într-o tovărăşie de drum.
l ascultam pe bătrânelul simpatic de pe strada mea, mai mult cu privirea pentru că mi-am amintit de tovarăşii mei de drum din acel decembrie zbuciumat al lui ’89, când “pescuind” în ape tulburi, am intrat în cada (să nu se înţeleagă că doream să fac o baie, astea erau iniţialele unei “mişcări” ale armatei spre o “nouă armată”). Aşa a fost, pentru că îmi place să spun adevărul. Dacă mă întrebaţi, vă pot spune că şi astăzi regret pasul făcut. Am şi acum senzaţia că de aici mi se “trage”. Spun de aici când, de fapt ,nu este de-aici, dar are legatură cu o “masă verde” (nu de-aia de păscut) l-a care am fost invitat, după “măreaţa victorie” a capitalismului împotriva comunismului, la “împărţirea ciolanului”. Ce nu ştiau proaspeţii “domni” este că mie nu-mi plac oasele, la dau la câini, refuzând, zic eu, cu demnitate, “ciolanul” oferit.
Eram şeful unui laborator de cercetare, dar pentru colegi “şefu’”. Şi astăzi, după douăzeci de ani, când mă întâlnesc cu ei îmi spun tot aşa, simplu, “şefu”.
“Bâjbâiam” încă, bine de tot, în democraţie, cănd am fost chemat de comandat, care după un bla, bla, bla….scurt, a intrat în subiectul, lucrat cu minuţiozitate încă de la numirea sa în funcţia refuzată de mine, spunându-mi:
-Circulă un zvon în unitate.
Nu-mi plăceau bărfele. Cum în privirea comandantului alternau, ciclic, semnele mirării şi ale întrebării am îndrăznit:
-Dacă îmi spuneţi despre ce este vorba…? şi mi-a spus.
-Circulă zvonul că vrei să pleci.
Am marjat, curios fiind de diferenţa dintre “cu ce preţ” şi cam cât “m-ar costa” spunând:
-Da.
Mă şi gândeam la “mai gândeşte-te, …nu faci bine,…mai ai încă multe de spus…avem mare nevoie de tine” când, ca un trăsnet într-o ploaie de primăvară a venit întrebarea, lucrată cu minuţiozitate încă de la numirea sa în funcţia refuzată de mine:
-Când pleci ?
M-a convins. Mi-am depus demisia şi pentru a lăsa totul “curat” am plecat, cu aprobarea lui, în delegaţie, unde urma să rezolv contractele în curs de derulare şi cu gândul de a preda “ştafeta”. Supriza a fost la întoarcere. La intrarea în unitate, soldatul de la poartă mi-a spus ferm:
-Nu mai aveţi acces şi l-a sunat pe comandant.
Insoţit de soldat, am intrat în biroul lui. Nu m-a întrebat nimic legat de delegaţia în care am fost trimis, nici ce-am făcut, nici ce-am rezolvat, nici….nimic. Toate erau nimicuri în faţa problemei majore ce-l frământa încă de la numirea sa în funcţia refuzată de mine:
-De azi nu mai aveţi ce căuta în unitate.
Insoţit de doi dintre locţiitorii lui şi nu înainte de-al auzi spunând:
-Yala de la birou dumneavoastră a fost schimbată.
M-am îndreptat spre locul în care “scormonisem” prin cărţi, documentaţi, ”născocisem” și calculasem, unde îmi place să cred, am scris cel puţin o pagină de istorie. Unul dintre locţiitori mi-a deschis biroul, cu cheia cea nouă. Biroul, de-acum fost al meu, atât de primitor altădată, arăta ca “dracul”, doar “mirosul” creerului încins pe “grătarul” ştiinţei şi al picăturile de sudoare de pe birou se mai “străduiau” să păstreze atmosfera dinainte. In timp ce unul încerca să-mi explice că “predarea-primirea gestiunii” mele fusese încheiată cu succes, găsindu-se lipsă doar un “amărât” de caiet, un regisitru unic (deci secret) şi care fusese “re-confecţionat” eu, îmi ştergeam, pe furiş, o lacrimă ce încerca să se prelingă pe obraz.
Biblioteca golită, cărţile, documentaţia şi scrierile mele făcute grămezi în mijlocul încăperii, întregeau tabloul dezolant, care m-a făcut, undeva mai sus, să-l numesc “ca dracul”. O voce autorizată, arătându-mi o “grămăjoară” de hârtii, fost mototolite şi netezite de curând:
-Alea sunt ale dumneavoastră, restul ale noastre.
Cu un zâmbet, mai degrabă trist, l-am întrebat:
-Pe restul, cu pretenții de a fi ale voastre, aţi văzut scris sau imprimată vreo ştampilă cu numele unităţii?
Mi s-a dat primul răspuns corect “Nu”. Am chemat o maşină şi am încărcat tot ce era în birou, fără a mi se opune vreo rezistenţă.
-Mă mai asculţi sau ai căzut pe gânduri, tinere!?
-Da, i-am răspuns. mă gândeam la ce spuneați legat de tovarăşii de drum.
Tovarăşi de drum? La împlinearea a douazeci şi cinci de ani de la performanţa „scufundare la 500 metri”, am fost invitatul Centrului de Scafandri. De ce la 500 metri? Dacă întrebaţi un alpinist de ce vrea să cucerească vârful “X” vă va răspunde cu celebra replică, “pentru că există”. Aşa şi eu, am pregătit, calculat şi testat o procedură pentru a atinge 500 metri. Tehnica laboratorului permitea. A fost construit pentru 50 bari, ceea ce corespunde unei adâncimi de 500 metri. Dacă la presiunea atmosferică procentul de oxigen este aproximativ egal cu 21, acolo, la 500 metri, este 0,8. O să mă întrebaţi “de ce aşa puţin?” şi am să vă răspund că este de două ori mai mare, măsurat în presiuni parţiale. Am făcut şi eu ca orice alpinist, exista posibilitatea, în loc să cuceresc o înălţime, am cucerit o adâncime.
S-au ţinut discursuri, s-a făcut un filmuleţ, s-au decernat diplome de excelenţă şi plachete. La sfarsit, unul dintre scafandri, Gică Oancea, a venit la mine:
-Cum dom’le, tocmai dumneavoastră n-aţi…
Ce-am fost eu pentru ei? Un tovarăş de drum, care la o “răscruce” a părăsit sistemul.
-E aşa e cum îţi spun eu, măi băiete!
Cuvintele vecinului m-au trezit din amintiri.
-Cum vecine, nici chiar soţia…?
-Să zici merci că nu eşti condamnat să vietuiţi împreună. Nu vezi ce se întâmplă?
-Te uiţi prea mult la Antena 3, vecine!.
-Se uită dracu! Chiar şi pe alea cu muzică, se mai scapă câte unul, nu se poate abţine. Uite, deşi suntem în criză, toate partidele-s băgate-n priză. Vor neaparat puterea sau măcar un loc călduț, într-un jilţ finuţ, cu laptop în faţă, cartele de votat, maşini de plimbat și salariu de la stat. E drept, nu e prea mare şi-l reclamă că-i fărâmă la cât se spetesc, dar au fonduri forfetare şi largi portiţe să le-ajungă pentru fiţe. Mai au şi drept la angajaţi, bine plătiţi, să-i consilieze cum să voteze, să-şi plătească cumnaţii, fraţii, care i-au votat și nepoţii, tonţii ce-au căzut la Bac şi alte rude, paparude.
Am încercat să-i aduc aminte de vremea de-afară, dar probabil, ofurile îl încălziseră, iar mie începuse să-mi placă bătrânelul.
-Vezi tu vecine, a continuat, suntem puşi parcă pe fugă, să nu ajungem nicăieri. Ne-am vândut pământurile. Ăştia îşi facă vile de neam prost pe ele. Stau în aceiași curte cu fiul şi cu nora mea, în case diferite. Nu ne vizităm. Ne întâlnim întămplător, când n-au ce face şi nu mă pot ocoli. Noi suntem căutaţi sau sunaţi doar de ziua noastră. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, parcă şi sfinţii vor să plece din ţară.
-Vecine, crezi că ne vom face bine vreodată? am îndrăznit. Nu mai simţeam frigul de-afară, mă încălzisem.
-Dacă mai cred în bine? La vârsta mea, nu mai apuc. Poate voi. Nu vezi, România colcăie de gropi, politicieni hoţi şi câini vagabonzi, oricine va veni la putere se dă mai bun decât cel care pleacă. Ne lipseşte o comunicare bună, nu suntem o naţie nebună, care să nu-şi dea seama când nu e de glumă. Când ni s-a cerut să dăm un leu, l-am dat pentru Atheneu, dar acum s-au investit mai mulți bani pentru biserici decât pentru fabrici, de parcă ne pregătim pentru mormânt decât să trăim bine pe acest pământ.
Avea dreptate vecinul şi mă gândeam că scrisesem cândva despre popi. Ei cu legile lor, noi cu păcatele noastre, ei prea-fericiţi, noi prea-necăjiţi. Vă aduc aminte de sărmanul cea murit în biserică pe timpul unei liturghii. Atunci am scris o rugă.
Doamne ! Cu ce ţi-am greşit de ne-ai pricopsit cu popi, protopopi, prea-cuvioşi, prea-nalţi, prea-sfinţi, prea-fericiţi şi alţi prea-zmintiţi, pedofili şi prea-hrăpăreţi. Mă cutremur că ţi-e frică de cutremur şi mi vine să mă sufoc că ţie frică şi de foc şi nu permiţi a opri o liturghie decât la ananghie, c-aşa a zis un om “de-al tău” pe post, într-o zi de post, postul Crăciunului, divagând absurdului, că numai la cutremur şi la foc se poate opri o liturghie, ca o erarhie la episcopie. Cu ce ţi-a greşit sărmanul ce-a murit, ca trăsnit, în timp ce ăia numiţi mai sus iţi “aduceau” osanale pentru binele Matale. N-ai fost în stare să-l mai ţi în viaţă, puţin, cât să-ţi mai zică un amin sau să suni la unu-unu-doi, fie vorba între noi, ne-ai lăsat crediciosii de izbelişte, pe mâna lor, a popilor şi răspopilor, a înalţilor şi preaînalţilor pentru care şi moartea este un business.
-Auzi vecine, cu soţia tot nu m-ai lămurit.
-Las’ că ţi-oi spune mai târziu. Mai am o vorbă cu popii ăştia. De când s-a băgat religie în şcoală, parcă s-au tâmpit şi copiii. Nu, nu cred că religia-i de vină, dar cu ce contribuie ea la educaţie? Nu vezi ce harababură este? Asta îmi aduce aminte de „Ora de religie” a lui Caragiale. „Pământul e rotund că aşa a vrut Dumnezeu şi este turtit la capete pentru păcatele noastre”. A continuat:
-Păi, cu soţia, cum să fie? Aşa cum îţi spuneam. Dacă totul merge bine, încet-încet, soţii devin tovarăşi de drum. Asta cu iubirea veşnică, e vrăjeală. Scuza-mă, aşa gândesc eu. Dacă lucrurile merg prost te desparţi. Când este din vina ta, te lamentezi, nu mult, să nu faci riduri. Te lamentezi poate pe bune sau poate de formă şi n-ai ce face, renunţi. Când este din vina ei, îţi trebuie o bună perioadă de timp să înţelegi, ce şi de ce s-a întâmplat. In ambele cazuri ești nevoit s-o iei de la cap şi dacă ești un om cu cap, te vei chinui să pricepi ce s-a-ntâmplat, ce n-a fost bine, unde-ai greşit şi ce-ar trebui să faci ca noul tău drum să fie mai bun. Mulţi nu învaţă nimic şi-o dau, din nou, în bară. Am trecut prin aşa ceva şi pot să-ţi spun că am experienţă.
Frigul ne pătrundea în oase, vedeam cum bătrânelul acela simpatic de pe strada mea, începuse să tremure, dar mai aşteptam un răspuns. Nu-mi era clar, ceva legat de prieteni şi-mi doream părerea lui. Am insistat:
-Cu prietenii tot nu m-aţi lămurit.
-Cu prietenii este mai complicat. Nu pot să mint că n-am avut prieteni. Prieteni de pahar, prieteni de-o vacanţă, de un grătar dar, prietenii adevaraţi sunt rari. Aş putea spune, din experienţă, că nu există aşa ceva. Eu, dacă m-am ataşat de cineva, ca prieten, vreau să zic, am făcut-o cu inima, cu trupul şi cu sufletul. Greu de găsit un asemenea prieten. Am cunoscut pe cineva despre care aşa am crezut, până-ntr-o zi. Mi-a cerut ceva şi n-am putut, din motive obiective, să-l ajut. N-a stat mult pe gânduri şi nici nu l-a interesat dacă problemele mele îmi permit sau nu, imediat a catalogat prietenia noastră, o minciună. Unii
confundă prietenia cu iubirea. Prietenia şi iubirea nu sunt sinonime, dar dacă în viaţă ţi se întâmplă să le recunoşti, pe amandouă, în aceiaşi persoană înseamnă că a dat norocul peste tine. Prietenia este ca lumina venită de la un foc viu, sacru, iar iubirea de la o lumânare, care arde cât ţine fitilul şi ceara în care este invelit.
Tocmai când îmi spuneam în gând “vecine, bine-ai venit în coşmarul meu” a continuat.
-Prieten? O paradigmă, amic, amant, iubit. După mine amicul este doar amic.
Tocmai doream să intervin şi să-l întreb despre amant şi iubit, când îl aud:
-Ai copii?
-Am, i-am răspuns mirat de întrebare.
-Vezi vecine!… când sunt la vârsta potrivită, îi întrebăm dacă au sau nu un prieten sau o prietenă. Mai corect, ar fi să-i întrebăm dacă au, sau nu, un iubit sau o iubită. Cum iţi spuneam, iubirea este ca flacăra unei lumânări. Arde cât ţine fitilul după care, dacă ai noroc, rămâi cu iubita sau iubitul, tovarăş pe viaţă sau, în cel mai rău caz, coleg de apartament, ca-ntr-un târziu să auzi: Pa!, dar rămânem prieteni. Cum să rămână prieteni?
Aş fi vrut să-i dau câteva replici bătrânelului de pe strada mea. Frigul îl simţeam în oase şi curiozitatea m-a făcut să-l las să vorbească.
-Ii mai aud pe unii că spun – prieten adevărat- şi asta ar înseamna că există şi – prieten fals. Lângă prieten nu poţi pune astfel de adjective. Prietenul este prieten şi atât. Uită-te la fătucile ce umplu televizoarele şi-şi recomandă prietenul. Un sac cu mălai şi când dau de fundul lui, caută altul. La fel se întâmplă şi cu bărbaţii. Asta nu este prietenie. Mulţi, din păcate, folosesc termenul de prieten ca generic. Păi, nea Nicu nu-şi începea discursurile cu – dragi tovarăşi şi pretini? Ce?!…Era prieten cu noi?
Aş fi vrut să-mi spun şi eu părerea, dar m-a întrerupt. Parcă îmi citea gândurile.
-Prietenul este şi el om şi oamenii pe lângă calităţi au şi defecte. Prietenii apreciază calităţile dar acceptă și defectele, chiar le înţeleg, ceea ce nu-i împiedică să se comporte ca în vechea zicală românească, la nevoie se cunosc. Nu numai la nevoie ci şi la bucurii.
S-a oprit. Ne-am privit un timp în tăcere, timp în care mi-am amintit. Eu am avut un prieten.
Mai degrabă aş scrie nişte formule matematice, care ar putea arăta chiar frumos, decât să scriu, la fel de frumos, despre prietenie. N-am astfel de inclinaţii. Am citit zilele trecute pe un blog despre prieteni şi pritenie. O postare, ca la carte, vorbind în termini de dictionar explicativ, dar cu mult patos şi de ce să nu recunosc, chiar frumos, ceea ce a atras comentarii elogioase, chiar pioase. Se scria despre simpatie ca un fel de cardiopatie, despre stima noastră şi mândria precum caloria, care ne încălzeşte şi vezi Doamne-Doamne ne păzeşte, despre faptul că ar fi corect să avem respect, despre bunavoinţă ca o cerinţă şi dacă ar fi să facem şi un clasament, să nu uităm de ataşament, despre iubire până la orbire şi câte şi mai câte.
Da, am avut un prieten. Așa l-am întâlnit.
Vara fierbinte a anului ’80 m-a prins într-un şantier naval al aceluiași orașel din sud estul ţării, unde îşi găseau repartiţie majoritatea absovenţilor şcolii de cadeţi din Constanţa. Fete, din toată ţara, veneau vara, chipurile să facă plajă, dar erau la “vânătoare” şi multe dintre ele şi-au găsit acolo soţii. Asta am aflat-o în perioada studenţiei, când veneam la practică. Vorba aceia, femeia “eterna poveste” după care noi bărbaţii alergăm şi o vânăm chiar şi la bătrâneţe, pentru ca ea, după câteva fente resuşite, să ne prindă şi să ne dea senzaţia că am “ales-o” când de fapt, noi am fost “aleșii”. Restaurantele erau pline. Îţi trebuiau “pile” să prinzi o masă liberă. Se beia vin la litru, “Corabioară”, şi se dansa toată noaptea. De invitai o fată la dans şi-o întrebai:
-Se poate ?
Puteai să te trezeşti cu un răspuns franc:
-Da, dar după dans şi dacă dai o masă.
Mergeam pe puntea unei nave şi fierbinţeala tablei o simţeam pătrunzându-mi prin tălpi. Dacă m-ar fi privit cineva, figura mea de om îngândurat ar fi dat impresia unuia ce nu ştie ce face. Nu, aşteptam ca şantierul să-şi termine probele de casă. Gândurile îmi zburau cu ani în urmă, devenisem un lup singuratic. Divorţul meu se pronunţase şi după nouă ani mă întorceam la prima mea “cazare”, un hotel cunoscut sub numele de IGAF. Da, când lucrurile încep prost şi par că se limpezesc se tulbură curând.
N-am atras atenţia nimănui. Muncitorii forfoteau peste tot, un furnicar ce-şi finaliza “muşuroiul” pe ultima sută de metri. Zgomotul motoarelor se auzea destul de putenic chiar si pe punte. Începuseră probele de casă. Ar fi trebuit să fiu mulţumit, eram aproape de finalizarea unui proiect la care lucrasem ceva timp, participasem la toate negocierile de achiziţionarea a echipamentelor de bază deşi, nu prea am fost convins că erau cele mai bune. Nici că nava pe care se montau, ar fi fost cea mai bună soluţie.
Imi aduceam aminte de ultima şedinţă de la un Institut de cercetare din Galaţi când, s-a luat decizia finală privind această navă. Pentru că eram cel mai mic în grad, pălmaşul care studiase problema, sau poate pentru că mi se cunoştea părerea, elita tehnică a Marinei, în frunte cu comamdantul ei şi câţiva miniştrii secretari de stat, au decis să aştept afară.
Nu ştiu câţi dintre cei aflaţi în şedinţă ştiau despre ce era vorba. Poate era şi ăla care, mă sunase în timp ce lucram cu cei din Institut, la diferite variante de montare:
-Ce sonerie de scufundare are instalaţia voastră? Intrebarea lui m-a pus la masă.
-Nu ştiu despre ce este vorba dar, dacă-mi daţi mai multe detalii.
-Cum măi, nu ştii!? Uite ce scrie aici: se ia soneria şi se aruncă în apă.
Aceste detalii nu m-au deslipit de loc de la masă şi l-am rugat să-mi arate textul. M-a chemat în biroul lui, mi l-a arătat. Aşa scria dar, mi-am dat seama că era o traducere şi am cerut textul original.
-E în engleză, mi-a zis. Am vrut să-i zic obraznic “da ce, n-am faţă?”, m-am răzgândit.
Era o traducere greşită. Ce să-i ceri unei profesoare de engleză, care citind “diving bell”, în loc, măcar, să-l traducă mot a mot “clopot de scufundare” probabil s-a gândit “clopote sunt numai la biserică”, a folosit un termen mai modern “sonerie”.
La ieşire, unii dintre ei s-au repezit la mine să mă întrebe:
-Da aia cum e,… aia cum e?
La întrebările lor, am pus şi eu una:
-S-a hotărât ca echipamentele să fie montate tot pe nava iniţială?
Mi s-a răspuns:
-Da, iar eu, obraznic:
-Păi, atunci de ce mă mai întrebaţi, cum e aia,…cum e aia?
Nava fusese aprobată de “tovaraşul” şi n-avea nimeni curajul să-i spună că s-au pripit când a fost propusă şi n-ar mai fi cea mai bună soluţie. Aşa era pe vremea aceea. Problema fusese închisă, mai rămânea să căutăm un “incălţător” corespunzător, să înghesuim echipamentele.
Pe navă, brusc, s-a aşternut o linişte nefirească. Motoarele s-au oprit, muncitorii grăbiţi părăseau nava, era pauza de masă. Unii se îndreptau spre cantină alţii, spre vestiare unde-şi aveau sufertaşele cu mâncare, cei mai tineri, care n-avea nimic, se adăposteau la umbră să-şi fumeze liniştiţi ţigara.
După şedinţa aceia s-a dat o masă mare, aşa era obiceiul, pe o navă cu zbaturi în drum spre Tulcea, unde aşteptau maşinile să ne ducă la Constanţa. Am fost invitat şi eu. Era doar o masă, dar ce masă. N-am apucat să termin aperitivul când, mi s-a adresat direct şi tare comandantul Marinei:
-Măi, am auzit că te-ai opus vehement…să fii mutat la Centrul de Cercetări?
Făcusem parte din prima echipă de proiectanţi, care urmau să formeze Centrul de Cercetare, mi-aş fi dorit, îmi plăcea dar, un nonconformist, care din primele zile intrase în conflict cu şeful n-avea ce căuta acolo şi nu am fost angajat. Ajunsesem să mă ocup de scafandrerie, începuse să-mi placă dar, într-o zi, m-am trezit cu comandantul Centrului. M-a luat cu maşina şi mi-a pus o serie de întrebări. Răspunsurile mele i-au plăcut. Se lucra la un proiect şi avea nevoie de mine. Cam des eram căutat să fiu pus la muncă de parcă aş fi stat degeaba. Cert este, a doua zi, am fost chemat la “cadre” şi mi s-a înmânat ordinal de mutare. I-am arătat şefului meu ordinul, m-a întrebat dacă vreau să plec. I-am răspuns simplu:
-Nu.
A plecat din birou şi a revenit după câteva ore spunându-mi:
-Stai liniştit, s-a rezolvat.
Atunci mi-am dat seama cine a fost “vehementul”.
Pauza de masă se terminase. Eram în dreptul schelei, un fel de “punte” de urcat la bordul navei. Printre muncitori am zărit o fată frumoasă cu părul strâns coc la spate, lângă ea un coleg de serviciu. Ajunşi pe punte, s-au îndreptat spre mine:
-Vrem să facem o vizită pe navă, mi-a spus colegul în timp ce ea, mi-a întins mâna, făcând cuvenitele pentru cunoştinţă. Ca de obicei, şi cum colegul turuia întruna, nu i-am reţinut numele. I-am întrebat dacă sunt cu maşina şi dacă mai au un loc şi pentru mine. Trebuia să ajung la birou.
-Nici o problemă, l-am auzit, te anunţăm când plecăm şi te luăm.
I-am privit cum se îndreptau spre castelul prova, nu mult, erau atât de multe echipamente pe punte încât la prima deviere, spre stânga sau spre dreapta, te puteai face nevăzut.
Am uitat de ei. Priveam echipamentele. Făceau parte din ultima bunăvoinţă grandomană a “tovaraşului”. Asta o spun acum, atunci priveam altfel lucrurile, nu-mi păsa, ba chiar admiram tot ce se-ntâmpla. Privesc altfel lucrurile şi evenimentele ce-au urmat o să vă confirme ce gândesc acum. Nu s-au folosit niciodată în vreo lucrare ce trebuia desfășurată sub apă. Am fost întrerupt de un muncitor:
-Tovaraşu’ ! sunteţi chemat la maşină.
Maşina era un ARO vechi, cu coviltir. În spatele şoferului erau două banchete înguste, din lemn, acoperite cu muşama neagră. Era plină. Am urcat făcându-mi-se loc imediat în stânga. Mi-am pus coatele pe genunchi cu privirea spre vârful pantofilor, urmărind încordarea picioarelor funcţie de mersul maşinii. Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată că sunteţi privit. Eu am simţit. M-am rezemat pe spate şi mi-am întors privirea, încet, de la dreapta spre stânga, până s-a oprit în perechea de ochi care, mă ţintea. In colţul opus, pe diagonală, era fata cu părul prins coc la spate. Mă privea în ochi, nici nu clipea, nici nu i-a coborât, pur şi simplu, mă privea sau cel puţin, din partea mea, aşa se vedea. Cât timp am rămas aşa, ochi în ochi, n-aş putea să vă spun dar, mie mi s-a părut mult şi am fost primul care a cedat. Maşina a oprit. Am coborât şi retras am urmărit-o pe fata cu părul prins coc la spate cum se depărtează. Aş fi vrut să fac un gest, s-o opresc şi să-i spun ceva dar, am renunţat îndreptându-mă spre birou şi gândind că poate nu pe mine mă privea, poate se gândea la ceva şi privirea ei, de fapt, trecea, întâmplător, prin privirea mea. N-aveam de unde să ştiu atunci, că o voi mai întâlni vreodată pe fata cu părul prins coc la spate.
M-a trezit bătrânelul din fața mea:
-Să nu uiţi vecine! Prietenul este si el, om.
-N-aţi încercat să-l convegeţi că exista un motiv, sau…? Aţi mai vorbit cu el?
-Nu. După vreo două zile am primit o scrisoare. Erau trei întrebări. N-am răspuns la ele pentru că nu le ştiam. Ştii ! Când pui un semn de întrebare, este o problemă minoră, dar când pui trei semne, problema devine majoră. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să ţi se spună „comportarea dumitale ridică trei semne de întrebare?”
Mi-aş fi dorit să continui discuţia dar, s-a întors brusc şi a plecat spre poarta curţii. În poartă, a întors capul spre mine şi mi-a spus.
-Acea scrisoare era de fapt, un petec de hârtie pe care, îngrijit desenate, erau doar trei semne de întrebare. O zi bună!
A deschis poarta, a intrat în curte. Am rămas, un timp, urmărind cu privirea cum dispare bătrânelul acela simpatic ce dăduse deja bineţe la a doua bătrâneţe şi o clipă am avut senzaţia că mă privesc pe mine.
Eram aproape de casă. Nea Costică, vecinul, gard în gard cu mine, era în poartă. Nevastă-sa în curte, dădea zăpada şi boscorodea, ceea ce la supărat pe nea Costică „aruncându-i” peste gard:
-Ce vrei fă! E iarnă.
Era în ziua de Ajun. Patronul a făcut un sacrificiu şi ne-a dat drumul mai devreme de la serviciu. Ajuns acasă, pe nepusă masă, i-am prins pe ai casei în bucătărie, într-o agitaţie având o explicaţie. Dar cum nu le plac glumele mele am tăcut, ca un om binecrescut. Trebăluiau de zor. Soţia împacheta sarmale, socrul meu tăia carnea pentru friptură, fiică-mea făcea o prăjitură cu multă glazură de ciocolată, pusă pe-un fel de aluat, ca o prelată (m-a rugat s-o gust, dar am refuzat cu un scuzat ghiduş “mă mâzgălesc şi-apoi tre’ să fac duş”). Se mişcau repede, iar eu le stăteam în drum. Nu m-am putut abține și le-am spus:
-Presupun că pregătiţi masa de Crăciun.
Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă le dădeam și rețeta mea de sarmale:

Se ia o pulpă mare de porc,
de preferinţă din rasa York.
Se crestează şi astfel aranjată
se-npănează cu varză murată.
In cele mai mari crestături
se pot pune murături.
Se toacă bine de tot orezul,
să rămână numai miezul.
Restul se fierbe separat
și se pune undeva la păstrat,
gata preparat pentru după sărbători,
când lipsurile-o să vă dea fiori.
Miezul de orez făcut ca pudră
se bagă, uscat, într-o clepsidră,
să aveți noţiunea timpului.
Cu banii pentru bateria ceasului
se cumpără mirodenii cât s-ajungă
pulpa de porc să se ungă.
Se mai bat câteva cuişoare.
Să nu fie ruginite prea tare.
Se bagă totul la cuptor
și când mirosul devine-mbietor,
se mai presară direct în spuză,
cel puţin o scuză.

De obicei, în preajma Crăciunului ardeleanul sacrifică un porc. Să aibe de toate cele, chiar și de sarmale.
Am multe rude în Ardeal, dar cel mai hâtru este un frate de-al mamei, ultimul, dintre frații și surorile ei, rămași în viață. Este din Teiuș. Chiuș, cum îi spune el. N-a părăsit Chiușul decât atunci când a fost chemat la vreun „uspăț” sau la botezat nepoții. „Nicăria”, nu-i mai bine ca în Chiuș și vorba lui „Tulai Doamne! Ce oraș mă!? Un’e-ai mai văst tu un oraș cu ciurdă ?” De la el am invatat „limba ardelenească”. Cam „așe” se purta mereu discuția:
-Vint’ai cu motoru? Ai mânat tare? Ii cale lungă din Constanța. Te șciu lotru ca mumă-ta, adică iuche, ca să mă precepi. No, ogoaie-te pe laviță pân-oi aduce din șpais o glajă de-un sfârtai cu jinars ș-om vorovi la un păhar.
S-a întors după vreo zece minute cu o sticlă de un sfert de litru de palincă.
-Îi fi lihod. N-am priceput și a continuat.
-Foame țî ? D’apăi cum nu. A răspuns tot el. Socăcița-i în cohe și mintenaș îi gata.
Socacița e bucătăreasa, noră-sa, iar „cohe” i se spune la bucătăria de vară. Il aud în continuare:
-Mai duhănești ? Ai năcaz la oci de porți ocheri ?
-Fumez și nici nu mai văd bine, i-am răspuns.
-Hai să-ț arăt grădina, punând accentul pe „ă”. Are cu ce se lăuda unchiul, vorba lui „io îs gazdă”, adică om gospodar.
Mie, dacă îmi place ceva, îmi place nucul uriaș de la marginea grădinii. De șaizeci și ceva de ani îl știu la fel de mare. Pe vremuri, pe când trăia și moșu’, așa se spune la bunic prin părțile acelea, aproape de tulpina lui, printr-un canal îngrijit, trecea apa spre moara din capătul uliței. In nopțile de vară prindeam pește cu felinarul, iar ziua, foloseam ulucul morii ca tobogan. Acum, moara s-a desființat, iar apa a fost deviată în vechea matcă. Nimic nu mai seamănă cu trecutul. Casa bătrânească din chirpici, acoperită cu paie, a fost înlocuită cu o casă confortabilă. Locul unde ne scăldam, cunoscut „la cleoambe”, nu mai este. Unchiul meu, mult mai tânăr decât nucul, mergând alături de mine, cu pas șovăielnic, mă aduce la realitate.
-Mă năcăjăsc pticerele. Culejem niște părădăi, ogârcee, piparcă șî nește poame apoi, ne înturnăm în târnaț, le-om spăla șî țâpa p-un cârpător. Am o slană faină ș-un dărab de scoacă, căpătată de la ciurdar. Om gusta ș-om be câti-un deț de jinars.
Aș putea continua cu ardelenismele lui. Când nu pricep ce spune, îl rog să-mi „traducă”. Râde. Are peste 85 de ani și el este omul care se bucură de două ori când mă vede. Prima dată e bucuros de oaspeți, a doua oară după ce fiul său îi răspunde la întrebarea:
-Da’ cine-i domnu’ ista?
Apoi, lămurindu-se cu cine „vorovește” îmi spune:
-Ioi, bată-te să te bată! Tu ești ?! Vină să te țuc.
Acolo am cunoscut doi bătrâni ce stăteau de vorbă la poartă, ținând de toartă căte-o cană cu jinars. Discuția lor mi-a rămas în minte:
-Mulțam păntru călbaj. Tare bun o fost, meriți un jinars. Da’ șe-ț vini d-ai tăiat mascru așe iuche?
-Mă, a sară am vorovit cu nepotu’, șci ăla, profesaru’, ce-o vint as’ vară să m-ajute la cosât. Ăla ce l-am rugat să puie apa în halău ș-o udat tătă grădina.
-Păi ia zî.
-Iaca! Tăiam nește lemne păntru sobă când, o auz pe muierea me. „Vaca!…Bărbaateee! Vaca n-are fân”. Las șirezu ș-o iau spre șură. Nu fac doi pași și mă zurăie mobilu’. Era nepotu’. Mi-o zâs că-i în drum șî s-o oprit la o cooperativă, ghelea mari, șî m-o-ntrăbat ghe vreau șeva.
-Șî?
-Șî! I-am zâs să ieie vreo două fârteie de oloi de soreancă, ori de cucuruz, nu ghela ghe căcăreze negre.
-Măsline.
-Așe, c-avui o lipsă. Niște coșcă, șeva nulaș că poace o punem pe babă să facă o sucitură, niște curechi păntru găluște că a me îi tătă pusă la murătoare și șciu că lui îi place numa cu d-aia dulșe…
-O înțălăs ce i-ai zâs.
-Dracu șcie, Domne iartă-mă, c-am intrat în șură șî s-o cherdut sămnalu’.
-Șî cu ce-o vint?
-Cu motoru’.
-Nu mă! Ț-o luat șeva?
-Luat dară. Ai uitat c-am tăiet porcu’. Din șe mi-o lăsat o zâs să fac slană că vre șî el vreo două dărabe. Să șie ghelea, la mijloc cu carne.
-Mai bate el atât cale?
-Nu mă! Fașe revelionu’ la Cavnic, cu muierea lui șî când s-or înturna , le-or lua …că-s în drum.
Eram încă în bucătărie când fetele, să scape de mine, m-au trimis la Real să mai cumpăr câte ceva. Mi-ar fi plăcut mai mult la Predeal.
Iată-mă în Real. Coadă la o casă cu caseriţă grasă, dar frumuşică, o papuşică de pus sub brad. Mi-a venit să cad, pe spate, în exclusivitate, pentr-un magazin atât de plin, când după ce am înşirat, de-am transpirat, cumpărăturile, umplând banda rulantă, caserița, cu o privire absentă, mi-a pus o întrebare:
-Aveţi bani ? Nu ne mai merge cititorul de card.
Aveam card şi ce puteam să fac să-mi fie şi mie pe plac. Am lăsat banda plină cu cartaboşi şi cu slănină, cu carne tocată, salam o bucată, cârnaţi afumaţi, brânză de vaci, câţiva colaci, doi cozonaci, albitură pentru răcitură, un borcan cu muratură, câteva banane, pentru pom bomboane, muşchiuleţ de porc din rasa York, o pungă cu nuci, o oală de tuci, un curcan, hrean la borcan, două franzele, o pungă cu acadele, alune de pădure, un borcan cu mure, zece sticle cu vin d’ăla mai fin, un borcan cu masline şi vă spun cinstit, nu mi-a fost ruşine să-i spun:
-E rândul tău să le iei din drum.
Întors cu mâna goală în bucătăria unde se trebăluia o aud pe nevastă-mea:
-Și acum, ce stai aşa ca un stâlp?!
A fost exclamaţia care m-a făcut să mă simt bine. Eram recunoscut ca fiind “stâlpul casei”. Să nu-i deranjez şi nici să-i enervez, am ieşit din casă, fără vreo angoasă, să fumez, afară, o ţigară. Câinii au venit la picioarele mele. Erau bucuroşi, după cum dădeau din coadă şi m-a flugerat un gând, „bine că măcar ăştia doi nu m-au confundat c-un stâlp”.
Sunt ardelean și masa de Crăciun se pune în Ajun. Fiică-mea mi-a spus să trec pe sub vâsc și să-mi pun o dorință:
-Ai o dorinţă? M-a întrebat.
-Am una la care nu-mi trebuie vâsc.
-Eu pot s-o ştiu?
-De ce nu! N-am secrete. Imi doresc să merg la măcelăria lui Cinzeacă şi să cumpăr un kil de carne de vacă.
După care mi-a spus franc:
-Cu tine nu se poate vorbi serios!
Ce ştie ea?! Imi aduc aminte de biata maică-mea. M-a rugat, într-o zi, să mă duc la măcelaria lui nea Cinzeacă (aşa era poreclit,…cinziaca-l făcuse renumit) să cumpăr un “kil jumate” de carne de vacă, “să fie a-ntâia şi fără os”, mi-a zis, “avem musafiri la masă”. Măcelaria lui Cinzeacă, era numai pentru carne de vacă şi cum intrai, în dreapta, era o tejghea, pe tejghea un cântar din ăla cu limba de-o jumătate de metru şi un maldăr de hartie de împachetat, fiecare cam de o jumatate de metru pătrat, în spate, nea Cinzeacă cu şorţul pătat de sânge, lâng-o buturugă cu-n satâr înfipt în ea şi atârnate, lipite de un perete cu faianţă albă, pulpele de vacă. In faţă, tot atârnată, da-ntr-un cui, o planşă c-o pulpă de vacă în formă de hartă, pentru documentarea cumpărătorului, specificându-se, funcţie de zonă, ce calitate era carnea ce se vindea. Pe vremea aceia, oamenii erau apropiaţi şi asta se vedea mai bine când stăteau la coadă. Erau mai ataşaţi, mai perseverenţi, rar îi trecea vreunuia prin gând să iasă din rând. Iarna se-ncălzeau, vara năduşeau şi toţi aveau acelaşi ţel, s-ajungă-n faţă. Aşa era şi la nea Cinzeacă, oricine ajungea în faţa lui, îl vedea încruntat şi ocupat cu cuţitul pe care-l ascuţea şi ce puteai să-i spui, când îl auzeai:
-De unde să-ţi tai?
La el toată carnea era a-ntâia şi fără os, iar osul îl ascundea, cu îndemânare, sub carnea pe care ţi-o prezenta, apoi o punea pe hârtia de-mpachetat. O lua cu vreo patru coli şi făcută “ghiveci” o trântea pe cântar. Acul vibra de la stânga la dreapta şi dacă-ncercai să-l urmăreşti, ameţeai. Nu l-am văzut să se fi oprit vreodată dar, de auzit îl auzeam pe nea Cinzeacă:
-Ai aici un kil juma.
Hârtia de împachetat, cântărea ceva, era un fel de tevea de care dispunea numai nea. Dacă încercai să mârâi ceva, ieşea în evidenţă solidaritatea de care dădeam dovadă. Nea Cinzeacă era pâinea lui Dumnezeu, nu se certa niciodată, lua, pur şi simplu, pachetul, îl aşeza pe tejghea şi striga să-l audă tot poporul de la coadă:
-Următorul.
El, următorul era solidar cu nea:
-Iau eu pachetul ăla.
Nea Cinzeacă zâmbea pe sub mustaţă, lingea un creon chimic, făcea un calcul şi-i spunea pe dată cât are de plată. Dacă astăzi, m-ar întreba cineva, ce-mi doresc, i-aş răspunde, făra să stau prea mult pe gânduri. Aş vrea s-o aud pe biata maică-mea:
-Dragă, dute la nea Cinzeacă, cumpără un kil juma de carne de vacă, avem musafiri la masă.
Aveţi cuvântul meu, m-ar durea în cot de calitate, iar lui nea Cinzeacă i-aş zâmbi frumos chiar de mi-ar pune numai os.
Serbam nașterea Domnului Iisus, care corespunde cu venirea creștinismului. O poveste frumoasă sădită în inimile noastre pe care am ascultat-o și în limba franceză. Am fost invitați să petrecem Craciunul la Xavier, profesorul nostru de la cursul de teoria pătrunderii omului sub apă. Avea un domeniu langă Marsilia. Deși ne știa „comuniști” ne-a spus despre obiceiul lor. Înainte de masă se merge la Biserică. Ne-am dus. Din Franţa, ne-am întors pe 31 decembrie. Aveam puţini bani la noi, dar cum era ultima zi din an, cei cu situaţii clare acasă, au luat taxiul până la Constanţa, urmând să plătească la destinaţie. Restul ne-am dus la gară să luăm trenul. Acolo, la telefoane, o fată simpatică, ne-a crezut pe cuvânt că venin de departe şi după un schimb de amabilităţi ne-a “găzduit” şi-am petrecut unul dintre cele mai frumoase revelioane. Noi am pus pe masă whisky. Ea, ce adusese de-acasă şi am tras un chef rămas de pomină. Trecătorii se uitau, prin geam. Unii intrau, nu cu mâna goală. Un moldovean a pus pe masă doi pui, făcuţi la ceaun şi a scos din geantă două sticle cu vin “nu vă uitaţi că n-au etichetă, e cotnari, de la mama lui”. Am pierdut trenul. L-am luat pe cel de dimineaţă şi ajuns în Constanţa, obosit și “mulţumit” că n-aveam bagaje, care cine ştie spre ce meleaguri colindau, m-am “scobit” prin buzunare şi i-am arătat unui taximetrist:
-Ăştia-s toţi banii pe care-i am, mă duci şi când crezi că-s gata, tragi pe dreapta şi de-acolo merg pe jos.
A fost amabil, m-a dus până acasă. Cum am fost primit? Țin minte, fiul meu nu m-a recunoscut, imi lăsasem mustaţă.
Petrecerea a fost reușită, nelipsită de urări și colindători. Îmi aduc aminte. Cu câțiva ani în urmă, după noaptea de ajun am plecat cu gândul bun aleşilor să le urăm cu speranţa, să-i mai activăm.
Băsescu stătea ca pe ouă clocea o lege nouă, o ultimă-ncercare adormitoare, pentru votare.
Blaga, era-ntr-o veselie, ce mai, paranghelie.
Nu-nchisese-o geană, râdea de Geoană.
Roberta Anastase obosită tare, toată noaptea, se-antrenase la numărătoare.
Boc terminase masa. L-am găsit ascuţindu-şi coasa. Mititelul de el, să ne mai “ajusteze” niţel.
Iliescu, măi dragă, nu dormise noaptea întreagă. Coșmaruri la fiecare ațipire cu fantome de prin cimitire.
Năstase ”patru case”, cu priviri maliţioase:
-E vreme de criză, s-a plâns nouă c-a rămas cu ouă, doar două.
Miki “şpagă”, cine să-l mai înţeleagă? Obosit de-atâtea procese avea pe cap numai comprese.
Vadim săracu, arăta ca dracu. Ne-a spus în ungurește să-l lăsăm în pace că muncește
Orban, cânta ca odinioară. Acelaşi refren, dar nu la chitară, la alt instrument, la cotra…bas-escu.
Cum i-am găsit ?! Ne-am lipsit.
Anul acesta mi-am propun să mergem iară. Am mers cu aceleși gânduri de urare. I-am găsit bulversați. Nu le ieşeau din cap rezultatele ultimelor alegeri.
Antonescu ne-a declarat, lăsându-şi capul pe spate:
-Nici pentru un sfanţ nu l-aş fi votat pe neamţ.
Pe Vadim l-am prins dezbrăcându-si fracul. Ne-a vorbit tot pe ungureşte, să nu îl deranjăm că el munceşte.
Blaga, ca de obicei, rămas în urmă, o ţinea tot într-o veselie, nu inchisese nici o geană, încă mai râdea de Geoană.
Ponta, tânărul prim-ministru zglobiu ce se crezuse câştigător la “raliu”, ca şi Geoană, altădată, îşi oblojea buza umflată. Isi dorise ca la Cotroceni să intre, nu ca pisicuț, ca leu și de la cel puțin un metru să înfingă-n fundul lui Basescu un bombeu. A făcut pe dracu-un patru, a mințit, a jucat teatru. Multă lume recunoaste, a fost și la pupat de moaște. A dat pomeni din Constanța până-n Apuseni și câte o tigaie la moldoveni. Sfetnici i-au fost americanii. Dorea să mai pună de un șfanț și când credea că-i mai frumos, toate s-au întors pe dos. A câștigat un neamț.
La Tăriceanu, tristeţe mare, cu semn de exclamare(!). smurd-ul îl căuta cu tot ce-avea în dotare. Chiar şi Arafat fusese sculat din pat. Dulcea şi suava lui soţie, de-atâta plâns se plictisise. Se pare că soţul ei iubit se rătăcise, undeva, pe podul din Agigea. Oprea ieşit pe “sticlă”, se plângea, anunţând “minut cu minut” rezultatul deja cunoscut. Deși a fost, în final, găsit, unii îl consideră tot “rătăcit”.
Băsescu îşi savura “bilanţul”, după ce-i luase locul neamţul şi primul “lucru bine făcut”, a plecat cu Elena Udrea la băut.
Aici ne-am oprit. De cum i-am găsit, ne-am lipsit şi le-am strigat:
-Vă “gut în morgăn”.
Totuși, m-am gândit să le fac o urare. Ideea mi-a dat-o Ion Pribeag.
Era aseara pe la nouă și mi-am zis: „Nici nu ninge, nici nu plouă!” Fetele-mi împodobesc moliftul, nici prea mic, nici înalt să ajungi în vârf cu liftul. Cum nu îmi place să trag, nici cu arma, nici cu tunul, am să scriu un mic colind, nici prea trist, nici chiuind. Mi-am propus întâi să trag o duşcă, să nu-l scriu nici ca Fuego, nici ca Hruşcă. M-am gândit, stând pe canapea, să dau la gioale, nici prea tare, nici prea moale şi-am luat la ţintă nişte inculpaţi, nici liberi, nici condamnaţi, ăi de-i doare de denea şi diicot, nici în fund şi nici în cot. Nişte politruci nu fite-cine, nici cu case multe, nici puţine dar, cu conturi pline de „furnici” având nici salarii mari, nici mici, de nu pot justifica cu anii, nici prestaţia, nici banii. Nebăgaţi în seamă nici de tată, nici de mamă. ne-au furat de-mi vine să mă-nchin, nici mai mult, nici mai puţin. Pentru ei am o urare, nici prea mică, nici prea mare. Adunaţi ciorchine, nici prea multe, nici puţine să petreceți la răcoare în cantina minunată. nici murdară nici curată şi să vă uraţi în parte, după fapte şi păcate, nici prea prea, nici foarte foarte: „La mulţi ani!”
-Noi unde vom petrece Revelionul? Am întrebat-o pe nevastă-mea.
Tăcerea ei a fost ca un răspuns. Intenţia mea a fost să plecăm undeva. Oferte de petrecere, dacă aș fi căutat, găseam şi pe Marte, unde puteam să am parte de un Revelion inedit şi de povestit la nepoţi, cât sunt încă necopţi la minte şi nu înţeleg prea multe cuvinte.
Am dus tratative să plecăm în Insulele Maldive, la una din vile, măcar trei zile, dar trebuie să fii norocos tare, ca numai una din două să nu plouă.
Pentru Brazilia aş fi putut opta, ca-n noaptea de Revelion să mă scald, dar am auzit că e prea cald.
Din ţară, aş fi preferat Poiana Brasov, dar nu-mi place să-l văd pe Gigi că vine, dimineaţa, cu “Steaua”.
Cinstit, toate locaţiile mi-ar fi plăcut. Aşa sunt eu făcut, nu mă uit la bani…că n-am. Unde să mergem pe praful ăsta? Am hotărat să-l petrecem ca anul trecut, ca anul trecut al anului trecut şi ca anul trecut al anului trecut al anului trecut, adică în familie.
Nu ştiu vouă, dar mie îmi place să petrec, aşa că petrecerea am început-o mai devreme, când am petrecut-o pe fiica-mea până la poartă. (Ea a petrecut revelionul în altă parte şi după cum ne-a povestit, a petrecut “ca la carte”). Un câine mi-a scăpat din curte şi l-am petrecut cu privirea până a dat colţul. Colţul străzii. Auzind strigătele mele, a ieşit şi soţia. M-a întrebat ce se petrece. Cum petrecerea luase sfârşit am petrecut-o în casa, la bucătărie, unde am petrecut câteva ceasuri, să pregătim masa de Revelion. La masă am petrecut un ceas, manevrând mobilul, să răspund la semese-uri, cu mulţumiri asemenea şi petrecere frumoasă. Apoi am petrecut un ceas cu mobilul la ureche. Am mai petrecut ceva timp, cu privirea, bucatele de pe masă, până m-am hotărât ce să “ciugulesc”, să pot bea, măcar, un pahar plin cu vin. N-a trecut mult şi a bătut gongul de sfârşit de an. Petrecerea era pe sfârșite. L-am petrecut pe socru-meu în dormitor, unde îi place să petreacă la televizor. Am petrecut-o pe soţie în bucătărie si am continuat să petrec, cu privirea, operaţiunea de spălare a vaselor. Am mai petrecut ceva timp cu ştersul lor, după care ne-am retras în dormitor.
De fapt, petrecrea trebuia să se încheie cam așa: toate bune până pe la unu când a zbârcit, a zgârnit, a zornit…a sunat televizoru’, telecomanda…ptiu, mobilu’. M-a apetit, m-a aplecat, m-a aplicat,…m-a apelat un un amic. M-a întrecut, m-a întregit, m-a întrerupt…m-a întrebat cum am petrecut. Dacă m-am uimit, m-am uitat pe „sticlă”. Vin de Murtaflar, de Marfatlar,… de Basarabi, mult si bun.
Petrecerea dintre ani a fost ca o travesare pe…trecerea de pietoni.

Despre zodie

Posted: iulie 28, 2015 in Scrierile mele

Dumnică, în timp ce mă coceam cocând vinete, urmăream auditiv un post TV. Se discuta despre zodiacul chinezesc. Din curiozitate m-am uitat pe net și am realizat: sunt „Caine de foc”, iar nevastă-mea „Tigru de metal”. Se scria frumos despre noi. Totul este să ai norocul (înainte, verifică-ți horoscopul!) să te potrivești cu aleasa. Concluzia finală a fost: asemanarea era perfectă; amândoi formăm un cuplu ideal; armonie și iubire mare în familie; prosperitate; succes în viață și noroc în afaceri dar cu… „Calul”.