Azi dimineață când m-am trezit, aruncându-mi ochii pe geam am văzut lumină și mi-am zis: „Cum dracu’ am dormit atât de profund”. M-am uitat la ceas. Era ora cinci. M-am uitat pe geam. În Agigea era zăpadă și strălucirea ei se reflecta prin geam. Agigea este o cumuna normală într-o Românie normală. Nicio o lamă nu-i pe stradă. N-am înțeles de ce România se va integra în normalitate, începând de ieri-alaltăieri, cum ne-a explicat premierul. Tot ce se întâmplă în România face parte din normalitate. Nu am informații despre ce se petrece în țară pentru că în Agigea, cu religiozitate, deși nu cred să aibe girul Înaltpreafericitului, în astfel de situații, „autoritățile” opresc curentul. După cateva ore în care am exersat clănțănitul din dinți a apărut lumina. Nu mult, suficient să aflu că în țară situația e precară. Autostrăzi închise, localități și chiar un judet, Constanța, izolate, ambulanțe care nu ajung la timp la pacienți, lipsă curent electric ți apă, rugi de la autorități „Stimați cetățeni, nu ieșiți din case!”, etc. Normal, iarna ne-a luat pe nepregătite. De ce vrea premierul o Românie normală? Nu-l înțeleg, nu este nimic anormal în România !

WC-ul

Posted: Octombrie 28, 2017 in Scrierile mele

Ieri am făcut curat în calculator și am găsit textul ce urmează. Negăsind autorul îl declar necunoscut.

În vremurile în care canalizarea nu era încă la moda, o aristocrată englezoaica urma să viziteze Germania. Avea o cameră rezervata la o pensiune care era proprietatea familiei directorului școlii din localitate.
Englezoaica era preocupată de viitoarea sa cameră, mai ales daca avea WC,adică closet sau cum ar spune ardeleanul, budă. I-a scris o scrisoare directorului școlii, întrebându-l dacă există sau nu WC.
Directorul, care nu era un bun vorbitor al limbii engleze, l-a întrebat pe preotul din localitate dacă știe ce înseamnă WC. În final, după ce aceștia doi au cântărit ce ar putea să însemne aceste două litere, au concluzionat că se referea la capela Wayside Chapel. Deci au conchis ei, doamna se interesa dacă acea capelă era, sau nu, aproape de pensiune. Directorul i-a transmis distinsei doamne următorul răspuns:

Stimată Doamnă,

cu deosebită plăcere vă anunț că WC-ul este situat la 9 mile de pensiune, în inima unei păduri de brad deosebite. Are capacitatea a 200 de persoane și este deschis numai duminica și joia. Deoarece pe perioada verii este aglomerație vă sugerez să veniți devreme, cu toate că este suficient loc de stat și în picioare.
Știu că această situație este cam neplăcută, mai ales dacă aveți obiceiul să mergeți regulat. Vă spun ceva ce v-ar putea interesa: acolo s-a întâlnit prima data fiica mea cu soțul ei. Vă veți bucura, probabil, să aflați că mulți oameni își aduc cu ei prânzul și rămân acolo după-amiezile. Acustica este impresionantă, putând fi auzite și cele mai delicate sunete. Soția mea a fost bolnavă, așa că nu a mai mers acolo de multă vreme. Peste câteva zile se împlinește un an de când a fost ultima data la WC, lucru care, firește, îi provoacă multă suferință. Voi fi încântat să vă rezerv cel mai bun loc, astfel încât să fiți văzută de toată lumea.
Mai mult, astept cu nerăbdare să vă conduc chiar eu însumi acolo.

Cu stimă și respect.

Pe poetul nostru, dealtfel cunoscut, l-am întâlnit pe facebook. Se scoală cu noaptea-n cap și scrie … și scrie. În general, scrie la ore fixe. Rar la și treizeci. Niciodată la și treizeci și trei, o cifra rostită la recomandarea medicului, care te bate, „amical”, cu două degete pe spate. Ca tânăr membru al Clubului Umoriștilor Constănțeni, „Clasa zero”, încerc să răspund la clasica întrebare „Ce a vrut să spună poetul?”
Poezia de la ora unu, nu de la ora întâi cum ar spune ministrul „genunche” Pop, intitulată „Metastaze la creier” este edificatoare, mai ales prin conținut, asupra coșmarului trăit de poetul care ne spune: „Spaima trebuie să îndure / un chin știut numai de ea.” De unde rezultă că poetul este într-o stare de inconștiență, descriindu-și acele „Metastaze la creier”, nu pe creier cum ar spune un medic, în timp ce spaima suferă. Continuarea lămurește clasica întrebare: „Ridurile de pe o față dubioasă / care vrea să pozeze în vedetă / nu fac decât să scoată / la o lumină mult prea prăpădită…” Aici se poate deschide o mică paranteză. Gramatical vorbind, la întrebarea „cine ?” răspunzănd „ridurile” versul al doilea ar fi trebuit să înceapă: „care vor”, un fel de „care este”, vorba unui clasic în viață, dezacord acceptabil, ca licență poetică, ducându-ne cu gândul la ridurile lui Mihai Tudose, primierul nostru, devenite „vedetă”. S-ar mai putea sugera poetului ca ultimul vers să fie „la o lumină de brichetă”, cu o rimă mai bună la „vedetă”, de unde ar fi putut să înceapă un mic dialog cu „spaima”, care-și aprinde o țigară fabricată, înaintea erei noastre capitaliste, în occident, spre exemplu Kent. Finalul strofei „un individ ce își ascunde / un orgoliu pus pe masă…” aduce lumina „Metastazei la creier” deși, este greu să ascunzi ceva pe masă dacă nu ai în față , cel putin, un borcan cu murătură „sațioasă” ceea ce ar fi rimat perfect cu „dubioasă”. Citind mai departe, lumina luminează cititorul nefiind vorba de o masă oarecare ci de una „la un cazino de duzină / și are inima ciuruită, roasă…” de unde și gândul că „spaima”, adică coșmarul, vine de la ruleta rusească. În ultima strofă, poetul își aduce aminte de titlul poeziei cu precizarea că „Sunt metastaze la un cerebel”, adică la unul dintre creierii mici, de unde se deduce că ar avea mai mulți, după care aduce un elogiu partidelor de astăzi, pentru viitorul nostru luminos, incriminând trecutul cu un vers remarcabil „Cancerul ce îți macină trecutul”.
Să mă dumiresc, am recitit o poezie postată cu o zi înainte. Poezia de la ora 08:30, intitulată sugestiv „Un ecou refuzat” din care putem deduce coșmarul cu „Metastaza la creier” prin cuvintele poetului „Starea de spirit este rea / instinctul de supraviețuire este varză / Toata lumea știe ea ceva, / ecoul este refuzat de barză”. Nici poetul neamului nu ar fi reușit o rimă atât de perfectă la „varză” , alta decât o „barză”, ceea ce ne aduce aminte de poezia de la ora 20:00 intituată „Ce este scris” în care poetul ne spune „Ce este scris nu prea rămâne / că lumea este plină de limbrici. / Visul se transformă în ruine / avem temeri mari și chiar frici.” Unde rima la „limbrici” putea să fie „niște mici” cumpărați din Judeteul Covasna, ca un atac virulent asupra situației din zonă, ridicându-i o minge la fileu lui Ludovic Orban. Dar, să revenim la barză unde metafora este bestială, poetul fiind indignat de situația demografică din România, punând-o pe seama simbolului natalității barza, care este varză. Impresionant prin versul remarcabil „toata lumea știe ea ceva” dar poetul nu ne spune. Astfel ne lasă într-un suspans precum un spânzurat de grinda casei fără o scrisoare de adio. Lămuriri primim în strofa a doua a poeziei „Un ecou refuzat” spunându-ne „Competiția în viața modernă, / confortul material și toate cele / vin pe bandă magnetică, pe o pernă / apar doar ghinioane , multe belele”. Aici poetul ne readuce în lumea reală, a problemelor de „toate cele” ce ne aduc „multe belele” materializate în pat, pe o pernă, de unde și întrebarea firească. „dragă, crezi că trebuie să-mi pun prezervativ?!”
Pe măsură ce se mijesc zorii, spre exemplu în poezia de la ora 03:00 „Șobolanii atacă lucruri mici”, încercând să aflu, din curiozitate, ce lucruri mici atacă șobolanii, am remarcat altruismul poetului față de situația precară în care se află o bună parte a populației din România prin versurile: „Idealul lor (al șobolanilor , nota mea) este doar să atace / tot ce este mucegai, de prisos / să îți facă viața tristă, clipa proastă”. Asta ne aduce aminte de versurile lui Arghezi „din bube, mucegaiuri și noroi / iscat-am frumuseți și vremuri noi” și acum ni le mănâncă șobolanii. Conținutul patriotic al poeziei, un fel de „Regret, Mă jelesc, Strig” pentru care îi cer iertare lui Esenin, pe unde-o fi, că i-am răstălmăcit titlul unei poezii, m-a făcut să înțeleg atitudinea primarului general Firea, care a amânat deratizarea din școlile bucureștene.
M-am oprit cu cititul la poezia de la ora 05:00 intitulată „Timpul irosit”, o poezie plină de conținut, (are douăsprezeze versuri) reprezentând chintesența unei gândiri filozofice de referință, ce ne oferă o paletă largă de idei, un fel de piatră filozofală comparabilă cu al cincilea și cel mai subtil element al lumii, atrăgând atenția cititorului cu un IQ de cel puțin o sută, la situația politică din țară și chiar din străinătate, scoțând în evidență câteva personaje de marcă, încă din primele versuri: „Ca o iscoadă întoarsă din război, / un timp irosit și fără stăpân…”. Aceste versuri ne duc cu gândul la Coldea, generalul de la SRI, care a fost în război cu mulți și ne-a iscodit de ne zbârnâia telefonul. La întrebarea „cine este irosit” poate răspunde atât generalul cât și timpul. Următorul vers „ce simte că i se mișcă tronul” schimbă logica de gândire a cititorului ducându-l spre regele Spaniei, care n-a iscodit prea bine și teroriștii și-au făcut de cap. Continuarea sprijină logica noastră: „vine în grabă la un tânăr agitat / El îi deregleaza visul…”. Lipsind punctuația, nu este prea clar cine este agitat, regele Spaniei sau tânărul la care „vine”. Oricum, agitația este generală ceea ce ne amintește de „Accelertul” lui Toparceanu. Prin versul „El îi dereglează visul…”, poetul ne aduce aminte de vorba românească „graba strică treaba”. Am verificat, pe net, fișa medicală a regelui. Nu este somnabul, ceea ce schimbă radical supoziția prin versul următor: „îi dă tonul la…” punându-se în valoare vastele lui cunoștinte în domeniul instrumentelor medicale „orele” și anume diapazonul. Ațipisem și nu am citit tot versul: „îi dă tonul la viața destrăbălată, fără un scop”. Iată cum reușește poetul trecerea de la regele Spaniei la Boureanu într-un singur vers. A fost în război cu multă lume, a iscodit-o pe fiică-sa, „fără un scop”, altul decât de-a o bate. Următoarele două versuri aduce cititorul pe linia de plutire „Tânărului nu îi pasă că poate fi de valoare / un timp ce nicicând nu se mai întoarce. / El meditează aiurea la himere”. Dacă este vorba despre „iscoada întoarsă din război” , fiind tânăr, ne duce cu gândul la războiul din Afganistan unde a fost copil de trupă. Logica scoate cel de-al doilea război mondial din „ecuația” poeziei. Oricum, până murim ne mai considerăm tineri. La o „aplecare” mai atentă versurile se pot interpreta ca un atac la Emil Constantinescu, afemeiat recunoscut, a cărui poreclă a fost „țapul” , meditând încă, adică la vârsta lui, la o capră cu cap de leu și coadă de șarpe. Totuși, versurile dau libertate cititorului la interpretare aparte. Spre exemplu: dacă citește „Tânărului nu-i pasă că poate fi de valoare un timp…” este luminat de poet în versul următor cu: „băiatul vrea avere/ prin calcule atât de complicate” ceea ce ne duce cu gândul la Nicușor Dan, matematician de renume mondial, proaspăt intrat în Parlamentul plin de doritori de avere.
Poezia de la ora 5 o recomand cititorilor cu căldură deși a fost scrisă dimineața,… pe răcoare. Eu am adormit cu gândul la titlul poeziei „Timpul irosit”.

O noapte cu tine

Posted: August 6, 2017 in Scrierile mele

Scrisă de Eugen Lovinescu

Sunt încă în pat, şi nu-mi pot lua gândul de la tine, de la noaptea trecută…mi-aş dori atât de mult să te strivesc la pieptul meu ! În noaptea caldă, ai venit la mine pe neaşteptate …şi ceea ce s-a întâmplat a lăsat în mine senzaţii de neuitat.
Ai apărut de nicăieri şi,fără să-ţi fie teamă sau ruşine,te-am surprins atingând trupul meu gol …mi-ai simţit indiferenţa şi m-ai muşcat fără milă, înnebunindu-mă…
Ne-am zvârcolit toată noaptea într-un joc nebunesc ! În zori am adormit în sfârşit, obosit …Astăzi, când m-am trezit, te-am căutat indelung,dar nu te-am mai găsit …Cearşafurile căzute de pe pat sunt singurele martore ale nopţii trecute. Pe corp am încă urmele muşcăturilor tale, mă ard şi nu mă lasă să te uit …În noaptea asta mă voi preface că dorm şi te voi aştepta să apari din nou …. Ţânţar nenorocit !!!

Senryu

Posted: Iulie 23, 2017 in Scrierile mele

A bătut vântul

A bătut vântul
ei i-a săltat fusta, lui…
i-a căzut fața

Moartea și mersul pe jos

Posted: Iulie 21, 2017 in Scrierile mele

O cercetătoare din Nevada, (dovada o am din media, mai exact din wikipedia) o doamnă pe nume Barbara, spune că oamenii ar putea evita întâlnirea prematură cu Omul cu Coasa dacă ar merge suficient de repede. Studiul n-a fost făcut de cercetătorii britanici ci de australieni și nu pe canguri ci pe oameni trecuți de șaptezeci, oameni mai apropiați de veci. Dacă mergi cu 5 km/oră riscul de deces este redus. Moartea merge mai încet, te urmează la pas…pâș-pâș. Te oprești – o mierlești. Ce nu aflase Barbara este ce-mi tot spunea mie mătușa Varvara: „nu te întoarce din drum că-ți merge prost”.
Am făcut un experiment, cu cronometru în mână, mergând prin Agigea, nu mult o sută de metri. După calculele mele 6 km/oră. Stau bine, mi-am zis, căutând o bancă să mă odihnesc. N-am găsit și m-am așezat pe o ridicătură ce semăna cu o bordură plătită de Primarie cu bani grei, un ban, acum un an, sub cinci mii de lei. N-am stat mult de teamă Lui pâș-pâș, să nu mă trezesc cu El odihnindu-ne pe aceeași ridicatură sub formă de bordură. Eram într-o mare dilemă. De cine să ascult? De Barbara sau de mătușa Varvara? M-am decis. Mă întorc spre casa cu riscul de a da, la poartă, de Omul cu Coasa sprijinindu-se cu nonșalanță de clanță. Am avut noroc. Era nevastă-mea și ce mi-a zis m-a liniștit:
-Unde dracului ai fost. Pe tine te caută Moartea acasă și tu umbli creanga.