Iarna lui ’54

Posted: februarie 11, 2012 in Scrierile mele

Aveam aproape nouă ani dar îmi aduc aminte ca şi-acum când într-o dimineaţă, mama mă-mbracă şi mă roagă să merg după lapte. Locuiam pe strada lui Ţuţuianu, aşa-l chema pe proprietarul caselor. Parte din averea lui erau casele de pe strada Ion Slavici din Braşov. Există şi astazi această stradă, scăpată de furia lui nea, dar e-nconjurată de blocuri mari şi greu mai recunoşti locul copilăriei. Lipsesc maidanele, ruşii au plecat, cazematele lor dărâmate şi nu se mai aud exerciţiile lor cu alergări pe străzi si focuri de armă cu gloanţe oarbe, iar la ferestre copiii cu nasurile turtite urmarind spectacolul acum sunt mari sau nu mai sunt.

Casele erau construit pe acelaşi „calapod” cu demisol. Noi locuiam sus şi ca să ajung la intrare urcam vreo zece trepte din piatră. De la acele trepte mi se trage problema cu dintele din faţă. Aveam o colega de clasă din vecini, cu ciupituri de vărsat pe care eu le vedea gropiţe. O plăceam. Un copil din vecini a bruscat-o şi eu l-am pocnit. Când a apărut frate-su, mai mare, am fugit cu fata, am urcat scările şi întocându-mă să-i fac un sâc, am dat cu capul de piatra aruncată spre mine. M-am trezit la spital. Căzusem pe scări şi unul din cei doi dinţi din faţă s-a spart. L-am înlocuit de vreo două ori, ultimul a fost din „faianţa” dar nici de ăsta n-am avut noroc c-am căzut în bot şi l-am spart. M-a sunat soţia tocmai când mă oblojeam la bot şi i-am spus ca mi-am spart chiuveta. Râde şi-acum când şi-aduce aminte.

O singură casă de pe strada aceia nu era a lui Ţuţuianu, era tot un particular care creştea animale. Curtea era păzită de un căne rău, care şi-n lanţ fiind îţi dădea fiori cum se zbătea să te prindă, măcar de picior. La el eram abonaţi la lapte.

Am ieşit cu oala de lapte. N-am putut să fac niciun pas era numai zăpadă, casele nu mai aveau demisoluri, parcă erau făcute pentru pitici, adică pentru noi aştia mici. Mi-am luat gândul de la vaca vecinului, m-am întors sfios şi i-am zis mamei că atâta zăpadă n-am văzut de când m-a făcut. Cred că era duminica, tata era acasă şi s-a mobilizat cu mama, a ieşit cu lopata la curăţat zăpada să-i scoată pe cei din demisol care erau blocaţi în casă şi nu mai puteau să iasă. A început o forfotă mare pe stradă, toţi ieşiseră la zăpada şi până seara strada era un labirint , transformat apoi de noi în loc de joacă.

Nu existau mijloacele de informaţii de azi. Aveam un difuzor, un fel de cutie ca de colivie pentr-o păsărică nu mai mare decât o rândunică, care-avea o limbă cu care reglai sonorul şi l-a care ascultam piese de teatru, îmi plăceau şi nu ştiu de ce, acum îmi vine-n minte o piesă la care-am plâns. Zăpadă-n toiul verii se numea.

Uitaţi ce se-ntâmplă-n ţară, acum după aproape şapte zeci de ani şi să nu vă mai întrebaţi unde-s zăpezile de altă’dat.

Comentarii
  1. NONI spune:

    Amintiri frumoase! Toţi le trăim – retrăim, într-un fel sau altul.
    Întrebarea este: aţi luat sau n-aţi mai luat laptele?
    Noni

  2. Altfel spune:

    B’Aroane,
    Difuzorul tau era tot negru? Ca al meu asaera!

  3. Costica spune:

    Mi-ai starnit si mie niste amintiri nostalgice, de mai mare rusinea. Suntem de-a seama, asa ca iarna lui ’54 mi-o aduc si eu bine aminte. In fata casei din Bacau, nametii erau pana la streasina, iar destroienirea i-a facut si mai inalti. Tocmai buni pentru un derdelus in toata legea. Ce Poiana Brasov, ce Cortina D’Ampezzo, curtea mea devenise statiune montana. Iar cateva strazi mai incolo, pe dealul Manutantei, o strada in panta devenise cea mai grozava partie de iarna, unde ne dadeam de-a valma cu sania, cu schiurile, cu patinele sau cu tramcarul (o corcitura intre o sanie mai mare si un bob) pana ne inghetau picioarele si mainele. O fi fost si atunci greu pentru parinti, dar pentru noi, copiii, nu conta decat distractia. Mai ales ca se inchisese si scoala. Trai pe vatrai, mai nene.
    Cat despre celebrele emisiuni de teatru radiofonic, ele erau marea noastra delectare. Si eu imi aduc aminte de aceasta piesa, ca si de unele filme de desene animate rusesti, cum era „Calutul cocosat”, „Sadko” si altele.
    Acum suntem amandoi la malul marii si admiram spectacolul inghetat al promenadei Cazinoului. Acum, chiar de m-as intoarce, a-ntelege-o nu mai pot; unde esti copilarie, cu padurea ta cu tot?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s