Imediat după revoluţie s-a dat drumul la capitalism. Cum unde? Liber pe stradă, umbla buimac iar eu n-aveam ce să fac, mă gândeam să-l iau de coarne. De coadă ar fi fost mai bine, că de dădea s-mpungă aveam mai multe şanse de scăpare. Unde au gasit capitalismul ăsta? Nu stiu. Când mă gândesc la el mă doare că n-am reuşit o abordare corespunzatoare. Importat de-afară, de securisti, de cei din comert exterior, de jmecheri cu relaţii pe-afară şi aşa zis întreprinzători autohtoni, ce-au inventat căpuşa, aciuită sub pălaria mare a firmelor de stat, capitalismul le-a venit ca o manuşă. Nu trebuia ştiinţă mare, doar relaţia cu care să împarţi raţia. Să trăiască bugetul că el le-a oferit buzunare pline cu parale, scaune electorale şi alte privilegii, unele-n afara legii, că nu prea era şi când a apărut au facut-o cu portiţe, ca nişte bariere pentru “proşti” , ce-i între ghilimele să citiţi oneşti.
Eu si cu alti doi colegi, am făcut o firmă încă din ’90 cu gând să punem de-o consultanţă. Idei aveam, şcoliţi eram…cunoştinţele ne lipseau. S-a dovedit ulterior că dacă n-ai cunoştinţe undeva pe sus, te-ai dus şi dai faliment din start. Poţi să oferi servicii de cea mai bună calitate că n-ai parte decât de promisiuni deşarte,…mai încercaţi şi la anul că acum ciolanu-i luat de-o căpuşă cea scăpat pe sub uşă. Toţi ştiau cum a intrat, câţi bani a dat si cât a luat, asa era, se mergea pe blat, v-o spune un om umblat. Am renunţat, dar m-am ales cu ceva. O maşină de scris, nemţească, intrată-n ţară cu capitalismul de-afară.
Un an mai târziu, alţi vreo câţiva colegi, m-au convins să facem o firmă de producţie, c-aveau ei o ambiţie să-şi aducă aportul, mărindu-le şi lor confortul, la bugetul de stat şi ca şi cum n-am fi avut altceva mai bun de făcut, am luat un împrumut de la Banca Agricolă, c-aveau ei o relaţie la Vin-Alcool. Să nu credeţi că ne-am gândit să dăm ocol unui teren şi să plantăm viţă de vie, de-aia de soi, nu era de noi. Relaţia era la ambalaje, acolo unde vinul se turna în sticle. Aveau nevoie de căpăcele de plastic să astupe gâtul de la sticla de vin, cunoscuta “Corabioară” ce-o sorbeam în fiecare vară pe terase sau prin case, după mese, mai ales cu peşte. Ca să n-o lungesc am facut un atelier bengos în care-am instalat o presă pentru plastice, făcută pe genunchi de un unchi al unui acţionar mai tânăr. La recepţia finală, matriţa meşteşugit făcută, scotea doisprezece dopuri din care trei cu pete, patru incomplete, doua erau creţe, doar una, hop, ne-a zâmbit ca dop. După o lună de muncă am strâns un sac, cam cât unul de ciment, cu doape, şi-am devenit conştient că drumul ales, e un drum lunar la Bancă să plătesc cota mea de împrumut.
Dopurile se primeau la kilogram si dacă nu mai găsiţi “Corabioară” pe piaţă, să ştiţi că mare parte din contribuţie am avut-o noi, aruncat-am dopurile la gunoi.
Aron after 65 