Revolta din Timişoara mi-a “sunat” la uşă dimineaţa de vreme prin glasul curierului “Alarmă de luptă !”. Eram încadrat la unitatea militară “douazeci şi unu, patruzeci şi cinci”. Strigătul “Alarmă” îmi era bine cunoscut aducându-mi, mereu, aminte de o gafă făcută în tinereţe când, abia ajuns acasă m-am trezit cu un soldat la uşă spunându-mi “Alarmă la douzeci şi unu patruzeci şi cinci”. M-am uitat la ceas. Mai aveam vreo patru ore le dispoziţie, timp în care, liniştit, am servit masa, apoi o mică siesta, să fiu apt la exerciţiu, şi fix la douazeci şi unu şi patruzeci şi cinci m-am prezentat la unitate. Exerciţiul se terminase de mult şi a doua zi am fost aspru “muştruluit” de comandant pentru lipsă la apel.
“Alarmă de luptă !”. M-am simţit ca şi cum cineva îmi tragea o sârmă ghimpată prin şira spinării. Ajuns la unitate unde, cu echipamentul completat cu tot ceea ce însemna “gata de luptă”, am rămas să-mi petrec Crăciunul şi Revelionul.
Evenimetele se desfăşurau rapid. Nici nu ne transformasem bine din “tovarăşi de arme” în “domni de arme” când, sunt chemat la ordin şi anunţat că, în unanimitate de voturi, am fost ales Şeful Grupei de Intervenţie într-un “teatru de operaţiuni” pe care-l dezvoltau “tacticienii” pe hărţi întinse pe un birou. “Domnule ofiţer”, îmi sună şi acum în urechi “Gara a fost ocupată. Avem morţi şi răniţi. Te duci şi cucereşti gara.” De-asta mi-a plăcut mie armata. Aici am avut parte numai de ordine scurte, clare şi cu obiective precise.
Mi-am adunat “trupa de asalt” formată dintr-un inginer electronist şi un maistru mecanic şi am purces spre gara ocupată de terorişti cu gândul de-a prinde măcar unul, să-l arăt naţiunii dar şi cu teama să nu ajung să “privesc”, imprimat pe un oval de faianţă lipită pe “monumentul” din faţa unitatii, cum mi se depun flori, drept de recunoştinţă.
Cocaşat de sarcina primită, mi-am “clocit” planul de acţiune pe drum. Hotărâsem să recucerim gara pornind din “spatele gării”. Nu era tarziu dar, întunericul pusese stăpânire pe oraş. Am trecut terasamentul şi ne deplasam, precauţi, pe cărarea formată de localnicii dornici de scurtarea drumului spre casă când, în faţa noastră apare în întuneric o mogâldeaţă de om cu o sacoşă de “un leu” în mâna dreaptă. “Stai că trag !” am strigat, şi mogâldeaţa s-a oprit ca trăsnită, scăpând “sacoşa” din mână, semn că ştia regula sau că nu era la prima “abatere”. “Ce ai în sacoşă?” a sunat prima întrebare. “Doua raţe”, a sunat primul răspuns. La verificare am văzut două “orătanii” mici în “pielea goală” lăfăindu-se pe fundul sacoşei. I-am dat drumul. Ce m-a surprins este ca venea dinspre gară, acolo unde “aveam morţii şi răniţii noştrii”.
Nu s-a depărtat prea mult “mogâldeaţa” când o rafală de pistol mitralieră ne-a dat “deşteptarea” şi ne-a înatins pe burtă. “Ce facem ?” îl aud pe electronist. Bună întrebare. “Mogâldeaţa” a trecut liniştită şi noi suntem primiţi ca la război. Zgomotul provocat de o locomotivă mă face să ridic puţin capul, cât să arunc o privire razantă cu şina de cale ferată. Acum aveam un nou plan. M-am furişat până la mecanic. I-am explicat ce se întâmplă şi ce aveam în cap, încercând să-l oblig să pornească spre gară şi noi, la adăpostul lui, să “penetrăm” forţele inamicului. “Nu se poate”, mi-a răspuns simţindu-l foarte stăpân pe el şi peste poate de calm. “Am roşu”, a continuat. Revoluţie, revoluţie dar ăştia respectă regulile de circulaţie. Aşa a căzut şi ultima tentativă din episodul “spatele gării”.
Am decis să ne întoarcem de unde am plecat. In stradă, unde localnicii forfoteau în toate direcţiile. Pe electronist şi maistru i-am trimis înapoi la unitate iar eu am luat-o la pas, alături de civilii grăbiţi, indiferenţi la ce se petrece, spre gară, cu gândul să-mi îndeplinesc “misiunea” sau măcar să aflu ce se întâmplă şi dacă nu cumva sunt teleportat pe o altă planetă.
In staţia de troleibuz, câteva zeci de persoane aşteptau mijlocul de transport dorit cu privirile aţintite spre intrarea principală a gării. Când m-au văzut, am simţit în ochii lor o bucurie de parcă eu, aş fi întruchipat o întreagă armată, venită să resolve situaţia şi să repună în circuitul naţional gara “ocupată”. “Impins” de la spate de atâţia perechi de ochi, mi-am luat inima în dinţi şi m-am îndreptat spre gară. Aveam să constat că nu eram primul. Inaintea mea mai încercase un troleibuz rămas înfipt într-o coloană de susţinere, cu palpatorii încă vibrând, aiurea, în căutarea sursei de energie pierdută.
Geamurile făcute ţăndări sau cu câte o gaură “înflorată” şi sala cu casele de bilete pustie îmi dădeau fiori când, de pe peron aud o voce care sparge liniştea. In dreapta era încolonat un pluton de studenţi militari, în stânga alţi militari în “verde”, iar de pe acoperişul gării recunosc glasul unui subaltern de-al meu, trimis cu “trupa”, încă din miezul zilei, să păzească gara “Ce faci şefu ?”. “Ce s-a întâmplat aici ?” l-am întrebat căutându-l cu privirea aţintită-n sus. Mi-a răspuns ca la grădiniţă “Nu ştiu. Nu noi am început primii.”
Aron after 65 