Am cochetat şi cu desenul

Posted: martie 2, 2012 in Scrierile mele

Eram prin clasa a doua primară. Şcoala era undeva pe lângă gara veche a Braşovului, într-o casa cu etaj naţionalizată. De mers la scoala mergeam pe jos. Făceam cam o jumatate de oră la dus şi vreo doua ore la întors. Acasă mă-ntorceam cu trăsura, aicea-i toată-ncurcătura. Imi plăcea mie să mă “plimb” cu trăsura. O luam din faţa gării, unde-şi aştepta cuminte muşterii veniţi cu trenul iar eu fugeam după ea şi mă aşezam pe bara din spate făra să ştiu in ce directie o ia. Apoi mă reîntorceam la gară şi “luam” alta până nimeream direcţia care-mi convenea. De multe ori mai prindeam din zbor câte un bici care-mi făcea pe haine, plici, ştiam lecţia, mă feream şi numai când oprea birjarul ţâşneam şi nu mă dădeam prins.

De fapt vream să vă povestesc altceva şi anume că-n tinereţe am cochetat cu desenul chiar şi cu pictura. “Talentul” mi-a fost descoperit în clasa a doua de învătaţărea mea, la prima ora de desen când a verificat o temă dată pentru acasă şi m-a întrebat, mirată firesc, dacă eu sunt autorul. M-a scos la tablă şi-am convins-o. De atunci, învaţătorele s-au vorbit între ele (eram multe clase de-a doua, natalitatea era în creştere după război) şi au schimbat orarul ca să mă poată “împrumuta” la orele lor. Drept recunoştinţă, m-au propus să-mi cizelez talentul la Palatul Pionierilor.

Aşa am ajuns la Palatul Pionerilor. Un palat adevărat, n-am cuvinte să-l descriu, motiv pentru care nici nu incerc, să nu vă plictisesc, se va face târziu. Nationalizat. Superb. In clasa de desen, numai copii de bine. Mă simţeam stingher. Vedeam pentru prima dată o planşetă şi acuarele. Eram eu, recunosc, cam varză şi neliniştit. In faţa mea, la planşetă un baiat de bine. Toţi roiau în jurul lui şi-i admirau “opera”, o frunză de stejar ce o pictase, iar eu băiat şcolit în cartier mau perifer, am profitat de o neatenţie a lui şi i-am tras scaunul. A căzut grămadă în hohotele de râs ale celor două sau trei fete din sală. Baieţii, probabil gaşca, bine-mbrăcaţi, dolofani, roşii-n obrajori, bine hraniţi, m-au privit ofuscaţi. Când s-a terminat ora, am ţâşnit afară. Din privirle “baieţilor de bine” ştiam ce m-aşteaptă. Ce nu ştiau ei era că deţineam titlul de cel mai bun alergător din şcoala la “Crosul Primăverii”, de doi ani la rând.

 Aşa s-a încheiat prima mea încercare de a ieşi în lumea “bună”. Am rămas cu ceva, talentul nativ, pe care nici mama n-a ştiut să mi-l explice. Probabil “o rudă de-a mea mai îndepărtată,…bla, bla, bla” Şi cum “ieşirea” mea în lumea bună a fost ratată, am rămas copilul “novice”şi naiv al lui mama şi tata, din Brasov, strada Tablei. fostă Ianoş Herback şi nu din Bucureşti, Bulevardul Regina Elisabeta fostă Mihail Kogalniceanu.

Comentarii
  1. IM spune:

    Cine-i de pe Bulevardul Elisabeta si care-i ala? Intrebarea ti-o adreseaza un bucurestean, care habar n-are care-i Bulevardul Elisabeta.
    Cu ce era primul tau desen? Ca pe mine, in clasa intaia, invatatoarea m-a pus sa desenz … o barca. La dracu, am plans doua zile si trei nopti si pana la urma mi-a desenat-o mama, ca nu-ntelegeam pentru nimic in lume cum trebuie sa duc liniile alea, ca sa iasa barca. Dar, de-abia acum imi dau seama ca invatatoarea mea mi-a fost ursitoare. Ca, la barca am ajuns!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s