A-ntâia de vacă

Am dat un şase-şase cu zarul vieţii. Cine-ar fi crezut că acest şase-şase am să-l petrec în câmp…în câmpul muncii vreau să zic. Mâine voi fi “in di ofis”, la birou, c-aşa se spune mai nou. O să stau cu coatele-nfipte-n birou, iar în palme mi-oi pune capul, spre odihnire, cu gândul să nu mă gândesc la nimic. Cu ochii o să trag o tură pe peretele de vizavi, un perete alb, pe care e.un calendar, ca o pată de culoare, ce strică monotonia. Pe calendar, îmi va atrage iar, atenţia, un cuvânt scris cu litere mari CALITATE. Ochii se vor opri pe el, pană ce cuvântul va disparea în ceaţă şi gândul se va-ntoarce-n timp, până când calitatea, săracă, era carnea de vacă, că nu degeaba se spunea, când ne aminteam de ea, a-ntâia de vacă, fără os , spus mai frumos decât mai tarziu, “şafhausen” sau mai recent, într-un cuvânt, de origine mogul, ce se citeşte “cul”.
Nu dădusem de mult, unu-unu cu zarul vieţii când, biata maică-mea, m-a rugat, într-o zi, să mă duc la măcelaria lui nea Cinzeacă (aşa era poreclit,…cinziaca-l făcuse renumit) să cumpăr un kil jumate de carne de vacă, să fie a-ntâia şi fără os, mi-a zis, c-avem musafiri la masă. Măcelaria lui Cinzeacă, era numai pentru carne de vacă şi cum intrai, în dreapta, era o tijghea, pe tijghea un cântar din ăla cu limba de-o juma de metru şi un maldăr de hartie de împachetat, fiecare cam de o juma de metru pătrat, în spate, nea Cinzeacă cu şorţul pătat de sânge, sta lâng-o buturugă cu-n satâr înfipt în ea şi atârnate, lipite de perete, pulpele de vacă. In faţă, tot atarnată, da-ntr-un cui, o planşă c-o pulpă de vacă în formă de hartă în care se specifica, funcţie de zonă, de ce calitate, carnea era.
Pe vremea aceia, oamenii erau mai apropiaţi si asta se vedea, mai bine, când stăteau la coadă. Erau mai ataşaţi, mai perseverenţi, rar îi trecea vreunuia prin gând să iasă din rând. Iarna se-ncălzeau, vara năduşeau şi toţi aveau acelaşi ţel, s-ajungă-n faţă. Aşa era şi la nea Cinzeacă, oricine ajungea în faţa lui, îl vedea-ncruntat şi ocupat cu cuţitul pe care-l ascuţea şi ce puteai să-i spui când îl auzeai, de unde să-ţi tai? La el toată carnea era a-ntâia şi fără os, pe care cu îndemânare-l ascundea sub carnea pe care ţi-o prezenta, apoi o punea pe hârtia de-mpachetat. O lua cu vreo patru coli şi făcută “ghiveci” o trântea pe cântar. Acul vibra de la stânga la dreapta şi dacă-ncercai să-l urmăreşti, ameţeai. Nu l-am văzut să se fi oprit vreodată dar, de auzit îl auzeam pe Cinzeacă ai aici un kil juma. Hârtia de împachetat, cântărea ceva, era un fel de tevea de care dispunea, numai, nea. Dacă încercai să mârâi ceva, ieşea în evidenţă solidaritatea de care dădeam dovadă, că nea Cinzeacă era pâinea lui Dumnezeu, nu se certa niciodată, lua, pur şi simplu, pachetul, îl aşeza pe tijghea şi striga să-l audă tot poporul de la coadă: urmatorul. El, urmatorul era solidar, dar cu nea: iau eu pachetul ăla. Si nea Cinzeacă, zâmbea pe sub mustaţă, lingea un creon chimic, făcea un calcul şi-i spunea pe dată cât are de plată.
Dacă mâine, m-ar întreba cineva, ce-mi doresc, i-aş răspunde, făra să stau prea mult pe gânduri. Aş vrea s-o aud pe biata maică-mea: dragă, dute la nea Cinzeacă, cumpără un kil juma de carne de vacă, avem musafiri la masă.
Aveţi cuvântul meu că m-ar durea în cot de calitate iar lui nea Cinzeacă i-aş zâmbi frumos chiar de-mi va pune numai os.