Pălmaşul…De ce ţi-e frică nu scapi

Viaţa omului se “scurge” ca apa dintr-un izvor, ce se rostogoleşte la vale adunându-şi de pe versanţii din stânga şi din dreapta toate “cunoştinţele”…, implinindu-se,… ca în final, să se “verse” într-o “imensitate”, pierzându-şi identitatea.

Toate obstacolele întalnite în cale, asemenea unor ziduri, le privesc ca pe un “destin”. Curajoşii şi chiar cei mai puţin curajoşi dar, curioşi, le “sparg” şi merg mai departe. Alţii, pleacă în căutarea unei “breşe” şi după ce o găsesc, trec “dincolo”,… mai uşor…, unde rămân să constate că timpul lor s-a dus. Ceilalţi, o iau în stânga sau în dreapta, pe drumuri ce se deschid larg şi neted.

Nu pot să spun că mă număr printre curajoşi dar, întotdeauna, am “ars” de curiozitate. Terminasem clasa a şaptea şi drumul meu fusese trasat deja, de ai mei. Ca primul născut şi nevoile tot mai mari, urmare dorinţei lor de a avea o casă “pe pamant” , mă împingeau, inevitabil, spre o şcoală de meserii unde, cursanţii erau plătiţi, lunar, cu 400 lei (erau bani mai “adevăraţi” decat cei de azi). Dar n-a fost să fie aşa. Mai multi copii, printre care şi eu, am fost chemaţi la Directorul şcolii, unde un ofiter în kaki, întruchipând, pentru mine, “destinul”, ne-a propus să alegem “Liceul Militar”. L-am ales. Singurul dintre cei chemaţi şi fără să stau prea mult pe gânduri cu toate că, era undeva “la dracu în praznic”. “Alegerea” conferea alor mei un oarecare avantaj, scăpându-i de o “gura”, de hrănit şi de un corp în continuă creştere, de îmbrăcat.

In anul de graţie ’64, la terminarea liceului, pentru prima dată, în istoria lui, s-au deschis drumuri noi pentru absovenţi, medicina şi aviaţia. Tentante prin prisma….”medic”, “aviator”,… dădeau mai bine.

La Medicina nu m-am dus, temându-mă că am de învăţat prea mult şi nu vream să-mi sacrific ultima mare vacanţă şi în plus nu-mi plăcea. Mi se părea o ştiinţă “pe pipăite” aducându-mi aminte, cu groază de regimul drastic la care fusesem supus, cu ani în urmă, diagnosticat fiind cu “icter” şi cat p’aci să dau colţul din cauza unei banale apendicite. De acest episod, aveam să-mi aduc aminte, mai tarziu, când mi-am dat doctoratul în mecanica fluidelor cu aplicaţii la organismul uman şi unul din examene a fost la Fiziologie. De ce ţi-e frică nu scapi.

La Aviaţie nu m-am dus, temându-mă de o vizită medicală în care, una din probe era “barocamera”. “Iţi ţiuie şi-ţi pocnesc urechile” mi-au spus cei ce trecuseră proba. Aşa că, am ales, pe principiul “undeva, la dracu în praznic”, şcoala de cadeţi din Constanţa. După terminarea studiilor şi după prima repartiţie, am fost chemat de omul care avea să-mi schimbe “destinul” anunţându-mă că voi lucra cu scafandri de mare adancime. Degeaba i-am spus “Dacă trece un scafandru pe lângă mine, nici nu întorc capul” fusesem deja numit. Aşa am ajuns la “barocamera”, în care aveam să-mi “petrec” zile şi nopţi. De ce ti-e frică nu scapi.