Doamne-ajută !

Sunt ardelean şi nu pot să uit dimineţile copilăriei, erau ca un ritual. Tata, la masă, lua micul dejun în timp ce mama îi umplea sufertaşul cu mâncarea pentru pânz. La plecare, condus de mama până la uşă, o săruta pe obraz şi îşi spuneau simplu Doamne-ajută!
Salutul ăsta a rămas în Ardeal, mai ales la sat, între ţărani şi asta mi-aduce aminte de-o-ntâmplare. Am fost invitat de cumnatul meu la el, în Beznea, un sat din Bihor. Ca s-ajungi acolo, de la Cluj o iei pe drumul spre Oradea, urmând Crişul Repede şi nu poţi să nu te minunezi de frumuseţea locurilor. Se trece prin Ciucea, laşi la dreapta Castelul lui Goga şi după puţin timp, urci Piatra Craiului. Nu, nu poţi să treci fără a face un popas la “Gaura dulce”, o grotă săpată în stâncă unde, cârciumarul îşi ţinea butoaiele cu bere la rece şi în faţa căreia, pe grătare, sfârâiau micii. De-acolo, poţi lăsa maşina să “curgă” la vale numai, să ai grijă de frână şi o bagi în viteză când îţi apare un indicator, cu săgeată spre stânga pe care, scrie mare, Beznea. Să ajungi în sat, urci un deal, în stânga şi dreapta livezi de pruni care, le dau sătenilor materia primă pentru renumita palincă. Acolo, în “varful” dealului dai de case, casă lângă casă, nu poţi opri, drumul e îngust şi ca să ajungi la cumnatul meu, il cobori. Casele se răresc, şi ajungi în vale, între două dealuri despărţite de şoseaua care te duce spre Bratca. In stânga şi în dreapta, parcele îngrijite, colorate în gaben şi verde, ce-ţi dau impresia că curg de pe dealuri. Două zone, undeva mai la deal, străjuite de câţiva brazi falnici, nu mulţi, câte patru sau cinci, ies din peisajul firesc. Mai târziu, am aflat că acolo e loc de odihnă, locul somnului de veci. Acolo se odihnesc Cacucii, neam mare, oameni de vază, fruntaşi “ţărănişti” , satul asta a dat multe somităţi, Ioan Pop de Popa se trage de-aici. Nu ştiam pe-atunci, că aveam să urc, câţiva ani mai târziu, dealul, până-ntre brazi, împreuna cu cumnatul meu de unde aveam să cobor singur.
Deşi, în zona în care locuia cumnatul meu, casele erau răzlete, grupate, nu multe, trei sau patru, unele la poale altele în vârful dealului, oamenii erau foarte apropiaţi. Văzând o maşina în curtea lui Gheorghe, aşa-l chema pe cumnatul meu, veneau să-l ajute, că are musafiri. Intotdeauna se-nchina câte un pahar de palincă. Nu spuneau “noroc”, spuneau “Doamne-ajută”.In scurta mea vacanţă la Gheorghe, am prin o duminică şi cum obiceiul meu e ca dimineaţa să-mi fumez ţigara şi să-mi beau cafeau iar, vremea era frumoasă, am ieşit afară să-mi fac siesta. Curtea lui, la poale de deal, era în pantă, în stânga o casă veche din lemn, bine îngrijită, în dreapta, şura care, nu lipseşte din nicio gospodarie ardelenească iar eu, cu faţa la stradă pe gazonul natural al curţii, îmi sorbeam cafeaua. Pe stradă, treceau oameni grăbiţi, îngrijit îmbrăcaţi, femeile în negru, întorceau capul spre mine, mă salutau iar eu, răspundeam frumos, ca la ţară. Totuşi mi s-a părut ceva ciudat, salutul lor nu-mi suna cunoscut şi graba îl făcea mai de ne-nţeles şi m-am adresat lui Gheorghe care, m-a lămurit. E duminică, oamenii merg la biserică şi pentru că ştiu sau bănuesc că tu nu mergi, salutul lor este Dumnezeu va ierte. Astazi imi pare rău că nu l-am intrebat cum trebuia să le răspund, mă bufnise rasul, la toţi le-am răspuns cu Doamne-ajută.