„Nişte ţărani”

Iniţial am vrut să scriu „nişte anonimi” dar sper să nu se supere  Săraru, acolo unde este, că i-am plagiat (este la moda), un titlu de roman dar, aşa suntem consideraţi de politicienii ajunşi la putere.  Ca să fie clar pentru toată lumea, nu ţin cu Băsescu dar, ceea ce am constatat, de când au venit la putere USL mă face să cred că am cam luat-o pe arătură. Le dau cuvantul:

„Din pacate, noi romanii normali, romanii de pretutindeni, care traim si simtim romaneste, avem o interventie ciclica si sporadica (din 4 in 4 ani respectiv din 5 in 5 ani pentru Prezidentiale) in „carmuirea si orinduirea” tarii! Foarte timid si total insuficient…fiindca suntem chemati doar pentru validarea unora sau altora. Promovarea tinerilor si oamenilor curati si cinstiti in politica romaneasca este inexistenta…ei se promoveaza unul pe altul si noi le dam „binecuvantarea” democratica. Cu alte cuvinte…isi bat joc de noi, de viitorul copiilor nostri si unii si altii. Avem legi incomplete, strambe si invechite, dar ei le folosesc mereu in favoarea lor…Ei niciodata nu pierd, indiferent daca sunt la stanga sau la dreapta! In schimb, noi…cei multi si decartabili (obiecte de unica folosinta din 4 in 4 ani si de fiecare data cand au nevoie de legitimat initiativele lor) pierdem mereu!”

„Propun ca de acum incolo Romanii sa boicoteze intotdeauna referendumurile pe care le declanseaza USLul! De ce? Pentru ca de la referendumul trecut care a fost VALIDAT si la care s-a votat reducerea nr de parlamentari la 300, USLul se opune sistematic si nu este de acord cu implementarea acestuia! Ce garantie mai pot avea Romanii la urmatoarele referendumuri ca vor fi respectate daca nu a fost respectat cel din 2009? Nici una! Nu este corect ca Usl-ul sa adopte numai rezultatele care le convin lor. REFUZAM sa mai VOTAM!” Atunci Iliescu si Năstase au recomandat să ne se mearga la vot. Recomandarea lor era democratică

Acum la referendum “47% au votat.Da. Insa din totalul persoanelor cu drept de vot din Romania, doar 40% au votat pentru USL, restul de 60% au boicotat. Si daca stai sa privesti lucrurile mai atent, 3 partide, cu o forta mediatica URIASA, nu au reusit sa spele creierul romanilor. Si asta inseamna ca USl nu mai are viata lunga in Romania! Ca sa nu mai vorbim de faptul ca procentele finale sunt si rezultatul unei fraude pe care USL mai mult ca sigur a comis-o in proportie de 5-10%!” Comuna Plesca, sau cam asa ceva a fost plina de turisti. Prezenta la vot 250%. Recomandarea PDL de a nu se merge la vot este nedemocratica

„Dupa CNP-uri mai sunt inca 3 milioane de romani in alta parte, dar care nu mai stim daca mai traiesc sau daca nu au renuntat la cetatenie.” Ne spune ponta. Romanii din diaspora nu mai sunt romani, nu-i asa?!

„Ministrul de interne e de la tine din partid……….El a spus ca sant 18.300.000,……….”
„Minstru de interne a guvernului Ponta a declarat o cifra OFICIALA a numarului de alegatori inainte de alegeri! Azi guvernul Ponta da o alta cifra!
Cersiti precum tiganii validarea referendumului!!Este de-a deptul penibil!”

“Pana in urma cu 3 luni era dificil sa raspuns copilului meu nascut dupa revolutie ce inseamna comunism…..era dificl sa explic ce inseamna sa existi intr-o realitate jegoasa si propagande sa iti sa iti transmita cat de bine si frumos este…
Referitor la minciuna ridicata la rang de politica fara un exemplu concret iarasi era greu de explicat mai ales ca mi-am crescut copilul impunandu-i corectitudinea adevar si dreptate.
Discutand cu el in ultima luna pe baza a ceea ce s-a intamplat acum in Romania mi-a spus ca a inteles ce era cominismul. Multumesc usl!”

Nimeni nu stie cum va arata ziua de maine, cum vor arata zilele urmatoare dar, am remarcat ceva, leul a inceput sa se aprecieze. E de vina referendumul sau venirea FMI. Cine stie !

Modelul de gândire politic

Scris de Ioan CUNCEV

Observand comportamentul politicienilor, m-am intrebat care ar fi modelul de gandire al acestora. Am trecut in revista principalele modele de gandire cunoscute, de la cele mai simple, cum ar fi modelul static, continuand cu modele tot mai complexe si mai apropiate de realitate, dar am constatat ca acestea nu pot fi atasate politicianului. Nici modelul de gandire dinamic care considera factorul timp, nici modelul entropic specific proceselor ireversibile, nici modelele de gandire neliniare si aleatoare, inteligente si creatoare, nici chiar modelul de gandire strategic nu explica satisfacator comportamentul politicianului. Tot incercand sa incadrez intr-un model de gandire natura variabila si imprevizibila a politicianului, faptul ca este evaziv si ‘alunecos’, ca isi schimba deseori opiniile si orientarea politica, crizele sale de comportament, dar si lentoarea decizionala, precum si multe alte caracteristici, am imaginat diferite modele, precum un model fuzzy, un altul de tip haotic, un model cuantic de gandire, un altul ondulatoriu si chiar unul relativist. In final, am ajuns la concluzia ca toate acestea sunt doar coordonate care definesc impreuna o varietate n-dimensionala pe care am putea s-o numim modelul de gandire politic. Acest model ar putea sa explice cum este politicianul nuantat in comportament, faptul ca este capabil sa gaseasca diferite stari de echilibru intermediare si temporare, trecand uneori brusc de la unul la altul, poate sa reproduca tipare comportamentale prin autosimilaritate fractala sau prin mimetism, isi schimba orientarea dupa asimilarea si consumarea energiei si resurselor specifice pozitiei curente, este oscilant, percepe eronat evenimentele rapide sau induce voit in eroare pe alegatori etc.
Concluzie: e greu sa fii politician, trebuie sa fii facut pentru asa ceva.

Simfonia albastră

Partea a VII-a

N-a fost pentru cine s-a pregătit

Scafandreria nu este o meserie în sine, nu este suficient să şti să te scufunzi, trebuie să şti şi să faci ceea ce se cere pe un şantier subacavatic iar, cei care-i asistă pe scafandri, trebuie să cunoască toate procedurile pentru aducerea lor la suprafaţă şi pentru cazuri de urgenţă. Rolul laboratorului era să pregătească scafandri muncitori şi să elaboreze proceduri. Recepţia finală trebuia să se termine cu o scufundare în saturaţie la 300 metri.
Nu vreau să vă ţin o prelegere despre ce înseamnă scufundarea în saturaţie dar, în câteva cuvinte, am să vă aduc aminte de unele noţiuni învăţate în fizică. Scafandrii, la trei sute de metri (31 bari absoluţi), respiră un amestec de gaz neutru şi oxigen. Gazul neutru începe să se dizolve în ţesuturile organismului. Saturarea este caracterizată de perioada de saturaţie, măsurată în minute şi reprezintă timpul în care, jumătate, dintr-un ţesut oarecare, este saturat în gaz inert, acelaşi timp este necesar pentru saturarea a jumătate din jumătatea rămasă şi aşa mai departe, este un fel de teoria chibritului cu jumătatea de sus şi jumătatea de jos unde, jumătatea de jos se împarte în două, jumătatea de jos a jumătăţii de jos…şi aşa mai departe, până la infinit. Revenirea la suprafaţă este un proces invers. De fapt ce este organismul uman, vorba lui Cousteau, cea mai frumoasă femeie nu este decat o cantitate de 30 la 40 litri de apă în care înoată celule.
Apăruse zvonul că la conducearea Laboratorului hiperbar va fi numit fratele comandantului Marinei care, era în aceiaşi situaţie în care am fost eu, la început cand, i-am spus lui Friţu “de trece un scafandru pe lângă mine, nici nu întorc capul”. Nu-mi păsa şi nici nu mă gandeam că n-ar putea fi aşa. Friţu nu mai era printre noi şi acum, dacă mă gândesc mai bine, cred că nici el nu ar fi avut altă obţiune, eu eram pentru el “pălmaşul” şi cred că-mi găsea altceva de făcut. Nu-mi păsa, gândul meu era la fata cu părul prins coc la spate care, m-a ajutat în revenirea mea, la dragoste de viaţă, nu mai trebuia să mă refugiez în ceea ce ştiam să fac cel mai bine, în muncă.
Scafandreria nu este joacă de copii. Mai marii Marinei gândeau altfel, crezând că un astfel de domeniu poate fi condus de oricine. Ce mă intriga, de ce să mint, era că nu ţineau cont de profesionişti iar, eu nu eram chiar un profesionist pe-atunci dar, vin cu argumente spunându-vă câteva cuvinte despre omul pe care eu, şi mai mulţi ca mine, l-am considerat pionierul scafandreriei române, Scarlat. Vreau să-i aduc, cu acest prilej, un pios omagiu. Acest om era pasionat, nu atât pentru scafandrerie cât pentru ceea ce-i oferea această abilitate, cercetarea subacvatică. A fost omul care, a “colindat” pe sub apă tot ţărmul românesc al Mării Negre, în căutări de natură arheologică, a scris cărţi interesante, pe care le-am citit. Pasiunea lui pentru cercetarea subacvatică, ceea ce i-a adus faima de Cousteau al României, n-a fost înţeleasă deşi, s-a zbătut, chiar după trecerea în rezervă dar, n-a fost ajutat, dimpotrivă, a fost numit pe funcţii care nu i se potriveau, parcă intenţionat să-şi piardă credibilitatea. Am pierdut un om şi nimeni, de la el incoace, n-a mai încercat să ridice semnele de întrebare a lumii acoperite de ape.
Noi eram preocupaţi de petrolul din Marea Neagră şi ne pregăteam de exploatarea acestor resurse, aveam nevoie de scafandri profesionişti în lucrări industriale şi urma ca unitatea noastră să devină un fel de Intreprindere de stat. Acum, dupa ce a trecut atâta timp, pot să spun, cu excepţia Laboratorului hiperbar, aici aş putea fi subiectiv şi dacă aveţi rabdarea să citiţi până la capăt, îmi veţi da dreptate, celelalte investiţii făcute, cu mici excepţii, au însemnat, bani aruncaţi, şi criza începuse în România. Adâncimea maximă la care se găsise ţiţei era de 52 metri şi noi aveam instalaţii pentru 300 metri care, n-au fost folosite niciodată în lucrarile subacvtice ce s-au făcut de atunci şi până astăzi. Rămăsesem la ce ne-a învăţat Scarlat, scufundarea autonoma, interzisă astăzi, de forurile internationale, pentru scufundări în domeniul industrial.
Terminasem montajul dar, hopul cel mare era recepţia finală şi conform contractului, trebuia făcută o scufundare la 300 metri. Mare mi-a fost mirarea când, abordat de omul care-şi ridica mereu pantalonii printr-un tic nevos, mi-a spus “am vorbit cu furnizorul şi am căzut de acord să reducem adâncimea la 100 metri”. M-am uitat la el, lung, şi cum nu-mi păsa de nimic şi pentru că n-am fost prea ortodox la viaţa mea, i-am spus “dumneavoastră nu aveţi dreptul să modificaţi o clauza contractuală, n-aţi participat la contractare iar contractul a fost semnat de Friţu. Dacă nu se va face recepţia finală in conformitate cu clauza din contract înseamnă că, domnii francezi n-au încredere în ce-am făcut deşi, am fost supervizat de oamenii lor, înseamnă că n-au încredere în chiar oamenii lor şi i-ar fi trimis, aşa cum mi-am dat seama, ca pentru lumea a treia şi chiar ei mi-au povestit că mai participaseră la un montaj similar, în Brazilia, montaj ce a durat de trei ori mai mult decât cel planificat şi nu în utimul rând, înseamnă că nu au încredere în ce ne-au livrat şi în acest caz, vă rog să le transmiteţi, să vină şi să-şi ia jucăriile acasă”. I-am spus toate astea, dintr-o suflare iar el, a făcut gestul acela, de ridicare a pantalonilor, atât de nervos de parcă-i stăteau să-i pice în vine. A plecat şi eu, urmărindu-l cu privirea, uitasem despre ce-am vorbit, gândidu-mă, de unde ticul acela?, probabil de la grădiniţă, copii obraznici îi trăgeau pantalonii jos şi fetiţele râdeau de el şi uite aşa, ajunsese să-şi ţină pantalonii cu coatele.
Imi pare rău că scriu astfel despre el, dar aşa a fost şi mi-am propus să scriu cu gândul meu de-atunci. L-am mai întâlnit, întâmplător, într-o alimentară, după revolta din ’89, era pensionar. Nu mai era pedantul pe care l-am cunoscut, îmbrăcat cu haine ponosite şi absent la lumea din jur privea într-o vitrină cu mezeluri. L-am salutat cu salutul militar tradiţional “să trăiţi”, şi după un scurt dilog convenţional mi-a spus că şi-ar dori vreo doi, trei cârnăciori. I-am comandat, am plătit şi i-am dat. Il ştiam, era un tip mereu în lipsă de bani, se împrumuta şi cam uita să dea banii inapoi. Ce făcea cu ei? Unii spuneau că avea un viciu, cărţile de joc. Probabil, nu ştiam, şi nici nu mă interesa. Nici nu ştiu dacă, ce am cumpărat atunci, cârnăciorii, erau pentru el, sau hrană pentru câini şi pisici.
Dacă discuţia cu el, referitoare la scufundare, a fost serioasă sau, pur şi simplu, m-a încercat, nu ştiu, pentru că la puţin timp au venit francezii, o delegaţie numeroasă, cu medici, tehnicieni şi un scafandru, gata de proba de recepţie.
După negocieri privind numărul de scafandri ce urmau să participe, eu propusesem trei , am cedat la propunerea lor, fiind acceptaţi doar doi români. Am cedat pentru că mă interesa mai puţin numărul lor, mai mult, recepţia în sine. S-a trecut la vizita medicală a scafandrilor, la verificarea instalaţiei şi pregătirea amestecurilor respiratorii.
O parte din echipa de montaj primise deja decizie de numire pe diferite funcţii ale laboratorului. Erau în faţa unui paradox, participaseră la montaj dar, nu cunoşteau instalaţia. Imi aduc aminte de un incident, la probele de casă când, unul dintre maiştri a venit disperat “şefu’ s-a auzit un zgomot ca de explozie”. Fusese chiar o explozie, a unei supape de siguranţă, la o butelie de cinci sute de litri, umplută cu heliu la 200 bari. Am făcut rapid, manevrele necesare, în timp ce ei, mă priveau neputincioşi şi am reuşit să recuperez aproape tot heliul. Supapele de siguranţă erau din acelea cu pastile ce trebuiau să “crape” la o presiune cu zece procente mai mare. Fuseseră prost dimensionate şi am reclamat schimbarea lor cu supape traditionale, şi în plus, le-am imputat gazul pierdut.
Unul dintre cei din echipa de montaj, pe care mi l-am dorit pe santier, nea Gică, Dumnezeu să-l odihnească, a ezitat, în prima fază, să lucreze cu mine. Era un meseriaş deosebit, în mâinile lui, fierul era ca plastelină, un moldovean get beget pentru care, fiecare obiect era dânsa sau dânsul. Se temea de reacţia mea dupa o confruntare la fotbal unde, i-am spus că habar n-are să dea în “dânsa”, adică în minge, şi am completat cu un “te bag în …”. Replica lui a fost atât de hazlie încât s-a oprit “meciul” pentru câteva minute. L-am auzit spunând, dealtfel într-un mod respectuos, “ba-ntr-a mami dumneavoastră”. A înţeles, mai tarziu, că fotbalul era fotbal şi munca era altceva.
N-aveau cum să cunoască funcţionarea instalaţiilor. Eu n-aveam timp să dau explicaţii, le spuneam simplu “ăsta e traseul pe care-l faceţi, se pleacă de-aici şi se ajunge acolo, la capete voi verifica să nu greşiţi”. Ca să meargă treaba mai repede, eu, singur, formam o echipă de montaj. Imi alegeam un traseu şi când îl vedeam pe unul că avea o pauză, îl rugam să mă ajute. Singura pauza care se făcea era la masa de prânz.
Recepţia s-a desfăşurat în bune condiţiuni, totul a funcţionat impecabil. Seful delegaţie franceze a venit să-mi transmită felicitări. Ne-am felicitat reciproc şi mi-a mai spus “ai văzut, am făcut proba la 301 metri, eşti mulţumit”. Atunci mi-am dat seama că discuţia mea cu omul care trăia cu senzaţia că-i cad pantalonii, a fost reală. Cine stie cum o fi ajuns la francezi “e un nebun acolo care…”. Am zâmbit când l-am auzit, dar metrul lor nu m-a dat pe spate.
Recepţia se apropia de sfârşit odată cu revenirea scafandrilor la presiunea atmosferică. Aşa, ca o comparaţie, este mai rapid să te duci pe lună şi să te întorci decât, să te scufunzi la 300 metri şi să revi la suprafaţă. Mă gândeam să pregătesc o ieşire festivă prin care, să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat la finalizarea lucrărilor precum şi furnizorului. Am luat, din banii mei, c-aşa se purta atunci, câteva sticle de şampanie şi pişcoturi. I-am invitat pe toţi din unitate la festivitatea iesirii, inclusiv pe soţiile scafandrilor români. Nimeni din conducere nu mi-a spus ca n-aş avea voie să fac o astfel de festivitate dar, o parte din şefi s-a eschivat şi n-a participat şi motivul aveam să-l aflu, abia a doua zi.
Scafandrii au revenit la presiunea atmosferică în aplauzele asistenţei. Am ţinut o mică cuvântare în franceză şi română, apoi a luat cuvântul un francez iar, în final, am ciocnit câte o cupă de şampanie. Printre vizitatori l-am zărit şi pe cel ce urma să fie şeful laboratorului, nu-l invitasem eu.
Am dat şi un interviu la televiziune. Reporterul avea pregătită introducerea, elogii la adresa iubitului conducător apoi, eu trebuia să dau nişte detalii tehnice şi să închei cu importanţa momentului. La final mi-a sugerat să cer o melodie pentru scafandri “şti, noi o dăm numai pe Elena Roizen, e de-a noastră din Dobrogea”. Habar n-aveam cine era Elena Roizen, stăteam prost cu cultura muzicală dar, am cerut o melodie de-a sa.
A doua zi, am dat “extemporale” la securitate.
Colac peste pupază, m-am trezit şi cu omul care-şi ridica pantalonii “la laborator s-a infiinţat o functie de adjunct, tu vei fi acela”. Deşi mă cunoştea, de mulţi ani, nu era conştient cu cine vorbea, uitase că nu sunt un tip dus la biserică, credea că îi voi mulţumi pentru favorul ce mi se facea. Mie nu mi se făcea niciun favor, deja laboratorul nu ma mai interesa, vorba aceia, maurul îşi făcuse datoria. Eram la o răscruce de drumuri, eram în momentul acela de ezitare când îţi pui la încercare destinul. Friţu care, intruchipase cândva destinul meu, nu mai era. Trebuia să-l înfrunt eu.
Am decis, i-am răspuns în două cuvinte “nu accept”. Imi era indiferent ce se va întâmpla, puteau să mă şi oblige să accept funcţia, nu m-ar fi surprins dar, acum când scriu, nu ştiu cum aş fi reacţionat. Trecerea în rezervă era complicată şi să fi rămas “afară” nu mă gândisem niciodată deşi situaţia mea, cel puţin cea familială m-ar fi putut determina, oricum era prea târziu. Noua activitate legată de scafandrerie îmi intrase în sânge şi mi-ar fi plăcut să lucrez în acest domeniu despre care, citisem destul de mult. Era la început, se făceau cercetări, în ţările cu tradiţii, pentru a se atinge praguri nebănuite în intervenţia directă a omului sub apă. Nu mai doream să fiu “pălmaşul”, aş fi vrut să fac eu regulile dar, trăiam într-o lume în care, relaţia şi nepotismul erau literă de lege. Funcţia era mare iar, eu aveam patru grade militare mai jos decat ea.
Trecuseră vreo zece zile de la recepţia finală, revenisem la serviciul tehnic, unde aveam decizie, mutat de omul care-şi ridica pantalonii, avea un ghimpe împotriva mea, mutat în speranţa că astfel, mă va îndeparta de scafandrerie, visul lui era să vadă Franţa, atât, şi Friţu, în toate acţiunile sale, m-a folosit pe mine, un subordonat al lui. Trecuseră zece zile când, m-a oprit nea Gica, “şefu’ trebuie să-ţi spun ceva”. Fusese şedinţa Comitetului de partid şi “s-a dat o oarecare bătălie pentru dumneavoastră şi argumentul final adresat conducerii a fost, dacă vor să doarmă liniştiţi, numai dumneavoastră puteţi conduce laboratorul”. Vestea se suprapunea cu părerea fratelui comandantului Marinei, pe care-l cunoşteam din şantier şi cu care m-am întâlnit dupa recepţie “băi, chestia asta nu e de mine”, era un tip conştient.
Câteva zile mai târziu am primit decizi, şi uite aşa, n-a fost pentru cine s-a pregătit.

Simfonia albastră

Partea a VI-a

Oţet din mere

Dacă tot am scris despre macaroane cu brânză, de ce să nu vă povestesc şi despre un condiment. Mă întorsesem la treabă şi am început montajul care, era supraveghiat de doi francezi. Nu prea i-am băgat în seama, erau din aceia, buni pentru lumea a treia dar, şi ei m-au lăsat în pace, probabil i-am convins că fac o treabă bună.
Era începutul crizei în România, în alimentare nu prea se mai găsea mare lucru, devenisem abonaţi la “partidul stat”, pentru lapte, făină, ulei şi zahăr. Carnea era la liber, adica nu prea era, se aducea mai rar şi lumea se aşeza la coadă de cu seara să cumpare ce se nimerea, în general tacâmuri de pui şi raţe. Carne de vită nu se găsea şi rămăsesem numai cu gândul la un “steack au poivre” a la Francoise le Grec şi de ce nu, la măcelăriile din copilaria mea. Imi aduc aminte de biata maică-mea care, m-a rugat, într-o zi, să mă duc la măcelaria lui nea Cinzeacă (aşa era poreclit,…cinziaca-l făcuse renumit) să cumpăr un kil jumate de carne de vacă, “să fie a-ntâia şi fără os”, mi-a zis, “c-avem musafiri la masă”. Măcelaria lui Cinzeacă, era numai pentru carne de vacă şi cum intrai, în dreapta, era o tijghea, pe tijghea un cântar din ăla cu limba de-o juma de metru şi un maldăr de hartie de împachetat, fiecare cam de o juma de metru pătrat, în spate, nea Cinzeacă cu şorţul pătat de sânge, stătea lâng-o buturugă cu-n satâr înfipt în ea şi atârnate, lipite de-un perete cu faianţă albă, pulpele de vacă. In faţă, tot atârnată, da-ntr-un cui, o planşă c-o pulpă de vacă în formă de hartă, pentru documentarea cumpărătorului, specificându-se, funcţie de zonă, de ce calitate, carnea era. Ca şi acum, pe vremea aceia, oamenii erau apropiaţi şi asta, se vedea mai bine, când stăteau la coadă. Erau mai ataşaţi, mai perseverenţi, rar îi trecea vreunuia prin gând să iasă din rând. Iarna se-ncălzeau, vara năduşeau şi toţi aveau acelaşi ţel, s-ajungă-n faţă. Aşa era şi la nea Cinzeacă, oricine ajungea în faţa lui, îl vedea încruntat şi ocupat cu cuţitul pe care-l ascuţea şi ce puteai să-i spui, când îl auzeai, “de unde să-ţi tai?” La el toată carnea era a-ntâia şi fără os iar, osul îl ascundea, cu îndemânare, sub carnea pe care ţi-o prezenta, apoi o punea pe hârtia de-mpachetat. O lua cu vreo patru coli şi făcută “ghiveci” o trântea pe cântar. Acul vibra de la stânga la dreapta şi dacă-ncercai să-l urmăreşti, ameţeai. Nu l-am văzut să se fi oprit vreodată dar, de auzit îl auzeam pe Cinzeacă “ai aici un kil juma”. Hârtia de împachetat, cântărea ceva, era un fel de tevea de care dispunea, numai, nea. Dacă încercai să mârâi ceva, ieşea în evidenţă solidaritatea de care dădeam dovadă, că nea Cinzeacă era pâinea lui Dumnezeu, nu se certa niciodată, lua, pur şi simplu, pachetul, îl aşeza pe tijghea şi striga să-l audă tot poporul de la coadă: “urmatorul”. El, următorul era solidar, dar cu nea: “iau eu pachetul ăla”. Si nea Cinzeacă, zâmbea pe sub mustaţă, lingea un creon chimic, făcea un calcul şi-i spunea pe dată cât are de plată. Dacă astazi, m-ar întreba cineva, ce-mi doresc, i-aş răspunde, făra să stau prea mult pe gânduri. Aş vrea s-o aud pe biata maică-mea: “dragă, dute la nea Cinzeacă, cumpără un kil juma de carne de vacă, avem musafiri la masă”. Aveţi cuvântul meu că m-ar durea în cot de calitate iar lui nea Cinzeacă i-aş zâmbi frumos chiar de-mi va pune numai os.
Lumea lor s-a dus iar în lumea mea de-acum, oamenii aveau bani dar, n-aveau ce cumpăra cu ei. Intreprinderile mergeau destul de bine deşi lipsa banilor pentru aprovizionare se simţea. Nici Marina nu stătea prea bine, la acest capitol, şi eu, nu eram ajutat să-mi fac treaba. Ceea ce nu ştiau, este ca, eu îi cunoşteam pe mulţi din şantierul naval şi când prindeam o navă militară, la reparaţii, îmi luam materiale şi le decontam pe ea. La ce-mi trebuia mie, nu se cunoştea şi apoi nu le duceam acasa, ştiam să deosebesc răul de bine. Asta o ştiam încă de la naştere când, am început să “socializez” cu maică-mea (tata, îşi găsea, întotdeauna, ceva mai bun de făcut). Când plângeam, era de rău, o avertizam că ceva nu este în regulă cu mine. Neuroni-mi încolţiseră în cutia craniană şi ştiam totul despre colicii intestinali. Râgâiam cu plăcere dup-un “sân” de lapte şi adormeam liniştit, era de bine.
Aveam o echipă de muncitori şi de maiştri foarte bună doar, doi dintre ei mai veneau dimineaţa mahmuri, aveau un viciu, băutura. Nu ştiu cum se face dar “dintre toate minunile de pe Pământ, noi alegem viciile ca să fim fericiţi”, băutul, fumatul, cartea, munca, lenea chiar şi iubirea, tot un viciu, ca un atentat la dragoste de viaţă, când se transformă-n pasiunea care dăunează grav sănătăţii.
Nu m-am gândit niciodată să renunţ la ei, profesional erau foarte buni. Trebuia să găsesc o soluţie pentru rezolvarea problemei şi mi-am amintit că, pe timpul şcolarizarii în Franţa, aveam pauza de masă de două ore şi când luam masa la cantină, am remarcat că toţi beau şi câte o sticlă la 200 mililitri de vin roşu, nu era interdicţie pe vremea aceia. Astfel, am admis ca la masa de pranz să bea fiecare câte o bere. Parcă-l văd şi acum pe “puiul de dac”, aşa-i ziceau colegii, îl chema Aszalos, cum, înainte de masă, făcea chetă şi pleca la o alimentară pentru aprovizionare. Cert este că de-atunci, nimeni nu mi-a mai venit băut dimineaţa, poate de ruşine sau poate din alte motive pe care aveam să le aflu mai târziu când, depănau amintiri din perioada aceia. Am fost, pentru ei, “şefu’” şi astăzi când ne mai întâlnim, mi se spune simplu, şefu’ si toţi, recunosc că a fost cea mai frumoasă experienţă a lor deşi, eu eram un dur dar, corect. Probleme, cu sticla de bere, am avut când, cineva a “sunat goarna” şi s-a iscat o oarece alarmare dar, eu n-am renunţat la obicei, până la terminarea lucrarii. Nu-mi stătea în fire să mă dau bătut.
Şefu’, acest apelativ n-am să-l uit niciodată şi chiar de-aş vrea, nu ma lasă ei să-l uit, a atras nişte zâmbete din partea francezilor care mă supravegheau, şi era firesc, lor le suna “che fou” adică în traducere “la nebunul”. Da, cred ca numai un nebun ca mine se putea angaja, pe-atunci, la o astfel de lucrare. A fost mai greu până am pus echipamentele pe poziţie, aveam nevoie de macarale si progresul “montajului” se vedea zilnic. Eram vizitat de secretarul de partid, şi n-am înţeles, de ce tocmai el era atât de interesat, şi nu cei de la tehnic. Era cel poreclit de noi “minte-n bubă” care, la un moment dat ne mai văzând “progrese”, terminasem de aranjat echipamentele, m-a întrebat “şi acum ce mai faceţi”. “Ne uităm le ele” i-am raspuns.
Friţu era în spital, se operase la cap, avea cancer. A venit dupa spitalizare, o singură dată, sprijinindu-se de braţul fiului sau, avea o pareză pe partea dreaptă. L-am condus în laborator, să-şi vadă şantierul. Imi era teamă să-i ating vreo coardă sensibilă în legatură cu boala şi i-am vorbit mai mult despre şantier, stadiu, fara să-l deranjez cu vreo problemă de-a mea care, pe langă a lui era minoră. Despre boală mi-a vorbit el. Simţeam în vorbele lui dorinţa de a învinge şi de a se întoarce în unitate. Cine nu-şi doreşte să iasă învingator dintr-o asemenea luptă? Din pacate, şi atunci, şi acum, cu o astfel de boală este greu de luptat, te întoarce înapoi în timp în speranţa că poţi repara ceva, din periada când bucuriile îţi dădeau aripi şi-ţi risipeai anii ca, acum să ajungi să cerşeşti câteva clipe. N-a apucat să-şi vadă visul cu ochii, a fost răpus de cancer.
Pierdusem un prieten. Nu mai eram copilul lui mama şi a lui tata, nu mai eram pe vremea cand imi făceam un cerc de prieteni cu compasul. Atunci eram copii, aproape la fel, şi buni şi răi,… şi cuminţi şi zburdalnici, veniţi pe lume în “46, imediat după război, pe timp de foamete. Fără vreo perspectivă şi îngrijoraţi de ziua de mâine, părinţii, spre bucuria noastră, ne “uitau” ore întregi în stradă, la joacă. Seara, intrat în casă, dupa ce-i umpleam coşul cu rufe de spălat şi după o “baie” la lighean mă întreba “Ce năzbâtii ai mai făcut azi?” De minţit nu puteam din cauza roşeţii ce mi-ar fi inundat obrajii, aşa că spuneam adevarul.. Odată, avusesem o altercaţie cu un băiat ce se legase de o fetiţă, cu ciupituri de vărsat pe faţă, pe care eu le vedeam gropiţe. O plăceam. Mamei, i-am spus, în stilul meu, “Băiatul lu’ vecinu m-am întrebat cum arată stelele verzi şi… i le-am arătat” Avea simţul umorului, am scăpat ieftin, ca deobicei, cu o palmă, fină, dupa ceafă. Eram mic dar, înţelegeam dojana.
Pierdusem un prieten şi mă plimbam îngândurat prin laborator când, s-a deschis o uşă şi-n prag a apărut fata cu părul prins coc la spate.
Nu mai eram un lup singuratic, venise într-o vizita pe şantierul meu, cea care urma să fie cel mai bun prieten al meu. Ne-am retras într-o încăpere în care nu se lucra, ne-am aşezat direct pe pardosea, cu picioarele bălăngănindu-le în canalul pentru traseele de cabluri şi conducte. Despre ce-am vorbit? N-are importanţă să vă spun acum. Am să vă spun, în schimb, altceva, am simţit iubirea, iubirea ce ne-a fost dată ca descânt, un sentiment fără pereche, miros de crin ce te îmbată, o beţie rară ce ameţeste şi fiiniţe delicate, cu simţiri în buze-nflăcărate, un cantec ce ne străbate sufletele, ca o boală adevarată pe care, o simţi şi doare.
Lucrările mergeau cam încet, aveam un sudor cu atestat, angajat de la Esca, tatăl prezentatoarei de la PRO. Lucra încet iar, eu cu Esca, seara, după terminarea programului, faceam “X-ray” la sudurile numerotate pe nişte izometrii făcute, cum ne place să spune azi, “as build”. La încercarea mea, să măresc ritmul, sudorul mi-a spus “am făcut peste două sute de suduri, cât de repede vrei să sudez?”. El nu ştia că le aveam numerotate şi am făcut un pariu. La pariuri, recunosc, sunt escroc. I-am spus “n-ai făcut nici măcar o sută”. Am pariat. El mi-a cerut salariul meu pe o lună iar eu i-am cerut să lucreze, în plus, două ore peste program. In ziua aceia nu s-a mai lucrat. S-au pus pe numărat suduri iar, francezii, nedumeriţi, m-au întrebat dacă nu cumva asistă la vreo grevă. Pariul l-am câştigat eu şi am terminat montajul şi toate probele de casă, cu trei luni înainte de termen.
Pregătisem un proces verbal la terminarea lucrărilor în care evidenţiasem faptul că, acestea se terminaseră cu trei luni mai devreme decât planificarea făcută de firma de la care cumpărasem echipamentul, firmă care trebuia să ne returneze, aproape o suta de mii de franci, banii prevăzuţi pentru asistenţă. Eu nu doream banii, ştiam că se-ntorc la buget şi pentru că, sursele de venit pentru importuri erau tăiate, am cerut piese de schimb. Francezii n-au vrut să semneze, nu era de competenţa lor dar, au promis s-o dea şefilor. Se uitau la mine ca la felul cinci. Aveau aceiaşi faţă ca atunci când, disperaţi, m-au chemat să-mi reclame că au cumpărat de la o alimentară, un suc cu gust groaznic. Le-am cerut să m-il arate şi chiar îmi scormoneam prin minte cam cui puteam să reclam o asemenea greşeală dar, văzând sticla, m-a bufnit râsul, era oţet din mere.

Aşa, ca să nu tac

Aseară, l-am auzit pe ponta că reduce TVA la alimente, la 9 procente, bineînţeles, după ce-i vom vota în toamnă. Nu comentez, nu-mi este încă prea clar, eram în trecere prin bucătărie dar, a venit pe post un inteligent de la USL pe care l-am auzit spunând, cu subiect şi predicat, cum le place lor “la pâine preţul va scădea cu 15 procente, adică în loc de un leu va costa 85 bani”. Păi măi, inteligentule, cine-ţi va da rest la un leu, 15 bani, că eu, monede de 5 bani sau de-un ban n-am mai văzut.