Arhivă pentru iulie 9, 2012

Simfonia albastră

Posted: iulie 9, 2012 in Scrierile mele

Partea a I-a

Scoala

Am trecut prin multe locuri de muncă, pe diferite posturi şi în diferite domenii, aşezate frumos, în ordine cronologica într-un CV stufos. Pe toate le-am sfinţit, fără să mă îmbogăţesc şi fără să mă simt înnobilat. Acum în pragul pensiei mă gândesc să fac ce n-am mai făcut, să scriu, să nu mă găsească moartea… şezând. O femeie m-a îndemnat să scriu şi nici nu ştiu dacă trebuie să-i mulţumesc. Am avut parte, la viaţa mea, de cele mai grele munci, aşa ne place nouă, bărbaţilor, să spunem iar, acum când mi-am pus în gând să scriu, mă simt precum Alfred de Musset, “la rame greu trăgând”. Asta îmi aduce aminte de pe vremea când eram la şcoala de cadeţi din Constanţa, în practica de vară, puşi să tragem la rame, în bărci mari de lemn, cu zece vaslaşi, cârmaci şi-un om în prova. Odată, fusesem pus şef de rame, în primul rând din faţa cârmaciului, rame grele şi lungi, cred, ca pedeapsă, n-aveam forţa şi nici alura unui şef de rame şi trebuia să trag în ritmul impus de el iar, eu abia-mi trăgeam sufletul. După primele bâlbâieli am fost trecut “om în prova”, un fel de “plus unu”, pe post de lest, de unde strigam, spre hazul colegilor, “pămâââânt!” când, deja eram puşi pe uscat.
Eram unul dintre “vikingi”, cum se spunea promoţiei noastre. Nişte nonconformişti dintre care, eu eram unul nelipsit pe lista cu cei trimişi să participe la judecarea unor militari ce nu respectau ordinile şi regulamentele, ca să ia exemplu, nicidecum ca “asesor popular”. Eram prima promoţie mai numeroasă. Celor din “faţa” noastră le spuneam “cei şapte magnifici”. Un lucru era cert, erau doar şapte. In anul doi am vrut să mă retrag. Mi-au chemat părinţii la şcoală şi, nu ştiu ce-au înţeles ei când li s-a spus că sunt “brânză bună în burduf de câine” dar, motivaţia lor, m-a determinat să renunţ.
La terminarea scolii am fost făcut membru de partid. O, să nu vă închipuiţi că m-am schimbat, eram acelaşi nonconformist când, am fost anunţat să mă prezint la comandantul şcolii. In timp ce mă îndreptam spre biroul lui, am încercat să dau un pic timpul înapoi, să-mi aduca aminte, ce dracu am mai făcut, nu de alta dar mai fusesem chemat odată, după ce petrecusem o noapte la arest şi când am fost întrebat, “de ce?”, am răspuns atât de regulamentar că pe amândoi ne-a surprins “Tovarăşe comandant, permiteţi să raportez. N-am vrut să fac programul de seară”. Nu ştiu cum se justificau alţii dar răspunsul meu i-a pus un nod în gât. După ce şi-a revenit, mi-a spus “Măgarule! Ieşi afară”.
Nu, nu-mi aduceam aminte de nimic, poate doar de răspunsul pe care l-am dat şefului de cadre, un tip cu poreclă de unealtă agricolă, plug, când mi-a cerut să-i scriu nişte registre, adică să-i fac munca lui, scriam frumos, un scris format şapte ani cu tocul şi penita dar, l-am refuzat. M-a încercat apeland şi la o coardă sensibilă “nu ţi la mine?”, la care i-am răspuns simplu “Nu” părăsind biroul. Eram folosit ca scrib, ca desenator de panouri cu protecţia muncii, caricaturist la gazeta de perete ceea ce mi-a adus aminte că am cochetat cândva şi cu desenul.
Eram prin clasa a doua primară. Şcoala era undeva pe lângă gara veche a Braşovului, într-o casă cu etaj, naţionalizată. De mers la şcoala mergeam pe jos. Făceam cam o jumatate de oră la dus şi vreo doua ore la întors. Acasă mă-ntorceam cu trăsura, aicea-i toată-ncurcătura. Imi plăcea mie să mă “plimb” cu trăsura. O luam din faţa gării, unde-şi aştepta cuminte muşterii veniţi cu trenul iar eu fugeam după ea şi mă aşezam pe bara din spate făra să ştiu în ce directie o ia. Apoi mă reîntorceam la gară şi “luam” alta până nimeream direcţia care-mi convenea. De multe ori mai prindeam din zbor câte un bici care-mi făcea pe haine, plici, ştiam lecţia, mă feream şi numai când oprea birjarul ţâşneam şi nu mă dădeam prins. Da, am cochetat cu desenul chiar şi cu pictura. “Talentul” mi-a fost descoperit în clasa a doua de învătaţărea mea, la prima ora de desen când a verificat o temă dată pentru acasă şi m-a întrebat, mirată firesc, dacă eu sunt autorul. M-a scos la tablă şi-am convins-o. De atunci, învaţătorele s-au vorbit între ele (eram multe clase de-a doua, natalitatea era în creştere după război) şi au schimbat orarul ca să mă poată “împrumuta” la orele lor. Drept recunoştinţă, m-au propus să-mi cizelez talentul la Palatul Pionierilor.
Aşa am ajuns la Palatul Pionerilor. Un Palat adevărat, n-am cuvinte să-l descriu, motiv pentru care nici nu incerc, să nu vă plictisesc, se va face târziu. Nationalizat. Superb. In clasa de desen, numai copii de bine. Mă simţeam stingher. Vedeam pentru prima dată o planşetă şi acuarele. Eram eu, recunosc, cam varză şi neliniştit. In faţa mea, la planşetă un baiat de bine. Toţi roiau în jurul lui şi-i admirau “opera”, o frunză de stejar ce o pictase, iar eu băiat şcolit într-un cartier de la periferia oraşului, am profitat de o neatenţie a lui şi i-am tras scaunul. A căzut grămadă în hohotele de râs ale celor două sau trei fete din sală. Baieţii, probabil gaşca, bine-mbrăcaţi, dolofani, roşii-n obrajori, bine hraniţi, m-au privit ofuscaţi. Când s-a terminat ora, am ţâşnit afară. Din privirle “băieţilor de bine” ştiam ce m-aşteaptă. Ce nu ştiau ei era că deţineam titlul de cel mai bun alergător din şcoala la “Crosul Primăverii”, de doi ani la rând. Aşa s-a încheiat prima mea încercare de a ieşi în lumea “bună”. Am rămas cu ceva, talentul nativ, pe care nici mama n-a ştiut să mi-l explice. Probabil “o rudă de-a mea mai îndepărtată,…bla, bla, bla” Şi cum “ieşirea” mea în lumea bună a fost ratată, am rămas copilul “novice”şi naiv al lui mama şi tata.
Am intrat în biroul comandantului, el la birou eu, imediat dupa prag, m-am prezentat regulamentar. M-a privit lung, în timp ce mă gândeam la ce era mai rău şi mi-a spus “S-a decis ca patru dintre voi să fie trimişi să-şi continuie studiile la nave, în Galaţi. Eşti unul dintre ei.Vrei?”. In loc să-i răspund frumos, chiar respectuos, am dat-o iar de gard “Mănânci calule ovăz!”. A zâmbit şi m-a trimis la secretarul de partid care, mi-a spus “Tovarăşe elev, noi nu trimtem la studii decât membrii de partid, dumneata nu eşti”. Nu eram, cine dracu m-ar fi propus pe mine să devin membru de partid şi iar am dat-o de gard “Atunci, făceti-mă!”. Norocul meu a fost că era un tip de treabă, ca un bunic care, mi-a explicat că trebuie să simt, să fie alături, să lupt, să…bla,bla,bla şi-n timp ce el vorbea eu “înotam” în gândurile mele intrerupte, în final, de “Completează adeziunea şi semnează”. Uite aşa, la ultima adunare generală, înainte de ultima vacanţă de vară am fost primit în rândurile Partidului Comunist Român. Singura întrebare care mi s-a pus a fost “de ce vrei sa intri in Partid?”. Am repetat cuvintele “bunicului” că doar nu eram prost să spun că vreau să-mi continui studiile. In paranteză fie spus, nu se ştia că voi pleca la facultate.
Trecuseră cam două săptămâni de la aflarea vestii care, mi-a umplut sufletul de bucurie când, m-am întâlnit cu un profesor, mă simpatiza şi despre care, am să vă povestesc mai jos, m-a oprit şi mi-a mărturisit că la Consiliul care, a hotărât plecarea mea la continuare de studii s-a dat o bătălie între “tabăra” profesori şi “tabăra” militară dar, ceea ce m-a flatat a fost ce mi-a spus în final “s-a zis că dacă vor în Marină un inginer, trebuie să te trimită pe tine”. Cum m-am simţit?, ca în clasa a opta, la prima şedinţă cu părinţii la care, pentru prima şi ultima dată, a venit tata. Dirigintele a evideţiat, ridicând în picioare trei copii. Eram printre ei. Nu prea simţeam eu, mare lucru din asta dar, după şedinţă ne-au dat liber cu parinţii în oraş. Tata nu mi-a spus nimic legat de şcoală, m-a dus la un restaurant, a dat o masă şi mi-a comandat bere, m-a dus la un magazin de articole sportive şi mi-a cumpărat bascheţi chinezeşti şi la plecare, mi-a lăsat o sută de lei. Asta m-a mişcat.
Cum era şcoala atunci? Se învăţa şi mi-aduc aminte cu plăcere de toate şcolile pe care le-am urmat, de examene, de profesori, de colegi…Sunt unul din acea, ultimă generaţie, care a dat examen de absolvire a patru clase şi admitere în clasa a cincea. Examenul de absolvire a şapte clase se dădea în aceiaşi zi la toate materiile, intrai într-o sala mai mare, te duceai la masa de mate, trăgeai un bilet, răspundeai şi apoi mergeai spre masa de română şi aşa mai departe.
Adevărul este că viaţa omului se “scurge” ca apa dintr-un izvor, ce se rostogoleşte la vale adunându-şi de pe versanţii din stânga şi din dreapta toate “cunoştinţele”…, implinindu-se,… ca în final, să se “verse” într-o “imensitate”, pierzându-şi identitatea. Toate obstacolele întalnite în cale, asemenea unor ziduri, le privesc ca pe un “destin”. Curajoşii şi chiar cei mai puţin curajoşi dar, curioşi, le “sparg” şi merg mai departe. Alţii, pleacă în căutarea unei “breşe” şi după ce o găsesc, trec “dincolo”,… mai uşor…, unde rămân să constate că timpul lor s-a dus. Ceilalţi, o iau în stânga sau în dreapta, pe drumuri ce se deschid larg şi neted.
Nu pot să spun că mă număr printre curajoşi dar, întotdeauna, am “ars” de curiozitate. Terminasem clasa a şaptea şi drumul meu fusese trasat deja, de ai mei. Ca primul născut şi nevoile tot mai mari, urmare dorinţei lor de a avea o casă “pe pamant” , mă împingeau, inevitabil, spre o şcoală de meserii unde, cursanţii erau plătiţi, lunar, cu 400 lei (erau bani mai “adevăraţi” decât cei de azi). Dar n-a fost să fie aşa. Mai mulţi copii, printre care şi eu, am fost chemaţi la Directorul şcolii, unde un ofiter în kaki, întruchipând, pentru mine, “destinul”, ne-a propus să alegem “Liceul Militar”. L-am ales. Singurul dintre cei chemaţi şi fără să stau prea mult pe gânduri cu toate că, era undeva “la dracu în praznic”. “Alegerea” conferea alor mei un oarecare avantaj, scăpându-i de o “gură”, de hrănit şi de un corp în continuă creştere, de îmbrăcat.
In anul de graţie ’64, la terminarea liceului, pentru prima dată, în istoria lui, s-au deschis drumuri noi pentru absovenţi, medicina şi aviaţia. Tentante prin prisma….”medic”, “aviator”,… dădeau mai bine.
La Medicina nu m-am dus, temându-mă că am de învăţat prea mult şi nu vream să-mi sacrific ultima mare vacanţă şi în plus nu-mi plăcea. Mi se părea o ştiinţă “pe pipăite” aducându-mi aminte, cu groază de regimul drastic la care fusesem supus, cu ani în urmă, diagnosticat fiind cu “icter” şi cat p’aci să dau colţul din cauza unei banale apendicite. De acest episod, aveam să-mi aduc aminte, mai tarziu, când mi-am dat doctoratul în mecanica fluidelor cu aplicaţii la organismul uman şi unul din examene a fost la Fiziologie. De ce ţi-e frică nu scapi.
La Aviaţie nu m-am dus, temându-mă de o vizită medicală în care, una din probe era “barocamera”. “Iţi ţiuie şi-ţi pocnesc urechile” mi-au spus cei ce trecuseră proba. Aşa că, am ales, pe principiul “undeva, la dracu în praznic”, şcoala de cadeţi din Constanţa. După terminarea studiilor şi după prima repartiţie, am fost chemat de omul care avea să-mi schimbe “destinul” anunţându-mă că voi lucra cu scafandri de mare adancime. Degeaba i-am spus “Dacă trece un scafandru pe lângă mine, nici nu întorc capul” fusesem deja numit. Aşa am ajuns la “barocamera”, în care aveam să-mi “petrec” zile şi nopţi. De ce ti-e frică nu scapi.
Inceputurile mele în şcoala de cadeţi din Constanţa n-au fost prea strălucite. Obişnuit să nu-mi iau notiţe, ca la liceu unde, la orele de mate profu-mi spunea “la mine, la ora, tu poti sa faci ce vrei” m-am trezit la prima sesiune de examene fără să am după ce învăţa şi cel mai greu examen era la Analiza matematica unde, a trebuit să învăţ după Roşculeţ. Cu o seară înainte, la orele de studiu individual, m-a prins Ofiţerul de serviciu jucând table cu un coleg şi m-a trecut pe o lista neagră profesorul examinator. Examenul l-am luat darn u stiu daca nota a fost saczuta c-am fost prins jucand table sau raspunsul nu a fost satisfacator dar a fost primul prof care mi-a spus “eşti brânză bună în burduf de câine”.
Nu totdeauna notiţele te scot din rahat. Profesorii erau apropiaţi de noi, ne vizitau seara la studiu, ne mai dădeau indicaţii, ne mai explicau, la cerere, ce n-am înţeles prea bine dar, un lucru era clar şi vreau sa-l menţionez, la examen erau severi. Nu ştiai, picai. Cu o seară înainte de examenul la Geometrie analitica a venit profa B care, la plecare, privindu-mă mi-a spus “sper că mâine iei zece!”. N-am luat zece dar, nici nu pot să uit acel examen. Am intrat, langă profa noastra era şeful de catedră care, m-a încurajat să trag un bilet. L-am tras şi o clipă am rămas perplex. Nu ştiam nimic. Imi simţeam creerul ca pe băşica aia de porc, pe care iarna, după ce tăia tata porcul, mama mă punea pe mine s-o umflu cu paiul şi s-o frec până se subţiază, gata s-o folosească la făcut toba. Când am ajuns în bancă săa-mi pregătesc subiectele, mai ales primul, m-am simţit ca pe malul unei ape, ştiam unde mă aflu, ştiam că vreau s-o trec, imi lipsea puntea dintre cele doua maluri şi am început s-o construiesc. Scos la tabla, am umplut-o pe prima. Profa B îmi făcea semne c-aş fi luat-o pe arătura. Seful de catedră m-a îndemnat să continui. Am terminat cu formula clasică, ceea ce trebuia demonstrat, am demonstrat. A fost un moment de tăcere sau poate ezitare şi m-aşteptam la întrebări pentru unele detalii pe care, din lipsa de timp nu le-am dezvoltat. Nu. Intrebările venite “ce cărţi ai mai studiat?” şi “de ce n-ai demonstrat cum ţi s-a predat?” m-au încuiat. Mi s-au scăzut doua puncte si daca imi pare rău de ceva este ca n-am păstrat foile pe care îmi clădisem “puntea”.
Dacă puteam să ajut un coleg, îl ajutam La examenul cu proful care, mă simpatiza şi de care vorbeam mai sus, un prof nou venit în şcoală, acesta a încercat să mă ajute. A ieşit din examen şi mi-a spus subiectele de pe un bilet “le şti?” m-a întrebat, apoi mi-a indicat locul exact unde se află biletul pe masă. Nu e corect să spun dar, aşa s-a întâmplat. In urma mea, intra un coleg cu inclinaţii literare care, de altfel a şi ajuns jurnalist. I-am spus despre bilet, mai avea timp să repete şi i-am explicat exact locul unde se află. Am intrat la examen şi fără să mă uit la profu’ am tras un bilet oarecare, cu grijă, să nu deranjez poziţia biletului divulgat.
Am avut şi profi mai “ciudaţi”. Il ţin minte pe Amiralul T care, înainte de examen ne-a anunţat, la el se poate veni cu orice carte sau notiţe şi le putem consulta pe timpul examenului. Era examen scris. Vă daţi seama ce bucurie s-a iscat. Eu n-am muşcat momeala. Mi-am dat seama că nu vor fi decât două note, patru sau zece iar, lucrarea va fi astfel făcută astfel încât să ne-arunce în toată materia. Aşa a fost, doar două note, timpul acordat era pe sfârşite şi mulţi încă răsfoiau cărţi şi notiţe. N-am trecut decât doi sau trei, nu mai multi, dacă-mi aduc bine aminte.
Cum putea fi “tabăra militară” de acord cu plecarea mea la continuare studii când, am fost unicul restanţier la pregătire militară. Eu în locul lor, m-aş fi dat afară. Era un exemenul de specialitate, aşteptam aliniaţi pe trei rânduri, să fim strigaţi. Fiind la grupa din mijloc, procedura de ieşire din formaţie era ceva mai complicată. Nu pot să spun că aveam emoţii, mai ales că mă “antrenasem” vreo câţiva ani pentru acest examen şi mă consideram, din start, foarte bine pregătit. Când mi-am auzit numele, i-am tras una peste umăr celui din faţă, recunosc,… cam tare,… de a facut un pas înainte, cam forţat şi unul la dreapta, cam dezechilibrat, deschizându-mi drum spre cel ce avea să mă “examineze”. S-a uitat, lung, la mine şi mi-a zis “ Mai vino odată”. M-am întors în formaţie gândindu-mă ca ar fi fost mai corect să-mi spună “ Ai două puncte scăzute că din trei pasi de defilare ai bătut doi şi-un sfert, că ai ridicat pasul numai la 28,25 milimetrii şi nu la 28,75 cum scrie la regulament (nu de alta dar avea ochi de profesionist)” decât să-mi spuna, ca la alte materii unde daca nu ştiai, cu indulgenţă, te lasa sa mai tragi un bilet (poate…poate). M-a strigat din nou (aşa era procedura). Cel din fata mea nu a mai aşteptat “lovitura” ci a şi făcut mişcarea învăţată. Degeaba m-a mai strigat ai a doua oară. Am rămas liniştit în formaţie. Apoi m-a ameninţat că voi bate pas de defilare toată vacanţa mare. După vreo doua zile, m-a chemat şi mi-a zis “stai liniştit, ţi-am dat nota şapte”. Era nota minima, să mă menţină ca “elev de frunte”, era şi interesul lui.
Sunt multe de povestit dar cred ca deja te-am plictisit, dar pe masura ce voi derula “Simfonia albastra”, de cate ori voi avea ocazia am sa revin la şcoala care m-a format. Ajunsesem ce mi-am dorit, student civil şi pracă mă văd păşind cu smerenie, pe holul Facultăţii, până la aula unde era grupa în care eram înscris. Mă simţeam ca un începător printre savanţi, aşa mi se formase în imagine Facultatea civila unde, ştiam cât de greu se intra. Eram mai mare cu un an decât noii colegi, repetam un an având doar trei echivalaţi şi un examen de dat pentru absolvirea anului trei.
N-am să vă povestesc cum am făcut rost de notele de curs, nu erau cărţi, nici cum am fost încurajat “vezi că examenul ăsta-i un cui” pentru că venise ziua scadentă şi trebuia dat. Mă plimbam pe faleză cu o colega de care mă îndrăgostisem până-n vârful urechilor. Nu i-am spus-o niciodată. N-am sărutat-o niciodata. Eram un timid, un tânăr a cărui adolescenta si-a petrecut-o cu “baietii” (nu vă gândiţi la prostii), în şcoli de cadeţi. In ziua în care nu m-a mai primit în casa de pe strada Eminescu, dacă-mi aduc aminte bine, am luat-o încet, pe jos, până la ieşirea din oraş şi m-am aşezat turceşte, pe iarbă, privind fix fumul ce ieşea din furnalele Combinatul Siderurgic. Am stat nemişcat, ore bune şi când s-a întunecat, am coborat, tot pe jos, şi m-am oprit la un bar, din centru, era undeva la subsol, am comandat o sticlă de cogniac, la trei sferturi şi cola, sau cam aşa ceva pe care, am băut-o până s-a făcut lumina afară. Nu eram beat deşi mi-aş fi dorit. Ploua cu găleata. Am ieşit şi, cu mâinile în buzunare, păşind prin rigola cu apa ce-mi trecea de glezne, am ajuns la cămin. M-am trantit în pat şi-am adormit instantaneu. Când m-am trezit, mi-am dat seama că nimic nu mi-a ieşit din prima şi m-am consolat cu gândul că nu m-am priceput. Dar n-am urmat legea lui Marhpy “ Dacă nu reuşeşti de prima oară, distruge orice dovezi că ai încercat”. Nu, nu distug nimic, sunt clipe din viaţa mea pe care le-am trăi şi mi le amintesc cu plăcere, nostalgic sau cu durere.
Da, venise scadenţa şi trebuia să dau diferenţa. Ceilalti trei mă căutau, aflasera subiectele ce urmau să se dea. Nu m-au găsit, eram pe faleza cu colega mea. Când am ajuns în faţa sălii de examen, Tze, unul dintre colegi, m-a luat de-o parte, m-a băgat într-un WC şi mi-a arătat ce subiecte se vor da. Pentru mine era târziu, nu eram înarmat decât cu un stilou şi imediat am intrat în sală unde, proful ne-a scris subiectele pe tablă. Erau subiectele pe care ei le ştiau. Ce n-am înţeles şi mi-e greu să-mi explic este că am fost singurul care a luat acel examen. Ce mi-a spus moş Beşchea, proful, mi-a rămas întipărit în mine “Tinere ai o memorie formidabilă”. De fapt, pe ce se bazează acumularea, pe memorie şi ea nu m-a tradat niciodată, nici măcar acum, la bătrâneţe când, m-am hotărât să scriu.
Dacă ar fi să închid acest capitol, aş spune doar, în şcoală am practicat “hoţia”. Hoţia cinstită, furând de la dascăli tot ce era mai bun iar din curtea şcolii şi din stradă am “pescuit”, cu grijă şi fără să risipesc ceva, tot ce avea să mă întărească pentru mai târziu şi să-mi fie învăţătură de minte.