Arhivă pentru iulie 11, 2012

Simfonia albastră

Posted: iulie 11, 2012 in Scrierile mele

Partea a II-a

Soarele, răsărit pe strada mea

Vara fierbinte a anului’80 m-a prins într-un şantierul naval al unui oraşel din sud estul ţării unde, îşi găseau repartiţie majoritatea absovenţilor şcolii de cadeţi din Constanţa. Fete, din toată ţara, veneau vara, chipurile să facă plajă dar, erau la “vânătoare” şi multe dintre ele şi-au găsit acolo, soţii. Asta am aflat-o în perioada studenţiei când, făceam practică, întâlnindu-mă cu “vikingii”. Vorba aceia, femeia. “eterna poveste” după care noi, bărbaţii alergăm şi o vânăm chiar şi la bătrâneţe, pentru ca ea, după câteva fente resuşite, să ne prinda şi să ne dea senzaţia că am “ales-o” când de fapt, noi am fost “alesul”. Restaurantele erau pline, îţi trebuiau “pile” să prinzi o masă liberă, se beia vin la litru, “Corabioară”, şi se dansa toată noaptea. De invitai o fată la dans şi-o întrebai “se poate” puteai să te trezeşti cu un răspuns frank “da, dar după dans şi dacă dai o masa”.
Mergeam pe puntea unei nave şi fierbinţeala tablei o simţeam pătrunzându-mi prin tălpi. Dacă m-ar fi privit cineva, figura mea de om îngândurat i-ar fi dat impresia unuia ce nu ştie ce face Nu, aşteptam ca şantierul să-şi termine probele de casă. Gândurile îmi zburau cu ani în urmă, devenisem un lup singuratic. Divorţul meu se pronunţase şi după nouă ani mă întorceam la prima mea “cazare”, un hotel cunoscut sub numele de IGAF. Da, când lucrurile încep prost şi par că se limpezesc se tulbură curând.
Tânăr şi îndrăgostit, de mână cu viitoarea mea soţie mă îndreptam, convins şi ca orice om normal din acele timpuri, să fac vizita cuvenită viitorilor mei socrii. Intrând în curte, primul care ne-a întâmpinat a fost un câine. “Nu muşcă”, mi-a zis. Botul lui, cu unul dintre canini răsfrânt peste buza inferioară îi dădea un aer fioros, în vădit contrast cu agitaţia specifică, la vederea stăpânei. Nu m-a băgat în seamă. In stânga, o casă din lemn, ridicată la poalele unui deal, având un pridvor larg în care se vedea un război de ţesut. In dreapta, curtea cu gazon şi flori, iar în spate o zona îngradită, cu acareturi, şi păsări de curte şi o mică livadă de pomi fructiferi, parcă furată pădurii care, inunda dealul. Mirosul de conifere mixat în mod plăcut cu cel specific unei curţi la “ţară”, m-a făcut să-mi revin, parţial, din emoţii.
Am urcat vreo trei trepte din lemn până în pridvorul casei. Războiul de ţesut, plin cu aţe şi o suveică între ele, părea abandonat de curând. O mulţime de aţe, nu ştiu să le spun altfel, colorate, dădeau forma unui început de faţă de masă în stil rustic. “Mama, lucrează acasă pentru o cooperativă de artizanat”, mi-a spus, în timp ce se apropia de noi un bătrânel simpatic, subţire la trup, de talie medie, puţin mai scund decât mine şi cu mustaţă, afişând un zâmbet cald în colţul gurii. Era viitorul meu socru. Eram în schimburi de amabilităţi când, a apărut şi viitoarea mea soacră. Contrast total. Atunci mi-am dat seama că vorba cu “jumătatea mea” nu li se potrivea deloc. Acolo el era “jumătatea ei”. Poftiţi în casă, în camera de la stradă, special pregătită pentru musafiri, având pe un perete câteva tablouri în ulei făcute de o mână cam stângace, sub ele un pat, apoi două fotolii, o teracotă şi o masă centrală cu scaune, toate desprinse, parcă, dintr-o poveste veche cu “a fost odată”. “Cum ţi se par tablourile?” o aud întrebându-mă. Eu, care, cândva, cochetasem cu pictura, fost “şcolit” câteva ore la Casa Pionierilor şi pentru că încă mă mai ducea mintea, bănuind cine este autorul şi ca în niciun caz să nu fac vreo gafă, i-am dat un raspuns evaziv. “Sunt ca…lumea” Luând câte un loc, am început să încropim discuţii. Am încercat şi o glumă sau două, reuşind chiar să smulg un zâmbet viitoarei soacre, dar nu era zâmbetul ei. Mi s-a spus că nu sunt primul, a mai fost cineva, bla, bla, bla…şi după ce am servit câte un pahar de ţuică şi nişte murături (Doamne,ce murături! O delicatese din ciuperci de fag, specialitatea caselor din zonă), am plecat, urmând să ne revedem a doua zi dimineaţa.
A doua zi, dimineaţa, am fost poftiţi în aceiaşi cameră de la stradă, acelaşi decor dar, parcă alţi oameni. Se părea că viitorii mei socri au trecut printr-o noapte de criză sau de coşmar. Viitorul meu socru avea discursul pregătit, dar sunt convins că nu vorbea el ci ea prin el. Deh! Aşa se cuvenea. Nu erau de acord cu căsătoria noastră. Parcă trăiam un “déjà vu”.
Aveam 11 ani, clasa a patra elementară când, câţiva băieţi, printre care şi eu şi câteva fete printre care şi ele, de la diferite clase, am fost chemaţi la tovarăşa Directoare a şcolii. “Dragi copii”, a început ea, “în oraşul nostru se organizează un concurs între şcoli, pe diferite secţiuni. Vom participa şi noi la secţiunea Teatru. Consultându-mă cu tovarăşele voastre învăţătoare am decis să punem în scenă basmul “Povestea porcului”. Distribuţia în piesă a fost făcută. Sa-i vedem pe protagonisti.”
M-am trezit luat de mână de “tovarăşa” şi prezentat “El va fi Făt-Frumos.”
Asta cu “frumos” o mai auzisem doar de la mama. Parcă o aud şi acum, dumnezeu s-o odihnească, strigându-mă. “Frumosule! Vino-ncoace”. In vocea ei “frumosule” avea alte conotaţii, ştiam ce mă aşteaptă, veneam cu teamă dar, nu îndrăzneam să n-o ascult. Oricum, eram tot timpul pregătit să fug în jurul mesei.
O altă învăţătoare vine de mână cu “Fata Impăratului”.
Separat, şi eu şi ea eram “prezentabili”, atât cât se putea la vârsta aceia, dar când ne-au aşezat unul lângă altul … dezastru. “Fata Impăratului” era cu un cap mai înaltă decât “Făt-Frumos”. Aşa am ratat o distributie cu care aş fi putut să mă mândresc până la adânci bătrâneţi. Si cum un alt “Făt-Frumos” nu mai era, s-a apelat la o “Fată-Frumoasă” îmbrăcată băieţeşte, ceea ce, ulterior, a dus la depunctarea noastră de către juriu. Mie mi s-a atribuit un rol de boier de la ţară (la oamenii bogaţi nu conteaza dacă fata este mai înaltă) care, urma să ceară mâna fetei de împărat, la concurenţă cu un “bătrânel” simpatic ce o peţea pentru “porcul” lui (aşa era basmul). Oricum, pretenţiile împăratului mi s-au părut ridicole. Auzi, să-i fac un pod de piatră şi bine şi repede, atunci când cei mai în “vogă”, constructorii chinezi, erau ocupaţi cu Marele Zid..
De-acum, ex-viitorul meu socru, adică “Jumatatea ei”, continua să vorbească. Nu-l mai auzeam. Trebuia să-mi pregătesc un contraatac. Stiam unde bate dar nu ştiam ce-mi va cere. Stăteam toti patru în picioare. Ea aproape de mine iar ei în faţa noastră, ocupând singura cale de ieşire din cameră. Tocmai mă gândeam (cu haz de necaz) că n-avea cum să-mi ceară să-i fac vreun pod, nici măcar să-i repar cele trei trepte de acces în pridvor când, şi-a exprimat o dorinţă, ca un ultimatum “Dă-ne actele fetei”.
Da! Actele erau la mine, dar cum niciodată nu am profitat de “avantajul” vreunei situaţii, i-am spus “Dacă ea îmi spune să vi le dau, vi le dau. Dacă nu, aveţi din partea noastră numai urări de bine şi sănătate” Am plecat amândoi. De acum, viitorii mei socrii, au ieşit în pridvor de unde, descumpăniţi şi contrariaţi de întorsătura lucrurilor, au făcut tot ce mai puteau face pentru noi,… să ne petreacă cu privirea.
Nu, n-am atras atenţia nimănui, muncitorii forfoteau peste tot, un furnicar ce-şi finaliza “muşuroiul” pe ultima sută de metri. Zgomotul motoarelor se auzea destul de putenic chiar si pe punte, începuseră probele de casă. Ar fi trebuit să fiu mulţumit, eram aproape de finalizarea unui proiect la care lucrasem ceva timp, participasem la toate negocierile de achiziţionarea a echipamentelor de bază deşi, nu prea am fost convins că erau cele mai bune. Nici că nava pe care se montau, ar fi fost cea mai bună soluţie.
Imi aduceam aminte de ultima şedinţă de la un Institut de cercetare din Galaţi când, s-a luat decizia finală privind această navă. Pentru că eram cel mai mic în grad, pălmaşul care studiase problema, sau poate pentru că mi se cunoştea părerea, elita tehnică a Marinei, în frunte cu comamdantul ei şi câţiva miniştrii secretari de stat, a decis să aştept afară.
Nu ştiu câţi dintre cei aflaţi în şedinţă ştiau despre ce era vorba. Poate era şi ăla care mă sunase în timp ce lucram cu cei din Institut, la diferite variante de montare “ce sonerie de scufundare are instalaţia voastră?” Intrebarea lui m-a pus la masă. “Nu ştiu despre ce este vorba dar, dacă-mi daţi mai multe detalii”.”Cum măi, nu şti? Uite ce scrie aici: se ia soneria şi se aruncă în apă.”. Aceste detalii nu m-au deslipit de loc de la masă şi l-am rugat să-mi arate textul. M-a chemat la biroul lui, mi l-a arătat. Aşa scria dar, mi-am dat seama că era o traducere şi am cerut textul original. “E în engleză, mi-a zis”. Am vrut să-i zic “da ce, n-am faţă”, m-am răzgândit, mi-a întins textul. Era o traducere greşită. Ce să-i ceri unei profesoare de engleză care, citind “diving bell”, în loc, măcar, să-l traducă mot a mot “clopot de scufundare” porbabil s-a gândit “clopote sunt numai la biserică” şi a folosit un termen mai modern “sonerie”.
La ieşire, unii dintre ei s-au repezit la mine să mă întrebe “da aia cum e,… aia cum e?” Aşa că, la întrebările lor, am pus şi eu una “S-a hotărât ca echipamentele să fie montate tot pe nava iniţială?”. Mi s-a răspuns “da”, iar eu, obraznic, “păi, atunci de ce mă mai întrebaţi, cum e aia,…cum e aia?”. Nava fusese aprobată de “tovaraşul” şi n-avea nimeni curajul să-i spună că s-au pripit când a fost propusă şi n-ar mai fi cea mai bună soluţie. Aşa era pe vremea aceea.. Problema fusese închisă, mai rămânea să căutăm un “incălţător” corespunzător, să înghesuim echipamentele.
Pe navă, brusc, s-a aşternut o linişte nefirească. Motoarele s-au oprit, muncitorii, grăbiţi părăseau nava, era pauza de masă. Unii se îndreptau spre cantina alţii, spre vestiare unde-şi aveau sufertaşele cu mâncare iar, cei mai tineri, care n-avea nimic, se adăposteau la umbră să-şi fumeze linştiţi ţigara.
După şedinţa aceia s-a dat o masă mare, aşa era obiceiul, pe o navă cu zbaturi, în drum spre Tulcea, unde-i aşteptau maşinile să-i ducă la Constanţa. Am fost invitat şi eu. Era doar o masă, dar ce masă. N-am apucat să termin aperitivul când, mi s-a adresat direct şi tare comandantul Marinei “măi, am auzit că te-ai opus vehement…să fii mutat la Centrul de Cercetari al Marinei” şi eu care gândeam că se referă la proiect. Făcusem parte din prim echipă de proiectanţi care, urmau să formeze Centrul de cercetare, mi-aş fi dorit, îmi plăcea dar, un nonconformist, se pare, care din primele zile intrase în conflict cu şeful, n-avea ce căuta acolo şi n-am fost angajat. Ajunsesem să mă ocup de scafandrerie, începuse să-mi placă dar, într-o zi, m-am trezit cu comandantul Centrului. M-a luat cu maşina şi mi-a pus o serie de întrebări iar, cum răspunsurile mele, se pare, i-au plăcut, şi se lucra la un proiect, avea nevoie de mine. Cam des eram căutat să fiu pus la muncă de parcă aş fi stat degeaba. Cert este că, a doua zi, am fost chemat la “cadre” şi mi s-a înmânat ordinul de mutare la Centrul de cercetare. I-am arătat şefului meu ordinul, m-a întrebat dacă vreau sa plec. I-am răspuns simplu “nu”. A plecat din birou şi a revenit după câteva ore spunându-mi “stai liniştit, s-a rezolvat”. Atunci mi-am dat seama cine-a fost “vehementul”.
Pauza de masă se terminase. Eram în dreptul schelei, un fel de “punte” de urcat la bordul navei. Printre muncitori am zărit o fată frumoasă cu părul prins coc la spate, lânga ea un coleg de serviciu. Ajunşi pe punte, s-au îndreptat spre mine.”Vrem să facem o vizită pe navă” mi-a spus colegul în timp ce ea, mi-a întins mâna, făcând cuvenitele pentru cunoştinţă. Ca de obicei, şi cum colegul turuia întruna, nu i-am reţinut numele. I-am întrebat dacă sunt cu maşina şi dacă mai au un loc şi pentru mine. Trebuia să ajung la birou. “Nici o problemă”, l-am auzit, “te anunţăm când plecăm şi te luăm”. I-am privit cum se indreaptau spre castelul prova, nu mult, erau atat de multe echipamente pe punte încât la prima deviere, spre stânga sau spre dreapta, te puteai face nevăzut.
Am uitat de ei. Priveam echipamentele de pe punte. Făceau parte din ultima bunavoinţă grandomană a “tovaraşului” Asta o spun acum, atunci priveam altfel lucrurile, nu-mi păsa, ba chiar admiram tot ce se-ntâmpla. Privesc altfel lucrurile şi evenimentele ce-au urmat o să vă confirme ce gândesc acum. Am fost întrerupt de un muncitor “tovaraşu ! sunteţi chemat la maşina” .
Maşina era un ARO vechi, cu coviltir, în spatele şoferului erau două banchete înguste, din lemn, acoperite cu muşama neagră. Era plină,…maşina. Mi s-a făcut loc pe bancheta din dreapta şoferului. Mi-am pus coatele pe genunchi şi cu privirea spre vârful pantofilor urmăream încordarea picioarelor funcţie de mersul maşinii. Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată că sunteţi privit. Eu am simţit, m-am rezemat pe spate şi mi-am întors privirea, încet, de la stânga spre dreapta, până s-au oprit în perechea de ochi care mă ţintea. In colţul opus, pe diagonală, era fata cu părul prins coc la spate. Mă privea în ochi, nici nu clipea, nici nu i-a coborât, pur şi simplu, mă privea sau cel puţin, din partea mea, aşa se vedea. Cât timp am rămas aşa, ochi în ochi, n-aş putea să vă spun dar, mie mi s-a părut mult şi am fost primul care a cedat. Maşina a oprit. Am coborât primul şi retras am urmărit-o pe fata cu părul prins coc la spate cum se depărtează. Aş fi vrut să fac un gest s-o opresc şi să-i spun ceva dar, am renunţat îndreptându-mă spre birou şi gândind că poate nu pe mine mă privea, poate se gândea la ceva şi privirea ei, de fapt, trecea, întâmplător, prin privirea mea. N-aveam de unde să ştiu atunci, că o voi mai întâlni vreodată pe fata cu părul prins coc la spate. N-a fost aşa, devenind soarele ce-a răsărit şi pe strada mea.