Arhivă pentru iulie 13, 2012

Simfonia albastră

Posted: iulie 13, 2012 in Scrierile mele

Partea a III-a

Je m’en fish

Mă îndreptam spre birou. N-aveam nicio treabă, fusesem chemat de şeful, omul care.n-a ţinut cont de afirmaţia mea “Dacă trece un scafandru pe lângă mine, nici nu-ntorc capul” şi m-a pus să-i conduc cele mai grele şantiere. Nu era neamţ dar, îl chema Friţu. Primul a fost în Santierul Naval din Turnu Severin unde, am fost trimis cu alţi patru ingineri, să urmărim montajul unui echipament de scufundare simplist care, nu justifica atâta densitate de intelectuali pe metru pătrat. Dar asta era ideea conducerii de-atunci, şi nu ştiam că un an mai târziu aveam s-o demontez, eu eram mai nou şi li se părea că dacă ceilalti erau mai vechi în domeniu, ştiau mai mult. Nu trebuia să fi scafandru, pe vremea aceia nici nu eram, ca să citeşti nişte planuri şi să montezi o instalaţie pur tehnică.
Nu ştiam limba franceză, dar în elementară făcusem doi ani şi aveam ceva noţiuni de bază, aşa că, mi-am cumpărat un dictionar şi am început să învăţ cuvine, trebuia să preiau de la aeroport doi francezi ce urmau să asiste la montaj. Mă gândeam să n-o iau pe arătură precum coana Chiriţa, găsind multe cuvinte aproape ca-n romăneşte dar cu sens diferit. Oricum, n-am scăpat şi-am făcut prima gafă. Cum mai aveam mult până la tren, i-am invitat la un restaurant si le-am dat o masă. I-am întrebat, aşa, mai mult din mâini, ce vor şi cum ei nu înţelegeau nimic, eu am înţeles că se lasă pe mâna mea, mână moartă că nici eu nu prea ştiam ce ar fi fost mai bine să comand, aşa că am comandat sarmale cu mămăliguţă. N-au căzut pe spate dar, nici nu s-au strâmbat, apoi, m-au invitat ei, la un bar şi s-a repetat schema cu vorbitul din mâini, întrebându-mă ce vreau să beau. Atunci am dat cu franceza mea de gard şi le-am spus “je m’en fish”. Aşa credeam eu, că se spune la “mi-e indiferent”. Abia mai târziu când, deja vorbeam limba şi ajunsesem chiar translator la nivel înalt, mi-am dat seama că era un mod urât de a spune că nu-ţi pasă, un fel de “mă doare-n cot”.
Ce nu ştiau ei este că, chiar mă durea în cot. Aveam o treabă de făcut şi un termen dar, zâmbetul lor mi-a adus aminte de o adresare similară, unui şef care, ne având ce face mi-a transmis nişte nemulţumiri, neadevarate, în timp ce eram la masă. “Bine! Bine!” i-am spus “şi ce vă răţoiţi aşa la mine?”. Colegii de la masă şi-au băgat capul mai tare-n farfurie în timp ce şeful s-a ofuscat “cum iţi permiţi!” “Imi permit, că sunt la masa şi nu ştiu cum s-a auzit de la dumneavoastră dar, de la mine aşa s-a auzit, un răţoit”. Nervos şi rămas fără cuvinte, s-a întors, ieşind din sala de mese. Stiam că se va duce să se plângă la un rang superior şi nu m-am înşelat, c-am fost chemat la el la birou. Era al doilea din erarhia unităţii având un nume ce te-ndemna să-i tragi în şezut cu arcul. Am intrat, m-aştepta în picioare, în spatele biroului, de parcă primea în vizită pe ministrul Apărării Naţionale. S-a liniştit când m-am prezentat şi mi-a înmânat un petec de hărtie, mai corect un format A5, “citeşte-l şi semnează” mi-a zis. Cu litere mari scria “mustrare scrisă”. Am citit-o şi i-am asezat-o frumos pe colţul biroului, fără s-o semnez, spunându-i că am sesizat o greşeală de redactare. “Ce greşeală! Ce greşeală!” a exclamat, luând petecul de hârtie. “Aţi scris…nesupunere faţă de superiori, ori dumneavoastră nu-mi sunteţi superior, îmi sunteţi şef” şi am ieşit din birou. Nu vă spun ce furtună s-a iscat, ieşind după mine şi strigându-mi pe hol, o amenintare cu tribunalul militar.
Poate credeţi că eram nebun de legat dar, mă durea în cot de părerea lui şi-apoi, nu era prima dată când am simţit o astfel de ameninţare şi nu puteam s-accept, ca pe nedrept, să fiu “mustrat” de un individ care, nici nu ştia ce s-a-ntâmplat, nici nu ştia dacă am dreptate sau nu, şi toate astea, numai pentru că el, era şef.
Da, mai fusesem amenintat cu arestarea. Era începutul perioadei de criză, şi tot pe vremea lui “tovarasul”, intr-un post în care fusesem mutat tot de Friţu. Plecase de sus o directivă “nu, consumului exagerat de combustibil”. La noi, care eram ultimii pe scara erarhică, de sus în jos, s-a ajuns “nu, consumului de combustibil”. Aşa era atunci, pe măsura ce se cobora, pe scara erarhică, “nu exageratului” i se aplica o reducere în procente, de la câteva, până când, cei mai zeloşi, decideau o economie totală, garantat, sută la sută. Pentru că nu eram dus la biserică şi nici n-aveam, în scris, un stil prea ortodox, am pus mâna pe stilou şi am eşternut pe hârtie, părerea mea despre această decizie pe care-am tratat-o ca o comedie, cu măsuri “nepopulare” pentru tehnica din dotare. Am venit cu argumente certe, ştiinţifice şi de natură tehnică, cu un calcul economic, la final, de parcă mă simţeam patron, terminând cu formula clasică, am demonstrat ceea ce trebuia demonstrat. Raportul meu cu date tehnice dar şi cu analiza critică, chiar atipică perioadei în care mă aflam, a ajuns pe masa comandantului, cu nume inspirat din pădurea bradului. Evident, m-a chemat. Stăteam în picioare, motiv pentru care nu simţeam nicio durere-n şezut, nici macar in cot, el la birou, încruntat. Ne-am privit îndelung, timp în care, prin minte mi s-au derulat câteva scenarii, ca nişte avarii, legate de viitoarea mea carieră. N-a fost aşa pentru că l-am auzit “de când mama m-a făcut n-am citit un astfel de raport. Să văd ce pot face. Liber.” Raportul a fost multiplicat şi dat la studiat comandanţilor de nave. Eram la masă când îl citeau. Unii râdeau, pe înfundate, alţii mai serioşi printre care şi Ion Intorsură, D-zeu să-l ierte, supranumit Jan Rondou, mi-a strigat “nu te-au arestat încă”.
Birourile erau într-o clădire veche, pe malul mării, i se spunea Mogador, un fost hotel pentru tineret, ocupat de noi, temporar, urmand să fie refăcut pentru comandamentul Marinei. Când m-am dezmeticit eram deja în Piaţa Ovidiu şi nu m-am putu abţine să nu intru în simigeria de la intrarea în Piaţă, pe stânga, unde aveau iaurt de oaie şi covrigi calzi. O minunaţie! Covrigul aproape fierbinte, stins cu iaurtul de oaie, rece, m-a adus pe pământ dar, aveam un dinte, departe de măseaua de minte, împotriva şefului, Fritu care, mă scosese din echipa de montaj a celui mai mare echipament de scufundare ce urma să devină Laborator Hiperbar, pe un motiv destul de clar, nu se terminase montajul altui echipament pe nava de care vorbeam anterior. “Nu te pot lua de acolo, încă nu s-a terminat recepţia şi nu poţi fi în două locuri deodată”, mi-a spus când a decis formarea echipei de montaj, o echipă cu vrei cinci sau şase ingineri condusă de locţiitorul lui tehnic Lista cu echipa fusese trimisă la minister pentru aprobare, s lucra în contact cu personalul trimis de furnizor. Aşa era regula şi trebuia aprobare pentru a se lucra cu străini, mai ales când aceştia proveneau din partea de vest. Aveam dreptul să fiu supărat, fusesem împreună cu el în Franţa, participasem la toate negocierile şi ulterior format, la firma care urma să ne furnizeze echipamanetul.
Nu pot să uit “plimbarea” aceea din Franţa, fusesem invitaţi de firma cu care se negoacia, pentru a vedea echipamante similare. Era a doua mea ieşire într-o ţară capitalistă a cărei imagine o aveam din propaganda comunistă, nişte copii de mingi dacă îi compară cu manipularile televiziunilor de dupa ’89, de la aşa numita revoluţie, care de fapt a fost o revoltă populară în urma careia, tot comunişti, tot securisti au pus mâna pe putere. Nu, era cu totul altceva. In Marseille, aşa ca să-i zic pe franţuzeşte, am ajuns într-o după amiază. De la aeroport am fost conduşi la hotel. Un hotel de cinci stele, “Francoise le Grec”. Mă minunam, ca prostul, de ceea ce vedeam, de parcă eram venit de pe planeta maimuţelor. Seara am fost invitat la cină într-un oraşel din estul Marsiliei, Cassis, pe malul Mediteranei unde, la un restaurant am mîncat numai sortimente de peşte. Ciorbă de peşte Bouillabaisse, de care auzeam prima dată, considerată de francezi, un simbol naţional şi lup de mare la grătar. Masa a fost atât de gustoasă deşi, sunt ardelean şi nu prea mă omor după peşte, pot să vă spun, de-atunci, nu mai îmi place peştele. Francezii din zona aveau o vorbă “cine n-a văzut Parisul şi Cassisul, n-a văzut Franţa”. Eu am văzut Franţa.
Ajunsesem la Mogador, am urcat la etaj si după cuvenitele formalităţi am intrat in biroul şefului, Friţu. In şcoala de cadeţi îmi fusese profesor şi mă gândeam, poate ăsta era motivul care l-a îndemnat să-mi schimbe mereu destinul, mutându-mă prin Marina după cum se muta şi el. Eram apropiaţi, chiar prieteni dacă se poate considera aşa, o relaţie între un şef şi un subaltern. Imi putea fi tată, după vârstă, cert este că relaţia noastră n-avea nimic de-a face cu milităria, eram ingineri amândoi. Devenisem un lup singuratic şi simţeam lipsa unui prieten, mă ataşasem de Friţu deşi nu-l puteam considera prieten. De fapt ce înseamnă un prieten? Ce înseamnă prieten adevărat, cum îi aud pe unii? Există prieten adevărat şi prieten neadevărat? Evident, nu! Poţi fi, sau poţi avea prieteni, atât si nimic mai mult. Ce fel de prieteni? Poate amici de pahar, de vreun chef, de vreun grătar, de bridge sau de alte jocuri că, prieteni nu prea întâlnisem vreunul şi nici măcar acum când, n-am ce face şi scriu, nu pot să vă spun c-am intalnit deşi, există cineva care mi-a spus “tu eşti cel mai bun prieten al meu”. Ar trebui să-i dau dreptate pentru că. orice m-ar fi rugat, că era la bine sau la greu, i-am sărit în ajutor. Egoist fiind, vă spun că, de fapt, am întâlnit un prieten, m-am reîntâlnit pe mine. Prietenia mea cu Friţu, era din interes, el îşi făcea treaba cu mine iar, eu imi găsisem un refugiu în care, eram atât de ocupat încât uitam de-ale mele. Mi-era şef şi-mi dădeam seama de diferenţa dintre afecţiune şi încredere. Ceea ce simţea el pentru mine? Era o încredere, uneori oarbă, şi asta îmi dădea o oarecare satisfacţie dar şi obligaţie. Dacă ţineam la ceva, pe atunci, ţineam la încrederea lui.
“Te-am chemat că s-a ivit o problemă”. Bănuiam, altfel nu m-ar fi chemat din şantier, numai aşa, să vadă cât sunt de frumos dar, l-a ce-a urmat nu mă aşteptam. “Inginerii ăştia, pe care i-am numit să monteze echipamentele Laboratorului Hiperbar, au venit la mine şi mi-au spus că un astfel de echipament, pentru ei sofisticat, nu poate fi montat decât de o echipă adusă de-afară. Tu, ce părere ai?” Oops! Vedeam o minge ridicată la fileu. Clădirea care, urma să adăpostească Laboratorul încă, nu era gata, eu eram în probe cu nava şi puteam termina înainte de începerea lucrarilor la noua instalaţie. Seful echipei de montaj fusese numit locţiitorul lui tehnic. Stiam că Friţu n-avea încredere în el pentru că, deşi ar fi fost un om înditruit, n-a fost consultat şi nici nu prea a participat la negocieri, cred că nici nu ştia contractul încheiat cu partenerul extern. Era un tip foarte pedant, avea un tic, îşi sprijinea coatele de trunchi, cam la nivelul curelei şi făcea o mişcare ce-ţi dădea impresia că-şi ridică pantalonii. Chiar i-am spus odată, nu m-am putut abţine, “da, strângeţi-vă mai bine cureaua”. Nu putea să treacă prin dreptul unei oglinzi sau a unui geam care reflecta, fără să se oprească să nu-şi privească chipul. Işi piptăna freza apoi, îşi umezea, cu limba, două degete de la mâna dreaptă şi-şi netezea sprâncenele. Avea, întodeauna la el, o geantă diplomat dar, ceea ce m-a uimit, a fost când a deschis-o în faţa mea, avea în ea perii de haine, perii de ghete, şi creme de diferite feluri, si eu care credeam că are documente. Ca inginer era zero, motiv pentru care a strâns în jurul lui, alţi vreo cinci că n-avea de gând să lucreze el. Era unul din aceia ce s-ar fi angajat dar, cu acoperire. Valoarea echipamentele era de câte zeci de milioane de dolari şi cred că la toţi le-a fost teamă. Nu m-a interesat a cui a fost ideea cu echipa de-afara. Acum ştiam de ce m-a chemat Friţu.
“Conduc eu lucrarea”. Asta era tot ce aştepta de la mine. A început să mă-ntrebe de câţi ingineri am nevoie şi ce-mi trebuie. Eu n-aveam nevoie de vreo acoperire şi i-am spus că n-am nevoie de niciun inginer şi i-am dictat o lista cu calificări de muncitori de care aveam nevoie, nu erau mulţi vreo şase, şapte. Am plecat, fără să mă gândesc că Laboratorul acela urma să-mi fie ca o a doua casă, mă gândeam la ce faşă va face locţiitorul tehnic când, va afla vestea c-am preluat eu lucrarea. De fapt, mă durea in cot, altfel spus  “je m’en fish” în limba franceză.

Statutul meu de pensionar militar rimează cu: niscaiva bani de buzunar, aprozar, hoinar, balansoar şi permanent abonat la sistemul sanitar. Azi dimineaţă, de cum m-am sculat, m-am ridicat din pat (şi, cu asta, am terminat gimnastica de înviorare…). Am executat marş forţat (din cauză de anchilozat) spre baie, unde nu m-am uitat în oglindă, să nu-mi strig ziua. Apoi am deschis larg geamurile. La noi e o căldură, că-ţi vine să stai gol în casă şi să-ţi faci vânt cu uşa de la balcon! Bucuros că-s încă viu şi scriu, am dat alarma în tot apartamentul: nepotul, să plece de la calculator şi să mi-l lase mie (Doamne, cu câtă militărie a trebuit să mă impun!). La a mea băbuţă (o drăguţă!) i-am dat ordin (am rugat-o) de-o cafeluţă. E soaţă bună, dar are gura rea, în sensul că e ştirbă. Mama ei (încă trăieşte!), adică a mea soacră, are gura mare, mare de tot. Într-o zi a vrut să mă muşte de deget şi mi-a rupt clavicula! Trei lucruri mă enervează la ea: tot ce face, tot ce zice şi că stă la noi! Dar îmi este muză, că n-aude, în schimb nu tace, nici s-o pici cu ceară (de la o viitoare lumânare, cum singură îi place să spună…). I-am scris şi un epitaf: „Aici a mea soacră zace / Ce-i mai curios, că tace!” De la balconul de vizavi, vecinul Cocârţ îmi face semne, deloc discrete, cu degetul mare spre gură, a „Gâl, gâl!” Îi dau de înţeles că nu. Deocamdată… Sună poştaşul la uşă, să mă anunţe că încă n-a venit pensia. Se pare că sunt întrunite toate condiţiile pentru a scrie un articol de umor, cum m-au rugat cei de la redacţia ziarului, spre a cinsti „Ziua presei militare”. Aşa că iau sacoşa de făcut piaţa, fac un semn milităresc spre vecinul Cocârţ, un fel de „Înainte marş!” şi „Executa-rea!” şi ies la produs. La produs scandal, la birtul din colţ…Când am revenit acasă, oarecum spre fundul sticlei, cu sacoşa goală, soţia era plină. Plină de nervi. Am intrat în pas viu (cum, nu mai ştiu), am ordonat „Linişte!” şi am chemat pe nepot să scrie la calculator ce-i dictez eu:
„Dlagi camalazi, de ziua plesei militale, s-o ţineţi tot aşa, felicităli, la mai male, tlăiască slujbaşii slovelol din almată! Să fiţi iubiţi şi plimăvală veşnică! Hâc! Hai noloc!”
Iubiţi prieteni, dragi foşti colegi de condei, cu onor şi onoare, de Ziua presei militare, a şarjat amical, „amiralul umorului militar”,
al dumneavoastră,
Ananie GAGNIUC