Simfonia albastră

Partea a IV-a

Da’ , de ce-o vin’t baiatul ista la noi ?

Divorţul pronuntat cu ceva timp în urmă mi-a permis să mă refugiez în ceea ce ştiam să fac cel mai bine, în muncă. Dacă eu, am încercat să uit femeile, ele dimpotrivă. Reîntors la burlacie, devenisem “o partidă”. Am înţeles asta de la o colegă de seviciu care, mi-a dat un bileţel. Era un număr de telefon. Nu l-am folosit nicidată. Nu era genul meu de abordare. Dar nu a fost şi ultimul.
Am revenit în şantier, în speranţa că recepţia lucrărilor se va termina la timp. Acolo am reîntâlnit-o pe fata cu părul prins coc la spate, era în practică cu studenţii de la şcoala de cadeţi. Uitasem de schimbul de priviri din ARO chiar şi că aş fi vrut să fac un gest s-o opresc, să-i spun ceva dar, gândind că poate nu pe mine mă privea, poate se gândea la ceva şi privirea ei, de fapt, trecea, întâmplător, prin privirea mea, mă determinase să renunţ,. Poate vi se pare ciudat, eram prea ocupat să mă gândesc la mine, eram în situaţia în care, nu doream să mă gândesc la mine. “Partidul” ştia despre situaţia mea familială şi secretarul de-atunci, poreclit “minte-n bubă”, mă avertiza-se să mi-o rezolv înainte de a şti eu, ce să rezolv. Mi-a spus-o aşa, vezi Doamne, ca un apropo Da, căsnicia nu era ceva în care să te aştepţi a face lucruri simple, era mai complicată decât îmi închipuisem. Cu toate acestea m-au trimis la studii în Franţa şi asta o datoram lui Friţu, după “partid” trebuia să stau acasă, să nu le fac vreo figură şi să rămân pe-afară. Nu întâmplător erau unii care mă testau “vă cam curtează aştia !”. Nu mă curta nimeni, cine eram eu pentru ei, un cursant, e drept cunoscut de pe vremea negocierilor şi după vizita făcută anterior sau poate pentru că, de cate ori venea, directorul firmei stătea de vorba numai cu mine, ne cunoşteam, şi asta le trezea bănuieli. Aşa erau timpurile acelea, un paradox, îţi ştiai colegii şi dacă te-ntreba cineva dacă-i cunoşti bine, spuneai “da!” dar nu-i cunoşteai. Eu nu prea le dădeam multă atenţie, ştiam un lucru, dacă te uiţi la cineva prea mult, rişti să vezi omul din el. Poate de-aia “nu mă riscam”. Trebuia să fi atent, să nu fi singur cu cineva străin iar, mie nu-mi păsa pentru că nu faceam nimic ce mi s-ar fi părut nefiresc. Asta îmi aduce aminte de o întâmplare de la negocieri când, furnizorul mi-a cerut un plan al navei. Sefii n-au vrut să i se dea o copie şi am lucrat o noapte, să-i fac un desen la scară, eliminând ceea ce nu trebuia să se vadă, urmând să i-o dau seara când, ne invitase la masă la Intercontinental. Pe hol, înainte de a urca la ultimul etaj, am încercat să-i dau planul când, mâna unuia de la comert exterior m-a oprit spunându-mi “nu aşa, desfă-l să vedem şi noi ce-i dai. Noi ştim dar, sunt mulţi ochi pe care trebuie să-i convingi că îi dai ceva cu martori”. Asta era paradoxul în care trăiam, ne ştiam dar nu ne cunoşteam. Cel mai banal gest, văzut de departe, putea fi interpretat ca o trădare de patrie sau cam aşa ceva şi ca să nu greşeşti erai supraveghiat, de “ei” ce-şi puneau în mişcare toate antenele pentru a afla ceva iar, dacă nu aflau, riscai să-şi dea cu părerea care, niciodată nu era în favoare ta.
Din Franţa, ne-am întors pe 31 decembrie. Aveam puţini bani la noi dar, cum era ultima zi din an, cei cu situaţii clare acasă, au luat taxiul până la Constanţa, urmând să plătească la destinaţie. Restul ne-am dus la gară să luam trenul. Acolo, la telefoane, unde o fată simpatică, ne-a crezut pe cuvânt că venin de departe şi după un schimb de amabilităţi, ne-a “găzduit”, şi-am petrecut unul dintre cele mai frumoase revelioane. Noi am pus pe masă whisky, ea, ce adusese de-acasă şi am tras un chef rămas de pomină. Trecătorii se uitau, prin geam, la noi. Unii intrau dar, nu cu mâna goală. Un moldovean a pus pe masă doi pui, făcuţi la ceaun şi a scos din geantă, două sticle de vin “nu vă uitaţi că n-au etichetă, e cotnari, de la mama lui”. Am pierdut trenul. L-am luat pe cel de dimineaţa şi ajuns în Constanţa, obosit dar, “mulţumit” că n-aveam bagaje, care cine ştie spre ce meleaguri colindau, m-am “scobit” prin buzunare şi i-am arătat unui taximetrist “aştia-s toţi banii pe care-i am, mă duci şi când crezi că-s gata, tragi pe dreapta şi de-acolo merg pe jos”. A fost amabil, m-a dus până acasă. Cum am fost primit, nu ţin minte decât că fiul meu nu m-a recunoscut, imi lăsasem mustaţă.
In fiecare dimineaţă treceam pe la birouri şi de ce să mint, acolo o întâlneam pe fata cu părul prins coc la spate. Discuţiile mele cu ea erau ca un drog, precum o cafea bună, dimineaţa, sorbită cu înghiţituri mici. Intr-una din zile a apărut şeful tehnic, omul cu ticul de ridicat pantalonii. Când vedea o femeie îi sticleau ochii, îi săruta măna îndelung, privind-o în ochi, cu gând s-o dea gata. De fapt atât ştia, nimic mai mult şi v-asigur că ce spun e adevărat. Discuţi-a cu el a agasat-o pe fata cu părul prins coc la spate şi ca să-i fie clar, i-a spus dintr-o bucată, tăindu-i respiraţia “ mie nu-mi plac decât bărbaţii gen…” şi a arătat cu degetul spre mine, ieşind, apoi, grăbită din birou.
Câteva zile mai târziu mi-a întins un bileţel. Eroare. Mi-am adus aminte de episodul descris anterior. L-am băgat în buzunarul salopetei. Nu aveam de gând să-l deschid. In ziua aceia, ne-am mai întâlnit, în trecere, de vreo două ori. In ochii iei se putea citi dorinţa de răspuns. Eu nu citisem biletul. Inainte de a ieşi cu nava în probe, mi-am călcat pe suflet şi l-am deschis. Am simţit sângele cald cum îmi inundă tot corpul. Era o întrebare. “Ce faci când nu te gândeşti la mine?”.
Nava se desprindea uşor de mal.. Toţi muncitorii care lucraseră la ea, erau pe cheu. Era şi ea acolo. Am strigat cât am putut de tare. “De fapt, nu fac numic altceva.”
Ne-am întors tarziu. Porţile şantierului se închiseseră în urmă cu câteva ore. Doi paznici ne-au luat parâmele să ne ajute la acostare. Nu trebuia să fiu foarte atent, pentru că pe cheu am vazut o silueta cunoscută. O fată cu părul prins coc la spate.
Cine mă cunoaşte ştie că n-aş fi deschis bileţelul niciodată. Dar, lipsisem vreo două zile din şantier. Mă plimbam abătut într-un mic părculeţ amenajat în incintă, frământat de gânduri şi mototolind un petec de hârtie în buzunarul salopetei când, a apărut ea. Femeia care, picatură cu picatură, mi-a umplut golul rămas în suflet, cu mulţi ani în urmă. Cu un zâmbet, mai degrabă trist, mi-a zis “Spune-mi ceva frumos.” Cu ghemotocul de hartie ce îmi ardea în palmă şi amintirile neplăcute ce mă bântuiau i-am raspuns sec “Nu pot.. Am visat urât azi noapte” S-a îndepărtat. Nu mult. Doi paşi. S-a întors, jumătate spre mine şi cu acelaşi zâmbet, mai degrabă trist, “Eu am să-ţi spun ceva frumos. Ti-am simţit lipsa.”
Am rămas mut, împietrit, interzis sau cum vreţi. Nu-mi mai funcţionau decât ochii, urmărind-o cum se îndepartează şi degetele de la mâna dreaptă care, febril, netezeau un ghemotoc din hârtie din buzunarul salopetei.
M-a rugat să-i arat nava şi am urcat la bord. Ne-am oprit aşezându-ne pe o banchetă. Tăceam amandoi de parcă ne temeam să ne spunem gândurile fiind atât de aproape. Am întors capul, unul spre celălalt, simultan, de parcă primisem o comandă şi ne-am sărutat. Apoi ea a râs cu poftă când i-am spus “şti, pot s-o fac şi mai bine”.
N-am să lungesc prea mult povestea dar, nu pot să uit prima invitaţie la masă. Locuia într-o garsoniera confort patru, că mai jos nu era, un hol mic, o baie, o sufragerie şi o bucatarie de unu la doi metrii pătrati. Am intrat, masa, cu grijă aranjată pe o măsuţa din sufragerie, doar lumânările lipseau. La felul trei mi-a dat o clătită. Ea, n-a mâncat iar eu, neam prost, căruia îi plăceau clătitele, am mai cerut iar, ea mi-a spus “îmi pare rău, e singura care mi-a ieşit”. Ce mi-a plăcut la garsoniera aceia este că n-a trebuit să întreb niciodată “unde este dormitorul?”.
Câteva zile mai tarziu, ea a plecat în concediu la părinţi şi mi-a spus că dacă-mi face plăcere sunt invitatul ei. Oops, mi-am adus aminte de prima-ncercare şi n-aş putea spune că eram prea dornic de una nouă dar, cum din fire eram un nonconformist am acceptat şi într-o vineri seară am plecat. Trebuia să schimb de trei ori trenul, locuia în vest, aproape de graniţa cu sârbii şi a doua schimbare de tren era la Timişoara. Asta mi-a adus aminte de un coleg de facultate care la întrebarea, “unde vrei să obţi repartiţia?” a răspuns “undeva în vest, cât mai în vest, Domn profesor”. Ajunsesem în vest. M-a aşteptat la gară în Timişoara de unde, cu o ocazie, am ajuns la destinaţie, undeva la vreo treizeci de kilometrii departare, în locul numit Ciacova.
Am trecut o cale ferată şi am coborât din maşina la vreo cincizeci de metri. Am luat-o pe-un imaş. In zare se vedeau câţiva copaci, “sunt duzi”, mi-a spus şi de la ei începeau case. Pe imaş, gâşte, în cârduri, “păşteau” sau “ciuguleau”, habar n-aveam, albul lor constrata cu verdele galbui al ierbii. Sub duzi câţiva copii jucau fotbal şi când ne-am mai apropiat, patru caini veneau gonind spre noi. Era un déjà vu, ce-mi amintea de prima încercare. Ea era stăpâna şi m-a asigurat că nu muşca, mai ales că le dăduse de mâncare.
Am fost primit ca un VIP, parcă tot satul dorea să mă cunoască. M-au dus în centru, şi ca să cinstească venirea mea, mi-au dat de băut, întâi la un bar apoi, la un restaurant, apoi acasa. Simţeam că nu mai pot să duc. Aşa a şi fost, seara eram machit, le-am spus bancuri cu ardeleni, i-am făcut să râdă de-au căzut sub masă sau poate eu eram sub masă, în timp ce vorbeam. Mă rog, toată lumea s-a simţit bine. Am pus un “capac” cântându-le “A murit Dumitru” şi m-am dus la culcare unde, am fost ca “mort” până dimineaţa la patru când m-am sculat şi-am plecat la tren. M-a condus la gară şi după ce-am urcat, am mai stat câteva minute la geam. Inainte de a se pune trenul în mişcare, râzând de cele întâmplate mi-a spus “şti ce m-a-ntrebat mama aseară după ce-ai plecat la culcare?”, şi-a continuat “da’, de ce-o vin’t băiatul ista la noi?”