Arhivă pentru iulie 19, 2012

Simfonia albastră

Posted: iulie 19, 2012 in Scrierile mele

Partea a V-a

Macaroane cu brânză

Am revenit în Constanţa dar, nu pentru mult timp. L-am rugat pe Friţu să-mi dea o săptămâna concediu, înainte de a începe montajul Laboratorului Hiperbar care, urma să fie al treilea ca mărime din Europa. Imi doream o plimbare la munte. Mi-a plăcut muntele, eram braşovean şi l-am iubit de mic. Cum pot uita prima mea ieşire când, tata mi-a zis, “mergem la iarba verde, mâncăm mici şi vom bea bere”. Mă şi vedeam căutând prin iarbă, mici, c-aşa credeam când, tata, râzând, m-a dumirit. Aveam unde să ne petrecem duminicile, pe Dealul Melcilor, pe Tâmpa, în Poiană, la Pietrele lui Solomon sau în Livada Poştei şi toate erau la o aruncătură de băţ.
Aranjasem cu fata cu părul prins coc la spate o ieşire la munte şi ea, mi-a propus Apusenii, nu-i făcusem urmând să plecăm din Beznea, unde-şi petreceau concediul, vara, sora şi cumnatul ei. Asa am luat drumul spre Beznea, un sat din Bihor. Ca s-ajungi acolo, de la Cluj o iei pe drumul spre Oradea, urmând Crişul Repede şi nu poţi să nu te minunezi de frumuseţea locurilor. Se trece prin Ciucea, laşi la dreapta Castelul lui Goga şi după puţin timp, urci Pădurea Craiului. Nu, nu poţi să treci fără a face un popas la “Gaura dulce”, o grotă săpată în stâncă unde, cârciumarul îşi ţinea butoaiele cu bere la rece şi în faţa căreia, pe grătare, sfârâiau micii. Dacă urci până-n vârf ajungi la biserica din lemn şi la lăcaşurile câtorva călugări. De-acolo, poţi lăsa maşina să “curgă” la vale numai, să ai grijă de frână şi o bagi în viteză când îţi apare un indicator, cu săgeată spre stânga pe care, scrie mare, Beznea. Să ajungi în sat, urci un deal, în stânga şi dreapta livezi de pruni care, le dau sătenilor materia primă pentru renumita palincă. Acolo, în vârful dealului, dai de case, casă lângă casă, nu poţi opri, drumul e îngust şi ca să ajungi la Gheorghe, cumnatul fetei cu părul prins coc la spate, il cobori. Casele se răresc, şi ajungi în vale, între două dealuri despărţite de şoseaua care te duce spre Bratca. In stânga şi în dreapta, parcele îngrijite, colorate în gaben şi verde, ce-ţi dau impresia că curg de pe dealuri. Două zone, undeva mai la deal, străjuite de câţiva brazi falnici, nu mulţi, câte patru sau cinci, ies din peisajul firesc. Mai târziu, am aflat că acolo e loc de odihnă, locul somnului de veci. “Acolo se odihnesc Cacucii, neam mare, oameni de vază, fruntaşi “ţărănişti” , satul asta a dat multe somităţi, Ioan Pop de Popa se trage de-aici”.
Deşi, în zona în care locuia Gheorghe, casele erau răzlete, grupate, nu multe, trei sau patru, unele la poale altele în vârful dealului, oamenii erau foarte apropiaţi. Văzând o maşină în curtea lui Gheorghe, veneau să-l ajute că are musafiri. Intotdeauna se-nchina câte un pahar de palincă. Nu spuneau “noroc”, spuneau “Doamne-ajută”. Asta era şi salutul traditional al ardeleamului. Sunt şi eu ardelean şi nu pot să uit dimineţile copilăriei, erau ca un ritual. Tata, la masă, lua micul dejun în timp ce mama îi umplea sufertaşul cu mâncarea pentru prânz. La plecare, condus de mama până la uşă, o săruta pe obraz şi îşi spuneau simplu Doamne-ajută!
In scurta mea vacanţă la Gheorghe, am prins o duminică şi cum obiceiul meu e ca dimineaţa să-mi fumez ţigara şi să-mi beau cafeau iar, vremea era frumoasă, am ieşit afară să-mi fac siesta. Curtea lui, la poale de deal, era în pantă, în stânga o casă veche din lemn, bine îngrijită, în dreapta, şura care, nu lipseşte din nicio gospodarie ardelenească iar eu, cu faţa la stradă pe gazonul natural al curţii, îmi sorbeam cafeaua. Pe stradă, treceau oameni grăbiţi, îngrijit îmbrăcaţi, femeile în negru, întorceau capul spre mine, mă salutau iar eu, răspundeam frumos, ca la ţară. Totuşi mi s-a părut ceva ciudat, salutul lor nu-mi suna cunoscut şi graba îl făcea mai de ne-nţeles şi m-am adresat lui Gheorghe care, m-a lămurit. “E duminică, oamenii merg la biserică şi pentru că ştiu sau bănuesc că tu nu mergi, salutul lor este Dumnezeu va ierte”. Astazi imi pare rău că nu l-am intrebat cum trebuia să le răspund, mă bufnise râsul, la toţi le-am strigat, Doamne-ajută.
Am pregătit un traseu, şi le-am propus mai întâi, un exerciţiu de mişcare, ca o plimbare de câţiva kilometrii, fără bagaje, până la Şuncuiuş şi puţin mai încolo, încă vreo trei, pe malul stâng al Crişului Repede, până la Peştera Vadu Crişului, o peşteră lungă, cât să ne-ajungă oboseala, parcursă pe o potecă largă, ca un drum de ţară, urmariţi de-un fir de apă ce, la ieşire forma Cascada Vadu Crişului. Frumuseţea locurilor ne-a cucerit iar, mie, om umblat pe munte de mic, mi-a dat speranţa că voi avea tovarăşi pe măsură, şi i-am avut dar, la final mi-au spus “acum ne-ai păcălit dar, a doua oară nu ne mai prinzi”.
Am plecat dis de dimineaţă spre Valea Iadului şi am făcut primul popas la Lacul Leşul, apoi la peştera Meziad, una dintre cele mai lungi din România, în care a fost şi Emil Racoviţă dar, arăta jalnic, rămânâd singurul obiectiv care m-a cam dezumflat. După un binemeritat popas, la Stâna de Vale, am pornit, tot pe creastă, spre Padiş. Tot drumul, chiar obositor, a meritat pentru că am dat de ponoare, abrupturi stâncoase, peşteri, avene şi o poiană luminoasă ce ne-a invitat la popas. Cine n-a vazut Apusenii, n-a fost la munte.
A doua zi am luat-o pe Valea Galbenei, am trecut printr-o gură de peşteră ce dădea intr-o galerie subterană, drumul era dificil, o apa rece ca ghiaţa se strecura ca şi noi printre blocuri mari de piatră, grohotişuri. Apa cadea în cascade şi picurii străluceau când soarele a pătruns spre ieşire. Trecusem prin Cetăţile Ponorului. Am continuat drumul până la Focul Viu.
Traseul şi frumuseţile văzute i-au făcut să uite de oboseala acumulată şi de băşicile, acoperite cu leucoplast din călcâie dar, degeaba am insistat să mai facem vreo şase kilometrii, până la Chişcău, n-au cedat, se saturaseră de mers. Se putea vizita Peştera Urşilor şi aflasem de ea, de la turiştii întâlniţi pe Valea Galbenei. Aveam s-o vizităm abia peste două zile, când am plecat din Beiuş cu traseul. La “recepţie” trona tablou lui Curta. Trăian Curta, cel care o descoperise. Toate peşterile care le văzusem înainte mi s-au părut grote. O frumuseţe cum rar mi-a dat să vad şi ce mi-a plăcut, în mod deosebit, speologii au găsit nume la stalactite şi stalagmite şi dintre toate, mi-a rămas în minte “cel mai iubit dintre pământeni”.
Da, n-au mai vrut să mergem pe jos, se tânjea după o baie caldă şi o masă copioasă la un restaurant. Cel mai apropiat oraş era Beiuşul, localnicii îi spuneau Binj şi iată-ne pornind spre oaza de confort la care se tânjea şi spre o masă bogată, stropită cu vin.
Spuneam mai la început “cine n-a văzut Parisul şi Cassisul, n-a văzut Franta”, atunci, după ce m-am cazat, separat, că eram burlac şi după câte mi s-au întâmplat pot să vă spun “cine n-a văzut Binjul, poate să doarmă liniştit, n-a pierdut nimic”.
Chestia cu baia caldă a căzut, n-aveau decât rece, ca apa din Valea Galbenei dar, ne-am consolat că aveam să dormim într-un pat. După un duş rece, ne-am adunat şi ne-am îndreptat spre cel mai bun restaurant, recomandat de fătuca de la recepţie. Nu eram în Marsilia dar gândul c-o sa cinez civilizat m-a dus spre intrarea în restaurantul lui Fracoise le Grec Când mă aşezam la masă, veneau doi bucătari, sau poate chelneri, cu ghiridoane, unul cu un platou din lemn pe care trona o jumătate de metră de muşchi de vită şi unul, cu tot ce trebuia pentru prepararea sosurilor, deja îmi cunoşteau tabietul. Carnea de vită, perpelită puţin era inundată de un sos ce-n final dădea renumitul “steack au poivre”. După două pahare de vin roşu, “Chateau la Tour” şi vreo trei sau patru bucăţi de brânză, apărea Francoise, cu o sticlă de Rastignac, un fel de cognac, şi beam împreună un paharel, din partea casei, “com digestiv”.
Am ajuns la restaurant şi ne-am aşezat la o masă dîn grădina de vară. Mi s-a părut mie cam pustie grădina dar, m-am gândit c-am ajuns mai devreme. Am aşteptat chelnerul, cam mult şi cine spune că englezii n-au umor, se-nşeală, nu întâmplator le-au spus “waiter”. Tocmai vream să cer condica de reclamaţii când a apărut şi “tovarăşul”.
Nu i se citea nimic pe faţă şi drept să vă spun, nici nu mă interesa, eu vream să citesc o carte cu meniurile ce le avea dar, mi-a tăiat elanul şi nu ştiu cum aţi fi reacţionat voi, dar mie mi-a venit să urc înapoi, la Padiş, să mă afund în pădure şi să urlu tare, ca să-mi treacă. Ne-a spus, cu seninătatea unui “waiter”, aşteptat ca sfintele moaşte “ne pare rău” auziţi, îi părea şi rău, “azi e zi fără carne, nu avem decât macaroane cu brânză”.

De ce votez ?

Posted: iulie 19, 2012 in Scrierile mele

Bunul meu amic, Gigi Boroş, s-a lăsat de băut acum paisprezece ani iar, acum e turmentat, nu de alcool ci de politica românească. Nu ştie de ce votează şi ce votează. Ca să aflaţi şi voi ce i-am răspuns, raspunsul il postez mai jos:
Cum, de ce votezi? Cum, ce votezi? Votezi să legiferezi lovitura de stat.

Aşa ţară, aşa croială
N-are nicio rânduială
Aia hoţi, ăştia mai hoţi
După vot, ne pun botniţă la toţi

Aşa cum ne-am obijnuit, cu uslaşii veniţi la putere adică, ba e albă, ba e neagră, una vorbim şi alta facem, şi ce facem, la insistenţe sau dacă se prinde lumea, mai desfacem, ce-i pe faţă este spus pe dos şi ce se vrea mai clar este spus bizar, lăsând loc de interpretare. Nu m-ar mira, ca ce-i de la meteo să ne anunţe că, la sfârşitul acestei săptămâni, când vom fi chemaţi la vot, să nu plecăm de-acasă, în ţară temperatura va atinge minus şapte grade…iar apoi să-şi ceară scuze că s-a luat ca referinţă,… temperatura corpului.