Simfonia albastră

Posted: iulie 26, 2012 in Scrierile mele

Partea a VI-a

Oţet din mere

Dacă tot am scris despre macaroane cu brânză, de ce să nu vă povestesc şi despre un condiment. Mă întorsesem la treabă şi am început montajul care, era supraveghiat de doi francezi. Nu prea i-am băgat în seama, erau din aceia, buni pentru lumea a treia dar, şi ei m-au lăsat în pace, probabil i-am convins că fac o treabă bună.
Era începutul crizei în România, în alimentare nu prea se mai găsea mare lucru, devenisem abonaţi la “partidul stat”, pentru lapte, făină, ulei şi zahăr. Carnea era la liber, adica nu prea era, se aducea mai rar şi lumea se aşeza la coadă de cu seara să cumpare ce se nimerea, în general tacâmuri de pui şi raţe. Carne de vită nu se găsea şi rămăsesem numai cu gândul la un “steack au poivre” a la Francoise le Grec şi de ce nu, la măcelăriile din copilaria mea. Imi aduc aminte de biata maică-mea care, m-a rugat, într-o zi, să mă duc la măcelaria lui nea Cinzeacă (aşa era poreclit,…cinziaca-l făcuse renumit) să cumpăr un kil jumate de carne de vacă, “să fie a-ntâia şi fără os”, mi-a zis, “c-avem musafiri la masă”. Măcelaria lui Cinzeacă, era numai pentru carne de vacă şi cum intrai, în dreapta, era o tijghea, pe tijghea un cântar din ăla cu limba de-o juma de metru şi un maldăr de hartie de împachetat, fiecare cam de o juma de metru pătrat, în spate, nea Cinzeacă cu şorţul pătat de sânge, stătea lâng-o buturugă cu-n satâr înfipt în ea şi atârnate, lipite de-un perete cu faianţă albă, pulpele de vacă. In faţă, tot atârnată, da-ntr-un cui, o planşă c-o pulpă de vacă în formă de hartă, pentru documentarea cumpărătorului, specificându-se, funcţie de zonă, de ce calitate, carnea era. Ca şi acum, pe vremea aceia, oamenii erau apropiaţi şi asta, se vedea mai bine, când stăteau la coadă. Erau mai ataşaţi, mai perseverenţi, rar îi trecea vreunuia prin gând să iasă din rând. Iarna se-ncălzeau, vara năduşeau şi toţi aveau acelaşi ţel, s-ajungă-n faţă. Aşa era şi la nea Cinzeacă, oricine ajungea în faţa lui, îl vedea încruntat şi ocupat cu cuţitul pe care-l ascuţea şi ce puteai să-i spui, când îl auzeai, “de unde să-ţi tai?” La el toată carnea era a-ntâia şi fără os iar, osul îl ascundea, cu îndemânare, sub carnea pe care ţi-o prezenta, apoi o punea pe hârtia de-mpachetat. O lua cu vreo patru coli şi făcută “ghiveci” o trântea pe cântar. Acul vibra de la stânga la dreapta şi dacă-ncercai să-l urmăreşti, ameţeai. Nu l-am văzut să se fi oprit vreodată dar, de auzit îl auzeam pe Cinzeacă “ai aici un kil juma”. Hârtia de împachetat, cântărea ceva, era un fel de tevea de care dispunea, numai, nea. Dacă încercai să mârâi ceva, ieşea în evidenţă solidaritatea de care dădeam dovadă, că nea Cinzeacă era pâinea lui Dumnezeu, nu se certa niciodată, lua, pur şi simplu, pachetul, îl aşeza pe tijghea şi striga să-l audă tot poporul de la coadă: “urmatorul”. El, următorul era solidar, dar cu nea: “iau eu pachetul ăla”. Si nea Cinzeacă, zâmbea pe sub mustaţă, lingea un creon chimic, făcea un calcul şi-i spunea pe dată cât are de plată. Dacă astazi, m-ar întreba cineva, ce-mi doresc, i-aş răspunde, făra să stau prea mult pe gânduri. Aş vrea s-o aud pe biata maică-mea: “dragă, dute la nea Cinzeacă, cumpără un kil juma de carne de vacă, avem musafiri la masă”. Aveţi cuvântul meu că m-ar durea în cot de calitate iar lui nea Cinzeacă i-aş zâmbi frumos chiar de-mi va pune numai os.
Lumea lor s-a dus iar în lumea mea de-acum, oamenii aveau bani dar, n-aveau ce cumpăra cu ei. Intreprinderile mergeau destul de bine deşi lipsa banilor pentru aprovizionare se simţea. Nici Marina nu stătea prea bine, la acest capitol, şi eu, nu eram ajutat să-mi fac treaba. Ceea ce nu ştiau, este ca, eu îi cunoşteam pe mulţi din şantierul naval şi când prindeam o navă militară, la reparaţii, îmi luam materiale şi le decontam pe ea. La ce-mi trebuia mie, nu se cunoştea şi apoi nu le duceam acasa, ştiam să deosebesc răul de bine. Asta o ştiam încă de la naştere când, am început să “socializez” cu maică-mea (tata, îşi găsea, întotdeauna, ceva mai bun de făcut). Când plângeam, era de rău, o avertizam că ceva nu este în regulă cu mine. Neuroni-mi încolţiseră în cutia craniană şi ştiam totul despre colicii intestinali. Râgâiam cu plăcere dup-un “sân” de lapte şi adormeam liniştit, era de bine.
Aveam o echipă de muncitori şi de maiştri foarte bună doar, doi dintre ei mai veneau dimineaţa mahmuri, aveau un viciu, băutura. Nu ştiu cum se face dar “dintre toate minunile de pe Pământ, noi alegem viciile ca să fim fericiţi”, băutul, fumatul, cartea, munca, lenea chiar şi iubirea, tot un viciu, ca un atentat la dragoste de viaţă, când se transformă-n pasiunea care dăunează grav sănătăţii.
Nu m-am gândit niciodată să renunţ la ei, profesional erau foarte buni. Trebuia să găsesc o soluţie pentru rezolvarea problemei şi mi-am amintit că, pe timpul şcolarizarii în Franţa, aveam pauza de masă de două ore şi când luam masa la cantină, am remarcat că toţi beau şi câte o sticlă la 200 mililitri de vin roşu, nu era interdicţie pe vremea aceia. Astfel, am admis ca la masa de pranz să bea fiecare câte o bere. Parcă-l văd şi acum pe “puiul de dac”, aşa-i ziceau colegii, îl chema Aszalos, cum, înainte de masă, făcea chetă şi pleca la o alimentară pentru aprovizionare. Cert este că de-atunci, nimeni nu mi-a mai venit băut dimineaţa, poate de ruşine sau poate din alte motive pe care aveam să le aflu mai târziu când, depănau amintiri din perioada aceia. Am fost, pentru ei, “şefu’” şi astăzi când ne mai întâlnim, mi se spune simplu, şefu’ si toţi, recunosc că a fost cea mai frumoasă experienţă a lor deşi, eu eram un dur dar, corect. Probleme, cu sticla de bere, am avut când, cineva a “sunat goarna” şi s-a iscat o oarece alarmare dar, eu n-am renunţat la obicei, până la terminarea lucrarii. Nu-mi stătea în fire să mă dau bătut.
Şefu’, acest apelativ n-am să-l uit niciodată şi chiar de-aş vrea, nu ma lasă ei să-l uit, a atras nişte zâmbete din partea francezilor care mă supravegheau, şi era firesc, lor le suna “che fou” adică în traducere “la nebunul”. Da, cred ca numai un nebun ca mine se putea angaja, pe-atunci, la o astfel de lucrare. A fost mai greu până am pus echipamentele pe poziţie, aveam nevoie de macarale si progresul “montajului” se vedea zilnic. Eram vizitat de secretarul de partid, şi n-am înţeles, de ce tocmai el era atât de interesat, şi nu cei de la tehnic. Era cel poreclit de noi “minte-n bubă” care, la un moment dat ne mai văzând “progrese”, terminasem de aranjat echipamentele, m-a întrebat “şi acum ce mai faceţi”. “Ne uităm le ele” i-am raspuns.
Friţu era în spital, se operase la cap, avea cancer. A venit dupa spitalizare, o singură dată, sprijinindu-se de braţul fiului sau, avea o pareză pe partea dreaptă. L-am condus în laborator, să-şi vadă şantierul. Imi era teamă să-i ating vreo coardă sensibilă în legatură cu boala şi i-am vorbit mai mult despre şantier, stadiu, fara să-l deranjez cu vreo problemă de-a mea care, pe langă a lui era minoră. Despre boală mi-a vorbit el. Simţeam în vorbele lui dorinţa de a învinge şi de a se întoarce în unitate. Cine nu-şi doreşte să iasă învingator dintr-o asemenea luptă? Din pacate, şi atunci, şi acum, cu o astfel de boală este greu de luptat, te întoarce înapoi în timp în speranţa că poţi repara ceva, din periada când bucuriile îţi dădeau aripi şi-ţi risipeai anii ca, acum să ajungi să cerşeşti câteva clipe. N-a apucat să-şi vadă visul cu ochii, a fost răpus de cancer.
Pierdusem un prieten. Nu mai eram copilul lui mama şi a lui tata, nu mai eram pe vremea cand imi făceam un cerc de prieteni cu compasul. Atunci eram copii, aproape la fel, şi buni şi răi,… şi cuminţi şi zburdalnici, veniţi pe lume în “46, imediat după război, pe timp de foamete. Fără vreo perspectivă şi îngrijoraţi de ziua de mâine, părinţii, spre bucuria noastră, ne “uitau” ore întregi în stradă, la joacă. Seara, intrat în casă, dupa ce-i umpleam coşul cu rufe de spălat şi după o “baie” la lighean mă întreba “Ce năzbâtii ai mai făcut azi?” De minţit nu puteam din cauza roşeţii ce mi-ar fi inundat obrajii, aşa că spuneam adevarul.. Odată, avusesem o altercaţie cu un băiat ce se legase de o fetiţă, cu ciupituri de vărsat pe faţă, pe care eu le vedeam gropiţe. O plăceam. Mamei, i-am spus, în stilul meu, “Băiatul lu’ vecinu m-am întrebat cum arată stelele verzi şi… i le-am arătat” Avea simţul umorului, am scăpat ieftin, ca deobicei, cu o palmă, fină, dupa ceafă. Eram mic dar, înţelegeam dojana.
Pierdusem un prieten şi mă plimbam îngândurat prin laborator când, s-a deschis o uşă şi-n prag a apărut fata cu părul prins coc la spate.
Nu mai eram un lup singuratic, venise într-o vizita pe şantierul meu, cea care urma să fie cel mai bun prieten al meu. Ne-am retras într-o încăpere în care nu se lucra, ne-am aşezat direct pe pardosea, cu picioarele bălăngănindu-le în canalul pentru traseele de cabluri şi conducte. Despre ce-am vorbit? N-are importanţă să vă spun acum. Am să vă spun, în schimb, altceva, am simţit iubirea, iubirea ce ne-a fost dată ca descânt, un sentiment fără pereche, miros de crin ce te îmbată, o beţie rară ce ameţeste şi fiiniţe delicate, cu simţiri în buze-nflăcărate, un cantec ce ne străbate sufletele, ca o boală adevarată pe care, o simţi şi doare.
Lucrările mergeau cam încet, aveam un sudor cu atestat, angajat de la Esca, tatăl prezentatoarei de la PRO. Lucra încet iar, eu cu Esca, seara, după terminarea programului, faceam “X-ray” la sudurile numerotate pe nişte izometrii făcute, cum ne place să spune azi, “as build”. La încercarea mea, să măresc ritmul, sudorul mi-a spus “am făcut peste două sute de suduri, cât de repede vrei să sudez?”. El nu ştia că le aveam numerotate şi am făcut un pariu. La pariuri, recunosc, sunt escroc. I-am spus “n-ai făcut nici măcar o sută”. Am pariat. El mi-a cerut salariul meu pe o lună iar eu i-am cerut să lucreze, în plus, două ore peste program. In ziua aceia nu s-a mai lucrat. S-au pus pe numărat suduri iar, francezii, nedumeriţi, m-au întrebat dacă nu cumva asistă la vreo grevă. Pariul l-am câştigat eu şi am terminat montajul şi toate probele de casă, cu trei luni înainte de termen.
Pregătisem un proces verbal la terminarea lucrărilor în care evidenţiasem faptul că, acestea se terminaseră cu trei luni mai devreme decât planificarea făcută de firma de la care cumpărasem echipamentul, firmă care trebuia să ne returneze, aproape o suta de mii de franci, banii prevăzuţi pentru asistenţă. Eu nu doream banii, ştiam că se-ntorc la buget şi pentru că, sursele de venit pentru importuri erau tăiate, am cerut piese de schimb. Francezii n-au vrut să semneze, nu era de competenţa lor dar, au promis s-o dea şefilor. Se uitau la mine ca la felul cinci. Aveau aceiaşi faţă ca atunci când, disperaţi, m-au chemat să-mi reclame că au cumpărat de la o alimentară, un suc cu gust groaznic. Le-am cerut să m-il arate şi chiar îmi scormoneam prin minte cam cui puteam să reclam o asemenea greşeală dar, văzând sticla, m-a bufnit râsul, era oţet din mere.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s