Simfonia albastră

Posted: iulie 30, 2012 in Scrierile mele

Partea a VII-a

N-a fost pentru cine s-a pregătit

Scafandreria nu este o meserie în sine, nu este suficient să şti să te scufunzi, trebuie să şti şi să faci ceea ce se cere pe un şantier subacavatic iar, cei care-i asistă pe scafandri, trebuie să cunoască toate procedurile pentru aducerea lor la suprafaţă şi pentru cazuri de urgenţă. Rolul laboratorului era să pregătească scafandri muncitori şi să elaboreze proceduri. Recepţia finală trebuia să se termine cu o scufundare în saturaţie la 300 metri.
Nu vreau să vă ţin o prelegere despre ce înseamnă scufundarea în saturaţie dar, în câteva cuvinte, am să vă aduc aminte de unele noţiuni învăţate în fizică. Scafandrii, la trei sute de metri (31 bari absoluţi), respiră un amestec de gaz neutru şi oxigen. Gazul neutru începe să se dizolve în ţesuturile organismului. Saturarea este caracterizată de perioada de saturaţie, măsurată în minute şi reprezintă timpul în care, jumătate, dintr-un ţesut oarecare, este saturat în gaz inert, acelaşi timp este necesar pentru saturarea a jumătate din jumătatea rămasă şi aşa mai departe, este un fel de teoria chibritului cu jumătatea de sus şi jumătatea de jos unde, jumătatea de jos se împarte în două, jumătatea de jos a jumătăţii de jos…şi aşa mai departe, până la infinit. Revenirea la suprafaţă este un proces invers. De fapt ce este organismul uman, vorba lui Cousteau, cea mai frumoasă femeie nu este decat o cantitate de 30 la 40 litri de apă în care înoată celule.
Apăruse zvonul că la conducearea Laboratorului hiperbar va fi numit fratele comandantului Marinei care, era în aceiaşi situaţie în care am fost eu, la început cand, i-am spus lui Friţu “de trece un scafandru pe lângă mine, nici nu întorc capul”. Nu-mi păsa şi nici nu mă gandeam că n-ar putea fi aşa. Friţu nu mai era printre noi şi acum, dacă mă gândesc mai bine, cred că nici el nu ar fi avut altă obţiune, eu eram pentru el “pălmaşul” şi cred că-mi găsea altceva de făcut. Nu-mi păsa, gândul meu era la fata cu părul prins coc la spate care, m-a ajutat în revenirea mea, la dragoste de viaţă, nu mai trebuia să mă refugiez în ceea ce ştiam să fac cel mai bine, în muncă.
Scafandreria nu este joacă de copii. Mai marii Marinei gândeau altfel, crezând că un astfel de domeniu poate fi condus de oricine. Ce mă intriga, de ce să mint, era că nu ţineau cont de profesionişti iar, eu nu eram chiar un profesionist pe-atunci dar, vin cu argumente spunându-vă câteva cuvinte despre omul pe care eu, şi mai mulţi ca mine, l-am considerat pionierul scafandreriei române, Scarlat. Vreau să-i aduc, cu acest prilej, un pios omagiu. Acest om era pasionat, nu atât pentru scafandrerie cât pentru ceea ce-i oferea această abilitate, cercetarea subacvatică. A fost omul care, a “colindat” pe sub apă tot ţărmul românesc al Mării Negre, în căutări de natură arheologică, a scris cărţi interesante, pe care le-am citit. Pasiunea lui pentru cercetarea subacvatică, ceea ce i-a adus faima de Cousteau al României, n-a fost înţeleasă deşi, s-a zbătut, chiar după trecerea în rezervă dar, n-a fost ajutat, dimpotrivă, a fost numit pe funcţii care nu i se potriveau, parcă intenţionat să-şi piardă credibilitatea. Am pierdut un om şi nimeni, de la el incoace, n-a mai încercat să ridice semnele de întrebare a lumii acoperite de ape.
Noi eram preocupaţi de petrolul din Marea Neagră şi ne pregăteam de exploatarea acestor resurse, aveam nevoie de scafandri profesionişti în lucrări industriale şi urma ca unitatea noastră să devină un fel de Intreprindere de stat. Acum, dupa ce a trecut atâta timp, pot să spun, cu excepţia Laboratorului hiperbar, aici aş putea fi subiectiv şi dacă aveţi rabdarea să citiţi până la capăt, îmi veţi da dreptate, celelalte investiţii făcute, cu mici excepţii, au însemnat, bani aruncaţi, şi criza începuse în România. Adâncimea maximă la care se găsise ţiţei era de 52 metri şi noi aveam instalaţii pentru 300 metri care, n-au fost folosite niciodată în lucrarile subacvtice ce s-au făcut de atunci şi până astăzi. Rămăsesem la ce ne-a învăţat Scarlat, scufundarea autonoma, interzisă astăzi, de forurile internationale, pentru scufundări în domeniul industrial.
Terminasem montajul dar, hopul cel mare era recepţia finală şi conform contractului, trebuia făcută o scufundare la 300 metri. Mare mi-a fost mirarea când, abordat de omul care-şi ridica mereu pantalonii printr-un tic nevos, mi-a spus “am vorbit cu furnizorul şi am căzut de acord să reducem adâncimea la 100 metri”. M-am uitat la el, lung, şi cum nu-mi păsa de nimic şi pentru că n-am fost prea ortodox la viaţa mea, i-am spus “dumneavoastră nu aveţi dreptul să modificaţi o clauza contractuală, n-aţi participat la contractare iar contractul a fost semnat de Friţu. Dacă nu se va face recepţia finală in conformitate cu clauza din contract înseamnă că, domnii francezi n-au încredere în ce-am făcut deşi, am fost supervizat de oamenii lor, înseamnă că n-au încredere în chiar oamenii lor şi i-ar fi trimis, aşa cum mi-am dat seama, ca pentru lumea a treia şi chiar ei mi-au povestit că mai participaseră la un montaj similar, în Brazilia, montaj ce a durat de trei ori mai mult decât cel planificat şi nu în utimul rând, înseamnă că nu au încredere în ce ne-au livrat şi în acest caz, vă rog să le transmiteţi, să vină şi să-şi ia jucăriile acasă”. I-am spus toate astea, dintr-o suflare iar el, a făcut gestul acela, de ridicare a pantalonilor, atât de nervos de parcă-i stăteau să-i pice în vine. A plecat şi eu, urmărindu-l cu privirea, uitasem despre ce-am vorbit, gândidu-mă, de unde ticul acela?, probabil de la grădiniţă, copii obraznici îi trăgeau pantalonii jos şi fetiţele râdeau de el şi uite aşa, ajunsese să-şi ţină pantalonii cu coatele.
Imi pare rău că scriu astfel despre el, dar aşa a fost şi mi-am propus să scriu cu gândul meu de-atunci. L-am mai întâlnit, întâmplător, într-o alimentară, după revolta din ’89, era pensionar. Nu mai era pedantul pe care l-am cunoscut, îmbrăcat cu haine ponosite şi absent la lumea din jur privea într-o vitrină cu mezeluri. L-am salutat cu salutul militar tradiţional “să trăiţi”, şi după un scurt dilog convenţional mi-a spus că şi-ar dori vreo doi, trei cârnăciori. I-am comandat, am plătit şi i-am dat. Il ştiam, era un tip mereu în lipsă de bani, se împrumuta şi cam uita să dea banii inapoi. Ce făcea cu ei? Unii spuneau că avea un viciu, cărţile de joc. Probabil, nu ştiam, şi nici nu mă interesa. Nici nu ştiu dacă, ce am cumpărat atunci, cârnăciorii, erau pentru el, sau hrană pentru câini şi pisici.
Dacă discuţia cu el, referitoare la scufundare, a fost serioasă sau, pur şi simplu, m-a încercat, nu ştiu, pentru că la puţin timp au venit francezii, o delegaţie numeroasă, cu medici, tehnicieni şi un scafandru, gata de proba de recepţie.
După negocieri privind numărul de scafandri ce urmau să participe, eu propusesem trei , am cedat la propunerea lor, fiind acceptaţi doar doi români. Am cedat pentru că mă interesa mai puţin numărul lor, mai mult, recepţia în sine. S-a trecut la vizita medicală a scafandrilor, la verificarea instalaţiei şi pregătirea amestecurilor respiratorii.
O parte din echipa de montaj primise deja decizie de numire pe diferite funcţii ale laboratorului. Erau în faţa unui paradox, participaseră la montaj dar, nu cunoşteau instalaţia. Imi aduc aminte de un incident, la probele de casă când, unul dintre maiştri a venit disperat “şefu’ s-a auzit un zgomot ca de explozie”. Fusese chiar o explozie, a unei supape de siguranţă, la o butelie de cinci sute de litri, umplută cu heliu la 200 bari. Am făcut rapid, manevrele necesare, în timp ce ei, mă priveau neputincioşi şi am reuşit să recuperez aproape tot heliul. Supapele de siguranţă erau din acelea cu pastile ce trebuiau să “crape” la o presiune cu zece procente mai mare. Fuseseră prost dimensionate şi am reclamat schimbarea lor cu supape traditionale, şi în plus, le-am imputat gazul pierdut.
Unul dintre cei din echipa de montaj, pe care mi l-am dorit pe santier, nea Gică, Dumnezeu să-l odihnească, a ezitat, în prima fază, să lucreze cu mine. Era un meseriaş deosebit, în mâinile lui, fierul era ca plastelină, un moldovean get beget pentru care, fiecare obiect era dânsa sau dânsul. Se temea de reacţia mea dupa o confruntare la fotbal unde, i-am spus că habar n-are să dea în “dânsa”, adică în minge, şi am completat cu un “te bag în …”. Replica lui a fost atât de hazlie încât s-a oprit “meciul” pentru câteva minute. L-am auzit spunând, dealtfel într-un mod respectuos, “ba-ntr-a mami dumneavoastră”. A înţeles, mai tarziu, că fotbalul era fotbal şi munca era altceva.
N-aveau cum să cunoască funcţionarea instalaţiilor. Eu n-aveam timp să dau explicaţii, le spuneam simplu “ăsta e traseul pe care-l faceţi, se pleacă de-aici şi se ajunge acolo, la capete voi verifica să nu greşiţi”. Ca să meargă treaba mai repede, eu, singur, formam o echipă de montaj. Imi alegeam un traseu şi când îl vedeam pe unul că avea o pauză, îl rugam să mă ajute. Singura pauza care se făcea era la masa de prânz.
Recepţia s-a desfăşurat în bune condiţiuni, totul a funcţionat impecabil. Seful delegaţie franceze a venit să-mi transmită felicitări. Ne-am felicitat reciproc şi mi-a mai spus “ai văzut, am făcut proba la 301 metri, eşti mulţumit”. Atunci mi-am dat seama că discuţia mea cu omul care trăia cu senzaţia că-i cad pantalonii, a fost reală. Cine stie cum o fi ajuns la francezi “e un nebun acolo care…”. Am zâmbit când l-am auzit, dar metrul lor nu m-a dat pe spate.
Recepţia se apropia de sfârşit odată cu revenirea scafandrilor la presiunea atmosferică. Aşa, ca o comparaţie, este mai rapid să te duci pe lună şi să te întorci decât, să te scufunzi la 300 metri şi să revi la suprafaţă. Mă gândeam să pregătesc o ieşire festivă prin care, să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat la finalizarea lucrărilor precum şi furnizorului. Am luat, din banii mei, c-aşa se purta atunci, câteva sticle de şampanie şi pişcoturi. I-am invitat pe toţi din unitate la festivitatea iesirii, inclusiv pe soţiile scafandrilor români. Nimeni din conducere nu mi-a spus ca n-aş avea voie să fac o astfel de festivitate dar, o parte din şefi s-a eschivat şi n-a participat şi motivul aveam să-l aflu, abia a doua zi.
Scafandrii au revenit la presiunea atmosferică în aplauzele asistenţei. Am ţinut o mică cuvântare în franceză şi română, apoi a luat cuvântul un francez iar, în final, am ciocnit câte o cupă de şampanie. Printre vizitatori l-am zărit şi pe cel ce urma să fie şeful laboratorului, nu-l invitasem eu.
Am dat şi un interviu la televiziune. Reporterul avea pregătită introducerea, elogii la adresa iubitului conducător apoi, eu trebuia să dau nişte detalii tehnice şi să închei cu importanţa momentului. La final mi-a sugerat să cer o melodie pentru scafandri “şti, noi o dăm numai pe Elena Roizen, e de-a noastră din Dobrogea”. Habar n-aveam cine era Elena Roizen, stăteam prost cu cultura muzicală dar, am cerut o melodie de-a sa.
A doua zi, am dat “extemporale” la securitate.
Colac peste pupază, m-am trezit şi cu omul care-şi ridica pantalonii “la laborator s-a infiinţat o functie de adjunct, tu vei fi acela”. Deşi mă cunoştea, de mulţi ani, nu era conştient cu cine vorbea, uitase că nu sunt un tip dus la biserică, credea că îi voi mulţumi pentru favorul ce mi se facea. Mie nu mi se făcea niciun favor, deja laboratorul nu ma mai interesa, vorba aceia, maurul îşi făcuse datoria. Eram la o răscruce de drumuri, eram în momentul acela de ezitare când îţi pui la încercare destinul. Friţu care, intruchipase cândva destinul meu, nu mai era. Trebuia să-l înfrunt eu.
Am decis, i-am răspuns în două cuvinte “nu accept”. Imi era indiferent ce se va întâmpla, puteau să mă şi oblige să accept funcţia, nu m-ar fi surprins dar, acum când scriu, nu ştiu cum aş fi reacţionat. Trecerea în rezervă era complicată şi să fi rămas “afară” nu mă gândisem niciodată deşi situaţia mea, cel puţin cea familială m-ar fi putut determina, oricum era prea târziu. Noua activitate legată de scafandrerie îmi intrase în sânge şi mi-ar fi plăcut să lucrez în acest domeniu despre care, citisem destul de mult. Era la început, se făceau cercetări, în ţările cu tradiţii, pentru a se atinge praguri nebănuite în intervenţia directă a omului sub apă. Nu mai doream să fiu “pălmaşul”, aş fi vrut să fac eu regulile dar, trăiam într-o lume în care, relaţia şi nepotismul erau literă de lege. Funcţia era mare iar, eu aveam patru grade militare mai jos decat ea.
Trecuseră vreo zece zile de la recepţia finală, revenisem la serviciul tehnic, unde aveam decizie, mutat de omul care-şi ridica pantalonii, avea un ghimpe împotriva mea, mutat în speranţa că astfel, mă va îndeparta de scafandrerie, visul lui era să vadă Franţa, atât, şi Friţu, în toate acţiunile sale, m-a folosit pe mine, un subordonat al lui. Trecuseră zece zile când, m-a oprit nea Gica, “şefu’ trebuie să-ţi spun ceva”. Fusese şedinţa Comitetului de partid şi “s-a dat o oarecare bătălie pentru dumneavoastră şi argumentul final adresat conducerii a fost, dacă vor să doarmă liniştiţi, numai dumneavoastră puteţi conduce laboratorul”. Vestea se suprapunea cu părerea fratelui comandantului Marinei, pe care-l cunoşteam din şantier şi cu care m-am întâlnit dupa recepţie “băi, chestia asta nu e de mine”, era un tip conştient.
Câteva zile mai târziu am primit decizi, şi uite aşa, n-a fost pentru cine s-a pregătit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s