Simfonia albastră

Posted: septembrie 19, 2012 in Scrierile mele

Partea a VIII-a

Punctul treisprezece

Munceam în calitate de proprietari, producători şi beneficiari. Aşa erau vremile acelea, plecam voioşi la muncă şi raportam îndeplinirea planului cincinal înainte de termen. Nu ştiu dacă a fost vreun plan cincinal să nu se fi terminat în patru ani jumătate. Totul era unde se punea virgula şi dinspre mine se vedea a fi pusă după patru ani. Eram rupţi de exterior, importuri nu se mai făceau. Literatura de specialitate era puţină iar, cei care avea minte trebuiau să şi-o pună la contribuţie. Muncitorul român era dotat c-o daltă şi-un ciocan.
Am avut noroc în viaţă, n-a dat rutina peste mine, am facut, mai tot timpul, lucruri noi care-mi plăceau. Mă durea în cot de sistem, de lecţiile poltice săptămânale, de cuvântările tovarăşului, de şedinţele de partid ce deveneau din ce în ce mai formale, eu îmi vedeam de cercetările mele pentru care mi-am sacrificat după amiezi şi nopţi. Am ţinut la un principiu, în toate locurile de muncă pe care le-am ocupat “să nu-mi sufle nimeni în ciorbă”.
Găsirea “petrolului” în Marea Neagră a dat de lucru proiectanţilor şi constructorilor, ce urmau sa realizeze o structură imensă (aporoximativ 300 tone) cu numele de “Jacket”, o bază pentru începerea exploatării resursele de ţiţei din subsolul mării iar, eu trebuia să pregătesc scafandri pentru fixarea acesteia la poziţie. Era în vara lui ’84 când, după ani de muncă. reuşisem să pun la punct şi să-mi îndeplinesc un vis, scufundare la 500 metri adâncime în Laboratorul hiperbar. Succes, televiziune, interviuri şi aceiaşi Elena Roizen ne-a cântat cu dedicaţie.
Scafandreria este o meserie periculoasă de aceia era şi este bine platită. Deşi n-aveam scafandri în subordine, eu am condus aproape toate lucrări subacvatice din mare şi din lacurile ţării. Pregăteam scafandri funcţie de lucrare iar “plantarea” jacketului in Marea Neagra cerea un timp de lucru sub apa cât mai mare. Am pus bazele scufundării cu amestecuri supraoxigenate. Cum pilele funcţionau mi s-a băgat pe “gât” un instructor “scafandru”. Am scris intre ghilimele pentru că, pentru mine, era inapt. Era un tip ce se străduia, vizibil, să pară altfel decât era, ceea ce îi ocupa tot timpul dar, nu ăsta a fost motivul. In Franţa, la pregătire, fusese dat inapt şi pentru că nu mi s-a dat nicio patalama la mână, nu-i interesa pe francezi, rămăsese doar cuvântul meu împotriva cuvântului lui. Acest lucru nu funcţiona pe vremea aceia şi cum el avea pile, reuşind să se bage sub pielea şefilor, am fost apostrofat “ce-ai cu bietul om?”. N-aveam nimic şi cum puteam să-l refuz pe cel mai bun “instructor scafandru” care, la prima scufundare de antrenament a făcut criză hiperoxică, o criză asemanatoare cu cea epileptică. Trei inşi ne-am chinuit să-l ţinem să nu se lovească şi după ce s-a liniştit l-am aşezat pe-o targa. Adormise. “Lasaţi-l să doarmă” le-am spus, “când se va trezi nu va şti ce s-a întâmplat cu el şi va rămânea cel mai bun instructor scafandru”. De-atunci numeni n-a mai îndrăznit să-mi impună vreodată cu cine să merg la treabă.
Acum când scriu aceste rânduri îmi dau seama că aproape în întreaga mea carieră am fost un fel de “pălmaş”. Ăsta a fost norocul meu în viaţă, munceam pe brânci iar de efortul meu beneficiau cam mulţi. Era, aşa cum circulă azi pe net, povestea cu profesorul ăla care, le-a demonstrat elevilor sau studenţilor, cum este comunismul. Notele de la teste le aduna şi media clasei era nota lor. Aşa au apărut primele nemulţumiri, şi nemultumiţi erau pălmaşii. S-au născut expresii noi „las’ să tragă ăia, că sunt boi”, „mamă, mamă, ce mişto de noi” (mă refer la adevăraţii boi), „pauzele lungi şi dese, ne aduc numai succese”(pe atunci, varianta cu succesuri nu se cunoştea), „fie munca cât de grea, tot mai bună-i lenea mea”, şi aş mai putea continua. Astfel, parte din pălmaşi au descoperit o nouă poziţie în somn, culcatul pe-o ureche. Finalul a fost cel scontat, la ultimul examen au picat.
Dar să revin la povestea mea. Cine îşi mai aduce aminte de nava de pasageri, singura noastră navă de pasageri “Transilvania”? Fusese dusă la Galaţi pentru reparaţii capitale şi s-a răsturnat la cheu, aproape de Gara Maritimă. Am fost trimis să văd ce se poate face şi la întâlnirea, pe cheu, cu oficialităţile, le-am dat soluţia “O tăiaţi razant cu apa apoi, aduceţi piatră şi turnaţi ciment astfel veţi mări suprafaţa cheiului cu câţiva zeci de metri pătraţi”.Se uitau la mine ca la o tartă cu icre negre, gata s-o mănânce. “Noi v-am chemat ca un expert”.
Nava nu era asigurată iar costurile de ramfluare ar fi fost mari şi nici nu aveam mijloace s-o facem aşa că, le-am spus “mai bine faceţi o navă nouă, propunerea mea nu vă costa nimic, plătiţi cu fierul vechi rezultat”. O navă nouă nu s-a făcut iar albia Dunării din zonă s-a îngustat cu zece, cinciprezece metri.
Nu, n-am de gând să vă povestesc despre toate şantierele dar primul jacket montat în Marea Neagră merită câteva rânduri. Pentru transportul lui, la remorcă, s-au făcut experimentări în bazinul de încercări dela Galaţi şi pot să vă spun că toate legile lui Murphy au fost resptectate. Importanţa experimentărilor a fost direct proporţională cu valoarea jacketul ce urma să se ducă la fund şi dacă ele au ieşit bine a însemnat că ceva nu a fost în regulă că vorba aceea, în orice proiect ingineresc, dacă se pot strecura erori, atunci ele se vor produce.
După toate întârzierile prevăzute şi întârzierile neprevăzute care n-au fost prevăzute, structura a fost gata şi proptită pe patru flotori aştepta cuminte o prognoză favorabilă pentru a fi remorcată spre platforma “Gloria”.
Dacă exista un plan de acţiune ? Era vorba petroliştilor “văzând şi făcând”. Cred că aveau dreptate. Cu cât un plan este mai complicat şi mai grandios, cu atât şansele lui de eşec sunt mai mari.
Mă ducea gândul că asta ar fi însemnat, într-o traducere “slobozâtă”, în afara tututor celor care nu ştiau despre ce era vorba, restul ştiau. A venit şi prognoza, una din aia, cine-şi mai aduce aminte care, dacă o citea-i pe dos, iţi oferea un procentaj mai bun. Târziu în noapte am ajuns cu “monstrul” metalic în zona de acţiune. Cum nu se vedea niciun porc “navigând” cu paiul în gură, s-a propus, de către comitetul director local, să se aştepte prognoza de dimineaţă. Inainte de a veni prognoza, a venit vântul. Si ce vânt ! Nu i-a trebuit mult mării “dând din valuri”, să ne arate ce poate. Flotoarele începuseră să “zboare”, unul câte unul precum nişte dinţi de lapte. Doar unul, mai îndărătnic care, s-a dovedit a ţine cu noi a rezistat furiei dezlănţuite. Incet, dar sigur, “monstrul” se dus la fund, lăsându-şi la suprafaţa apei suficient “material” cât să-l încarci într-o cotigă.
A început sarabanda. Comitetele directoare, aflate peste tot, pe nave, pe platformă, la uscat, până şi acolo sus unde veghea “tabloul”, au intrat în panică. Amiralii, miniştrii, directorii şi adjuctii lor, aflaţi pe ”Gloria” începuseră să dea ordine. “Prinde de-acolo”, “Un metru mai încoace”, “Mai bine doi”(ce ochi aveau !),“Nu trage”, “Trage”, “Cine v-a spus să trageţi?”…Totul suna ca un cor pe multe voci lecturând fals o partitura la prima vedere. Acolo, tehnologia era dominată de două tipuri de oameni: cei care înţelegeau ceea ce trebuia condusc şi cei care conduceau ceea ce nu înţelegeau. Nu ştiu cum dracu se derulau lucrările că aveam impresia că tot timpul trebuia sa urc un deal cu vântul în faţă.
Lucram precum meşterul Manole şi marea cu spume “la gură” ne râdea în nas. Nedus la biserică, cum eram, simţind că-mi “omor” oamenii degeaba, am oprit lucrul şi înarmat până la genunchi cu un pumnal de scafandru şi până în dinţi cu cuvinte grele am urcat pe platformă. “Vreau un plan” am spus răspicat să mă înţeleagă tot “comitetul”. L-a început s-a aşternut o linişte de parcă cineva le “stinsese” lumina. Cred că problema venea de la “tablou”. Apoi am auzit zgomote. Căzuseră… de acord cu mine, şi am purces la întocmirea planului B, cum v-ar fi plăcut să spuneţi unii dintre dumneavoastră.
Totul mergea perfect până am ajuns la punctual 13. M-am trezit vorbind “în front” cu voce tare “fără punctul 13”. Se “stinsese” din nou lumina, până când o voce cu autoritate a confirmat, după o consultare din priviri cu cei din jur şi cu jumătate de gură “treceţi la 14”.
A mers perfect. Târziu în noapte “monstrul” se odihnea pe poziţia stabilită. Marea dădea înapoi, de-astă dată, învinsă. Numai pe calea undelor “zbârnăia” continuu o întrebare, de altfel, legitimă “Ce se face la punctul 13?”, “Ce se face la punctul 13?”…Şefii s-au retras pentru petrecere, iar pe noi ne-au petrecut cu privirea în timp ce ne chinuiam să urcăm la bordul navei de scafandri pe o scară de pisică.
Intâmpinat la bord, mi s-a pus intrebarea legitimă “ Băi! Ce-aţi făcut voi la punctul 13? Ne-au înnebunit ăştia de la mal cu întrebarea asta.” Obosit, flămând şi ud până la piele, trecând pe lângă cel cu întrebarea, i-am răspuns peste umăr “Nimic. Ne-am tras sufletul”.

Comentarii
  1. costica spune:

    OCENI STRASNAE !
    OCENI ZGLIUCIE ! SCEASTLIVAI !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s