Arhivă pentru septembrie 28, 2012

Simfonia albastră

Posted: septembrie 28, 2012 in Scrierile mele

Partea a IX-a

Crăciunul lui ‘89

Adolescenţa mi-am petrecut-o cu “băieţii” (nu vă gândiţi la prostii) la şcoli de cadeţi aşa că primul meu buletin l-am făcut la 22 de ani (nu mi-l ceruse nimeni până atunci) când am cunoscut şi prima mea dragoste. Nu mi-a “ieşit” din prima şi m-am consolat cu gândul că nu m-am priceput. La a doua, nepriceperea am ridicat-o pe cea mai înaltă culme. Am dat-o-n bară… “Cu ochii mari cât strachina,/ De câte ori le-am sărutat,/ M-au blestemat/ Să-mi pierd cu minţile/ Şi datina,/ Să nu mai fiu cel care sunt/ Cu-adevarat.”
Chestia cu datul în bară îmi aminteşte de vremea studenţiei când, împreună cu un coleg, fost ruigbist şi au altul de talie mai mică, un sfrijit, dar hotărât şi cu voinţă, ne-am decis să mergem să luăm “una mică”. Cum cârciuma noastră preferată, “Căţeaua leşinată” fusese transformată într-un morman de moloz pe care urma să se ridice, falnic (toate se ridicau falnic, pe vreamea aceea) un bloc cu şapte etaje, am ales un restaurant mai “cochet”, în centrul oraşului.
După o consumaţie îndestulătoare, am plecat, târziu în noapte, în zig-zag şi pe curbe tip B-spline generalizate, de ne miram şi noi de perfecţiunea execuţiei, pe bulevardul inundat de mirosul intens de tei, spre cămin când, “ruigbistul”, căruia i se puseseră, ca o pată, toate burlanele de scurgeri pluviale, începe se le turtească cu capul. Unul, două şi la al treilea, îl aud pe “sfrijitu” “Pe ăsta îl turtesc eu”.
Doamne,… parcă îl văd şi acum spijinindu-se cu mâinile de peretele casei, cum îşi dă capul pe spate, pentru élan, şi cum izbeşte hotărât burlanul. Nici nu ne-am dat seama când, ne-am trezit cu el întins, de bună voie şi nesilit de nimeni, de-a latul trotoarului, blocându-ne calea. Burlanul era din fontă.
Eu, în schimb, n-am mai dat-o în bară. Am cunoscut-o pe fata cu părul prins coc la spate de care, mă leagă cele mai frumoase amintiri, de la prima plimbare şi primul buchet de crizanteme albe uitate intenţionat pe prispa unei case, n-am uitat nimic şi îmi face plăcere să-mi amintesc. Acum aş dori să iau literele şi să le pun în cuvinte pe care să le descânt, să le aşez în rânduri, ca nişte straturi în care, să plantez crizanteme albe, să le privesc cum cresc ca apoi să le jertfesc, să o desfete. Aş vrea să mai colind odată prin locurile-n care ne-am iubit, simt inima cum încă-mi bate şi-n mintea mea acestea rămas-au neschimbate.
După un Crăciun şi mai aproape de Revelion m-am recăsătorit.
In timp ce eu mă bucuram de iubire. lumea era în fierbere. Nici n-am băgat de seama cum se dărâma comunismul. Era în toamna lui “89 când, într-un sfârşit a explodat şi “mămăliga” românească.
Revolta din Timişoara mi-a “sunat” la uşă dimineaţa de vreme prin glasul curierului “Alarmă de luptă !”. Eram încadrat la unitatea militară “douazeci şi unu, patruzeci şi cinci”. Strigătul “Alarmă” îmi era bine cunoscut aducându-mi, mereu, aminte de o gafă făcută în tinereţe când, abia ajuns acasă m-am trezit cu un soldat la uşă spunându-mi “Alarmă la douzeci şi unu patruzeci şi cinci”. M-am uitat la ceas. Mai aveam vreo patru ore le dispoziţie, timp în care, liniştit, am servit masa, apoi o mică siesta, să fiu apt la exerciţiu, şi fix la douazeci şi unu şi patruzeci şi cinci m-am prezentat la unitate. Exerciţiul se terminase de mult şi a doua zi am fost aspru “muştruluit” de comandant pentru lipsă la apel.
“Alarmă de luptă !”. M-am simţit ca şi cum cineva îmi tragea o sârmă ghimpată prin şira spinării. Ajuns la unitate unde, cu echipamentul completat cu tot ceea ce însemna “gata de luptă”, am rămas să-mi petrec Crăciunul şi Revelionul.
Tin minte că era într-o sâmbăta spre duminică deoarece luni trebuia să plec în delegaţie. Inainte de a pleca la unitate am deschis radioul în speranţa să aflu motivul, căutând Europa Liberă. Am dat de un post de limbă engleză care, vorbea despre evenimentele de la Timişoara. Am trezit-o pe nevastă-mea şi i-am spus “s-a ridicat Timişoara”. Cred că nu se trezise bine sau poate din deformaţie profesională, era profesoară de istorie, când am auzit-o întrebându-mă “au intrat ungurii în ţară”. Am liniştit-o, “n-au intrat ungurii dar, un ungur a scos românii în stradă”.
Nu credeam că o să fiu lăsat să plec în delegaţie dar, am încercat şi şeful mi-a spus simplu “du-te”. Se gândea, probabil, că dacă va fi nevoie de vreo intervenţie aş fi fost ultimul om la care ar fi apelat. Nu eram un militar prea convins, făceam parte dintre aceia care nu prea le aveau cu armata care, mai comentau, mai cârcoteau dar, avea să se dovedeascâ, cât de curand, că pe astfel de oameni s-a putut baza. Noi, ăştia, care nu prea le aveam cu disciplina severă am fost cei care, înarmaţi şi echipaţi ca de război, am ieşit pe străzi, în bătaia gloanţelor trase, la lăsarea întunericului şi din păcate, trase de alţi camarazi de arme. Teroriştii clamaţi la televiziune nu şi-au făcut apariţia prin zona noastră de acţiune şi dacă unii şi-au găsit moartea, în acele zile, au murit prosteşte.
In Bucureşti, pentru că acolo am fost în delegaţie, la un Institut de cercetări, era linişte. Oamenii vorbeau în şoaptă. Stiau de Timişoara. Nimeni nu avea chef de muncă aşa că, scopul delegaţiei mele a fost ratat şi m-am reîntors la unitate.
Evenimentele se desfăşurau rapid. Nici nu ne transformasem bine din “tovarăşi de arme” în “domni de arme” când, sunt chemat la ordin şi anunţat că, în unanimitate de voturi, am fost ales şeful grupei de intervenţie într-un “teatru de operaţiuni” pe care-l dezvoltau “tacticienii” pe hărţi întinse pe un birou. “Domnule ofiţer”, îmi sună şi acum în urechi “Gara a fost ocupată. Avem morţi şi răniţi. Te duci şi cucereşti gara.” De-asta mi-a plăcut mie armata. Aici am avut parte numai de ordine scurte, clare şi cu obiective precise.
La televizor se transmitea, în direct, tot ce se intampla în ţară. L-am vazut pe “tovaraşul” Iliescu şi mi-am adus aminte că l-am cunoscut cu ceva timp în urma.Cum nu mă interesa politica, habar n-aveam cine era Iliescu. Atunci am aflat “traseul lui politic” şi despre unele “cârcoteli” la adresa lui “nea Nicu”.
Era în vara lui ’89 şi mă duceam spre Casa Scânteii, la Editura Tehnică, unde şef, era Iliescu. Aveam în geantă un manuscris. “Maşini de bătut” n-aveau decât cei de la interne şi securitate.. Fusesem îndrumat de doi prieteni din lumea cărţilor, scriitorul VB şi jurnalistul de senzaţii PMB, de la România Liberă.
Cu VB, am stat în aceiaşi cabină, la bordul unei nave de scafandri. Mai târziu mi-am dat seama că nu era întâmplătoare apariţia lui în cabina mea, clocea ceva. Scria despre curaj, o trilogie, şi am devenit unul dintre eroii cărţilor sale. Mă tot chestiona, seara, înainte de culcare, iar eu, ca prostul, fără să ştiu, de fapt, cine era, dădeam din guşă câte ceva, răspunzându-i la întrebări. In fiecare seară îi spuneam câte-o “poveste”. Aveam ce povesti. După apariţia cărţii, colegii care-o citiseră imi spuneau Trif.
Pe jurnalistul PMB l-am cunoscut după o întâmplare. Ahtiat după ştiri de senzaţie, prieten al scafandrilor, a făcut un reportaj despre cazul lui Zotta, un scafandru greu, care după o lucrare sub apă, la noul pod peste Dunare, a acuzat dureri insuportabile în articulaţii. A fost dus la spitalul din Medgidia, unde un chirurg a propus să-l “taie” si cum săracul ştia motivul durerii, l-a convins să renunţe si-a ajuns la spitalul din Constanta. Aici, spre norocul lui, a dat de un medic care ştia despre ce este vorba şi cum acel medic mă cunoştea, mi-a telefonat, târziu în noapte, spunându-mi despre caz. L-a trimis la noi şi cum eram pregătiţi, în trei minute l-am scăpat de dureri şi după alte câteva ore era ca nou născut.
In drum spre Casa Scânteii l-am reîntâlnit pe VB căruia i-am spus unde mă duc şi l-am auzit. Reproduc din memorie: “Acum cred că n-ai nimerit bine. Iliescu este în dizgraţie. Pe aici s-au întâmplat cam multe. PMB a fost arestat….” Ce puteam să mai spun? După alte câteva amabilităţi, mi-am continuat drumul ajungând în biroul tovarăşului Iliescu. De unde era să ştiu eu, atunci, că urma să vorbesc cu viitorul preşedinte al ţării. De ce să mint, a fost amabil, ba chiar l-a chemat şi pe Văcaru (D-zeu să-l ierte) de la enciclopedica. După ce s-au consultat m-au anunţat c-ar fi bine, fiind cam mare, cartea, s-o divid în trei, să aibe loc în noua colecţie lansată de tovarăşul, care nu suporta mai mult de o sută de pagini, cartea, nu tovarăşul. Aşa era standardul lansat. M-am întors la Constanta şi-n timp ce eu ciuruiam cartea, o despicam după sfatul dat, a izbucnit revolta si fiindcă , de-acum, domnul Iliescu, era ocupat, tot cu-n ciuruit, am renunţat.
Mi-am adunat “trupa de asalt” formată dintr-un inginer electronist şi un maistru mecanic şi am purces spre gara ocupată de terorişti, cu gândul de-a prinde măcar unul, să-l arăt naţiunii dar şi cu teama să nu ajung să “privesc”, imprimat pe un oval de faianţă lipită pe “monumentul” din faţa unitaţii, cum mi se depun flori, drept de recunoştinţă,
Cocaşat de sarcina primită, mi-am “clocit” planul de acţiune pe drum. Hotărâsem să recucerim gara pornind din “spatele gării”. Nu era tarziu dar, întunericul pusese stăpânire pe oraş. Am trecut terasamentul şi ne deplasam, precauţi, pe cărarea formată de localnicii dornici de scurtarea drumului spre casă când, în faţa noastră apare în întuneric o mogâldeaţă de om cu o sacoşă de “un leu” în mâna dreaptă. “Stai că trag !” am strigat, şi mogâldeaţa s-a oprit ca trăsnită, scăpând “sacoşa” din mână, semn că ştia regula sau că nu era la prima “abatere”. “Ce ai în sacoşă?” a sunat prima întrebare. “Doua raţe”, a sunat primul răspuns. La verificare am văzut două “orătanii” mici în “pielea goală” lăfăindu-se pe fundul sacoşei. I-am dat drumul. Ce m-a surprins este că venea dinspre gară, acolo unde “aveam morţii şi răniţii noştrii”.
Nu s-a depărtat prea mult “mogâldeaţa” când o rafală de pistol mitralieră ne-a dat “deşteptarea” şi ne-a întins pe burtă. “Ce facem ?” îl aud pe electronist. Bună întrebare. “Mogâldeaţa” a trecut liniştită şi noi suntem primiţi ca la război. Zgomotul provocat de o locomotivă mă face să ridic puţin capul, cât să arunc o privire razantă cu şina de cale ferată. Acum aveam un nou plan. M-am furişat până la mecanic. I-am explicat ce se întâmplă şi ce aveam în cap, încercând să-l oblig să pornească spre gară şi noi, la adăpostul lui, să “penetrăm” forţele inamicului. “Nu se poate”, mi-a răspuns simţindu-l foarte stăpân pe el şi peste poate de calm. “Am roşu”, a continuat. Revoluţie, revoluţie dar ăştia respectă regulile de circulaţie. Aşa a căzut şi ultima tentativă din episodul “spatele gării”.
Am decis să ne întoarcem de unde am plecat. In stradă, unde localnicii forfoteau în toate direcţiile. Pe electronist şi maistru i-am trimis înapoi la unitate iar eu am luat-o la pas, alături de civilii grăbiţi, indiferenţi la ce se petrece, spre gară, cu gândul să-mi îndeplinesc “misiunea” sau măcar să aflu ce se întâmplă şi dacă nu cumva sunt teleportat pe o altă planetă.
In staţia de troleibuz, câteva zeci de persoane aşteptau mijlocul de transport dorit cu privirile aţintite spre intrarea principală a gării. Când m-au văzut, am simţit în ochii lor o bucurie de parcă eu, aş fi întruchipat o întreagă armată, venită să resolve situaţia şi să repună în circuitul naţional gara “ocupată”. “Impins” de la spate de atâţia perechi de ochi, mi-am luat inima în dinţi şi m-am îndreptat spre gară. Aveam să constat că nu eram primul. Inaintea mea mai încercase un troleibuz rămas înfipt într-o coloană de susţinere, cu palpatorii încă vibrând, aiurea, în căutarea sursei de energie pierdută.
Geamurile făcute ţăndări sau cu câte o gaură “înflorată” şi sala cu casele de bilete pustie îmi dădeau fiori când, de pe peron aud o voce care sparge liniştea. In dreapta era încolonat un pluton de studenţi militari, în stânga alţi militari în “verde”, iar de pe acoperişul gării recunosc glasul unui subaltern de-al meu, trimis cu “trupa”, încă din miezul zilei, să păzească gara “Ce faci şefu ?”. “Ce s-a întâmplat aici ?” l-am întrebat căutându-l cu privirea aţintită-n sus. Mi-a răspuns ca la grădiniţă “Nu ştiu. Nu noi am început primii.”
Era în ajunul Craciunului, afară neverosimil de cald pentru o perioada de iarnă iar televiziunea ne bombarda cu ştiri dintre care una m-a pus pe gânduri “apa a fost otravită”, aşa că am dat fuga, într-o “misiune” spre casă de unde am “umflat” damigeana cu vin. Ce dracu, venea Crăciunul, un Crăciun “negru” şi la propriu şi la figurat. Unde erau zăpezile de altă dată? şi mi-am adus aminte de iarna lui ’54.
Aveam aproape nouă ani dar îmi aduc aminte ca şi-acum când într-o dimineaţă, mama mă-mbracă şi mă roagă să merg după lapte. Locuiam pe strada lui Ţuţuianu, aşa-l chema pe proprietarul caselor. Parte din averea lui erau casele de pe strada Ion Slavici din Braşov. Există şi astazi această stradă, scăpată de furia lui “nea”, dar e-nconjurată de blocuri mari şi greu mai recunoşti locul copilăriei. Lipsesc maidanele, ruşii au plecat, cazematele lor dărâmate şi nu se mai aud exerciţiile lor cu alergări pe străzi si focuri de armă cu gloanţe oarbe, iar la ferestre copiii cu nasurile turtite care, urmareau spectacolul acum sunt mari sau nu mai sunt.
Casele erau construite pe acelaşi „calapod” cu demisol. Noi locuiam sus şi ca să ajung la intrare urcam vreo zece trepte din piatră. De la acele trepte mi se trage problema cu dintele din faţă. Aveam o colega de clasă, din vecini, cu ciupituri de vărsat pe faţă, pe care eu le vedea gropiţe. O plăceam. Un copil din vecini a bruscat-o şi eu l-am pocnit. Când a apărut fratele său, mai mare, am fugit cu fata, am urcat scările şi întocându-mă să-i fac un sâc, am dat cu capul de piatra aruncată spre mine. M-am trezit la spital. Căzusem pe scări şi unul din cei doi dinţi din faţă s-a spart. L-am înlocuit de vreo două ori, ultimul a fost din „faianţa” dar, nici de ăsta n-am avut noroc, c-am căzut în bot şi l-am spart. M-a sunat soţia tocmai când mă oblojeam la bot şi i-am spus ca mi-am spart chiuveta. Râde şi-acum când şi-aduce aminte.
O singură casă de pe strada aceia nu era a lui Ţuţuianu, era tot un particular care creştea animale. Curtea era păzită de un căne rău, care şi-n lanţ fiind, îţi dădea fiori cum se zbătea să te prindă, măcar de picior. La el eram abonaţi la lapte.
Am ieşit cu oala de lapte. N-am putut să fac niciun pas era numai zăpadă, casele nu mai aveau demisoluri, parcă erau făcute pentru pitici, adică pentru noi aştia mici. Mi-am luat gândul de la vaca vecinului, m-am întors sfios şi i-am zis mamei că atâta zăpadă n-am văzut de când m-a făcut. Cred că era duminica, tata era acasă şi s-a mobilizat cu mama, au ieşit cu lopaţi la curăţat zăpada, să-i scoată pe cei din demisol care, erau blocaţi în casă şi nu mai puteau să iasă. A început o forfotă mare pe stradă, toţi ieşiseră la zăpada şi până seara strada era un labirint , transformat apoi de noi în loc de joacă.
Nu existau mijloacele de informaţii de azi. Aveam un difuzor, un fel de cutie ca de colivie pentr-o păsărică nu mai mare decât o rândunică, ce avea o limbă cu care, reglai sonorul şi l-a care, ascultam piese de teatru, îmi plăceau şi nu ştiu de ce, acum îmi vine-n minte o piesă la care-am plâns. „Zăpadă-n toiul verii”, scrisă de un scriitor chinez.
Era in noaptea de Crăciun, o noapte ce am s-o rezum parafrazând o frază celebră, „….escu a murit. Traiască ……escu”.