Arhivă pentru octombrie 10, 2012

Simfonia albastră

Posted: octombrie 10, 2012 in Scrierile mele

Partea a X-a

Nu mai stiam pe ce lume ma aflu

Mă uit la unii polticieni şi mă crucesc cum gândesc. Mă-ntreb ce şcoli au, câte clase au trecut, câţi de patru au avut, dac-au fost la meditaţii măcar de-alea în spirală, dar am un pumn în gură, n-am ce face, sunt acolo sus şi noi i-am pus. Parcă-l văd şi-acum pe ăla, în fesene, ce-şi făcuse partid, cu maică-sa şi-o mătuşă ce stătea cu ei, uşă în uşă, când a fost întrebat de meserie, s-a deşirat, cât era lung, din scaun şi cu ochii pe sus, de uitase unde-a ajuns, cu o faţă de om luminat şi invăţat…de maică-sa acasă, ce repetase, de-aproape căpiase, în faţa oglinzii ce avea de spus, scoţând din puţul gândirii măselei de minte doar patru cuvinte “De azi sunt politician”. Două zile m-am tratat cu triferment. Mă balonasem de râs şi mă durea burta. Mi-amintesc şi de poetul care arunca cu sare pe foc de ieşeau scântei, mai mare hazul, erau ca nişte artificii ce dădeau o stare de veselie rară, până l-au dat afară, sau a plecat el, nu mai contează, mi-a plăcut cum rimează.
De-aş avea televiziune aş face o emisiune, un fel de “Serviciul român în politică”, să nu vă gândiţi la critică, ci cu episoade reale, de la şedinţele fesesne pân-la pedele. Vă promit distracţie mare, iar în loc de reclame îl rog pe Bendeac, să vă spună glume de la Bac. Va avea un “reiting” de invidiat, chiar sută la sută, de-o să plângă antenele şi o să oblig oteveul să anunţe în disperare, din lipsă de audienţă, c-a găsit-o pe Elodia pe spate şi cu faţa-n jos de supărare şi cum o duce Cioacă la o închisoarea de maximă siguranţă, dotată c-o clanţă.
Am pătruns în noua societate, blamată, ca fiind stricată, ani la rând, dar dorită, şi uite aşa, imediat după revolta din ’89, s-a dat drumul la capitalism. Cum unde? Liber, pe stradă, umbla buimac iar eu n-aveam ce să fac, mă gândeam să-l iau de coarne. De coadă ar fi fost mai bine, că de dădea să-mpungă, aveam mai multe şanse de scăpare. Unde au găsit capitalismul ăsta? Nu ştiu. Când mă gândesc la el, mă doare că n-am reuşit o abordare corespunzatoare. Importat de-afară, de securişti, de cei din comerţ exterior, de jmecheri cu relaţii pe-afară şi aşa zis întreprinzători autohtoni, ce-au inventat căpuşa, aciuită sub pălaria mare a firmelor de stat, capitalismul le-a venit ca o manuşă. Nu trebuia ştiinţă mare, doar relaţia cu care să împarţi raţia. Să trăiască bugetul că el le-a oferit buzunare pline cu parale, scaune electorale şi alte privilegii, unele-n afara legii, că nu prea erau şi când au apărut, aveau portiţe, ca nişte bariere pentru “proşti”.
S-a dat drumul la vise şi ce e mai frumos, decât un vis de bunăstare, ca afară. Poate că ar fi fost bine să avem fiecare, ca la maşini, un “gipies”, să ne îndrume la o adresa anume. Nu, nu vă gândiţi la acel “gipies’, împrumutat de mine, la plecarea în concediu, într-o zona mai puţin cunoscută pe care l-am fixat pe bordul maşinii, “jucându-mă” puţin, să văd cum funţionează. Era seara, înainte de plecare. Am renunţat la paharul meu de vin, mâncând numai nişte “papanaşi”, făcuţi de socrul meu,… tari, bărbăteşti,… ca nişte covrigi cu sare pe care, n-am putut să-i apreciez, că mi-ar mai fi făcut şi… nu era bine şi nici să-i critic, pentru că stârneam două supărări în casă şi… iar nu era bine, când l-am auzit recunoscând “Am greşit, de puţin, reţeta.”
N-am băut nimic, ca să n-o aud pe scumpa mea soţie, cum îmi spune, hotărâtă, “Conduc eu!”. Motivul este cât se poate de simplu. Când conduce ea, eu, pe scaunul din dreapta, am două poziţii distincte şi în acelaşi timp alternative. Fie cu capul lipit de tetiera de pe bancheta din spate, fie cu nasul înfipt în parbriz şi cu ambele picioare pe o frână imaginară, ceea ce mi-ar fi conferit un confort dezagreabil. Riscam, ca ajunşi la o rudă de-a noastră, unde aveam de gând să facem pauza de prânz s-o aud întrebând-o pe nevastă-mea “Da cine-i domnul din dreapta?” Aşa că, am condus eu care, i-am oferit o singură alternativa, poziţie de astronaut, cu privirea aţintită în oglinda parasolarului, de unde îşi putea urmării “schimbarea la faţă” şi din când în când să o aud şoptindu-mi , ca pe vremea când încă mai faceam dragoste “Mai încet dragule”.
Nu apuc bine să-i lipesc capul de tetieră când, îmi spune “Dă drumul la gipies”. Neobijnuit, uitasem de el. Comanda mi-a sunat ca un fel de “Petrică dă pe gesepe” şi bâjbâind din mers, ceva butoane, am reuşit să “aprind” ecranul care,… surpriză,… îmi arăta chiar drumul. Frumos. Diferenţă mare între cel de pe ecran şi cel de-afară. Mulţumit de mine şi de liniştea din maşină, perturbată, când şi când, şi destul de des, de zgomotele metalice ale capacelor de canalizare şi ale caroseriei, la fiecare groapă din asfalt, neocolită de “îndemanarea” mea, conduceam pe drumul ştiut când, din “cutia” de pe bord aud o voce “După o sută de metri faceţi la dreapta”. Mă gândeam că este o glumă,… dacă nu este nicio stradă la dreapta ? Era,… şi vocea continua printr-un glas plângăcios… “întoarceţi-vă,… întoarceţi-vă”. Primul impuls, fără să gândesc şi încă netrezit cum trebuie, m-a făcut s-o intreb pe nevastă-mea “Ai pus tot ce trebuia în bagaje ? N-ai uitat nimic?” O undă de repros îmi vibra în timpane când “cutia” mă face să-mi revin “Reconfigurarea traseului. După o sută de metri faceţi la dreapta.” şi cu aceiaşi voce plângăreaţă…”întoarceţi-vă…întoarceţi-vă”.
Nervos, trezit prea de dimineaţă şi cu somnul “neîmplinit” i-am “tras” una peste butoane “stingând-o”.
Nu, nu la un astfel de “gipies” mă gândeam. Atunci, am luat-o pe un drum oarecare, cu speranţa că ce ştiam punteam să ofer celor ce ştiau dar nu aplicau, celor ce nu ştiau sau speram că nu ştiu. Revolta schimbase mulţi conducători.
Eu şi cu alţi doi colegi, am făcut o firmă încă din ’90 cu gând să punem de-o consultanţă. Idei aveam, şcoliţi eram…cunoştinţele ne lipseau, la alea cu ghilimele mă refer. S-a dovedit ulterior că dacă n-ai “cunoştinţe” undeva pe sus, eşti terminat şi dai faliment din start. Poţi să oferi servicii de cea mai bună calitate că n-ai parte decât de promisiuni deşarte,…”mai încercaţi şi la anul” că acum ciolanu-i luat de-o căpuşă cea scăpat pe sub uşă. Toţi ştiau cum a intrat, câţi bani a dat si cât a luat, aşa era, se mergea pe blat, v-o spune un om umblat. Am renunţat, dar m-am ales cu ceva. O maşină de scris, nemţească, intrată-n ţară cu capitalismul de-afară si credinţa cş “ştiinţa” era ceva ce n-avea “cătare” iar, mai târziu aveam să-mi sau seama că “chestia” aia cu “ai carte, ai parte” devenise ridicolă. Sunt, totuşi, un tip ce nu se lasă învins uşor, aşa că,,..
Un an mai târziu, alţi vreo câţiva colegi, m-au convins să facem o firmă de producţie, c-aveau ei o ambiţie să-şi aducă aportul, mărindu-le şi lor confortul, la bugetul de stat şi ca şi cum n-am fi avut altceva mai bun de făcut, am luat un împrumut de la Banca Agricolă, c-aveau ei o relaţie la Vin-Alcool. Să nu credeţi că ne-am gândit să dăm ocol unui teren şi să plantăm viţă de vie, de-aia de soi. Nu era de noi. Relaţia era la ambalaje, acolo unde vinul se turna în sticle. Aveau nevoie de căpăcele de plastic să astupe gâtul de la sticla de vin, cunoscuta “Corabioară” ce-o sorbeam în fiecare vară pe terase sau prin case, după mese, mai ales cu peşte. Ca să n-o lungesc am facut un atelier bengos în care-am instalat o presă pentru plastice, făcută pe genunchi de un unchi al unui acţionar mai tânăr. La recepţia finală, matriţa meşteşugit făcută, scotea doisprezece dopuri din care trei cu pete, patru incomplete, două erau creţe, doar unul, hop, ne-a zâmbit ca dop. După o lună de muncă am strâns un sac, cam cât unul de ciment, cu doape, şi-am devenit conştient că drumul ales, e un drum lunar la Bancă să plătesc cota mea de împrumut.
Dopurile se primeau la kilogram si dacă nu mai găsiţi “Corabioară” pe piaţă, să ştiţi că mare parte din contribuţie am avut-o noi, aruncat-am dopurile la gunoi.
Da, sunt, totuşi, un tip ce nu se lasă învins uşor şi mi-am pus la încercare mintea. Am “vândut” o idee la preţul împrumutului de la banca. I-am salvat pe toţi. Ei au vândut, la rândul lor, presa pentru plastice, dar n-au împărţit cu mine nimic, dar cel mai fericit a fost proprietarul curţii in care am făcut atelierul, a rămas cu clădirea. N-aveam chemare pentru capitalism, dar nu m-am lasat.
V-am povestit de anii ’90 şi ’91. În ’92 am stat cuminte, mă-nvăţasem minte că făcusem febră la picioare mergând la bancă. In ’93 iar n-am avut minte.
Capitalismul mă ispitea şi singura cale de a scăpa de el era să-i cedez. M-au contactat nişte tineri “capitalişti”, care-o ducea rău, de azi pe mâine, n-aveau bani nici de pâine, dacă n-aş vrea să-i ajut, nu c-un împrumut ci c-un sfat sau chiar să trec alături de ei cu drepturi depline, actionar adică şi dacă pot să-i scot din…anonimat. M-au invitat şi s-au fălit cu ce “sculă” şi-au luat, una vitală în meseria lor. M-am uitat lung la ea, mi-a plăcut şi i-am intrebat cât a costat. Când am aflat, le-am spus că pot să le-o vând la un preţ de douazeci şi cinci de ori mai mare, fără exagerare, mai ales că “scule” de-alea mai erau de vânzare, ceea ce i-a mirat, ochii mari au făcut şi chiar mi-au zâmbit crezând c-am glumit. După câteva zile au revenit. “Aţi vorbit serios, că ne-am gândit s-o vindem”. Oameni hotărâţi, unde mai găseau asemenea chilipir, simţeau deja banii foşnindu-le-n chimir. Aşa am plecat cu unul din ei la un beneficiar, pe care-l ştiam că-i ardea buza şi ar fi dat oricât să aibe şi el “scula” mult râvnită. Am plecat cu trenul, la clasa-ntâia. Şi acum pe scurt: discutat, semnat contract, cum am promis, plecat la masă, servit doi covrigi săraţi, drumul spre casă, la a doua cu trenul, nu pe tampoane dar în picioare, motivare simplă, terminat banii.
S-au pus oamenii pe treabă, amenajând “scula” după un proiect făcut de mine. Şi pe scurt: terminat, transportat, receptionat, beneficiarii mulţumişi si ei satisfăcuţi.
Ce-a urmat: ei şi-au cumpărat maşini. Grijulii, mie mi-au luat o uşă mai bună la apartament, să nu-mi spargă hoţii casa şi să-mi fure vreo idee că altceva n-aveam.
Nu reuşeam să mă adaptez noului sistem. Mi se părea că particip la un bâlci şi la bâlci nu mai fusesem de pe vremea când eram la şcoala de cadeţi din Constanţa, când eu şi bunul meu prieten şi coleg de bancă, am plecat într-o scurtă învoire (toate învoirile erau scurte). Era o zi de iarnă, în prag de Moş Gerilă (“porecla” Moş Crăciun-ului” de după ’89), frumoasă dar, vântul specific litoralului ne grăbea spre un loc mai aglomerat, dar mai “călduţ”, unde să servim o ţuică sau măcar un vin fiert. La bâlci. Deschis în fiecare iarnă spre deliciul (dacă putem vorbi de delicii, pe vremea şi în vremurile alea) “copiilor” de toate vârstele. Erau tot felul de “aplecători” şi tarabe cu tot felul de îndemnuri la “încercări”, “băut”, “mâncat”, lanţuri, bărci……
Ne-am oprit la o “aplecătoare” unde tinerii îşi exersau îndemânarea, cu o armă cu aer comprimat, luând la ochi câte o ţintă care, de îndată ce se “dădea” lovită scotea la iveală câte “ceva”, care-l bucura de doua ori pe trăgător, odată că a nimerit şi o dată ca i s-a arătat ce era în spatele acesteia. Eu şi cu colegul meu, în stânga mea, priveam încordarea ce se citea în ceafa unui tânăr, însoţit de prietena sa. Işi încerca norocul, cu intenţii serioase, la ţinta sub care era scris “Unde este mireasa?”.A tras odată. Nimic. A mai tras odată. Tot nimic. In timp ce se pregătea pentru a treia încercare, am luat şi eu o armă. El, nimic. Ochesc şi eu ţinta cu “Unde este mireasa?”. L-am simţit urmărindu-mă, probabil să-i demostreze “colegei”, deocamdată, de braţ, că este vorba de o defecţiune tehnică. Trag. Culmea, deşi nu am fost un trăgător prea bun, apare “mireasa”. Tinerii se departează şi eu mă pregatesc pentru o nouă ţintă. Intre timp, fără să-mi dau seama, bunul meu coleg, mă părăseşte. Trag. Nimic. Mă întorc, în stânga, spre el, plecatul. In locul lui o fată frumuşică zâmbind la nereuşita mea. Privind-o în ochii care, ar fi trebuit să fie ai lui şi dându-mi seama ca fac o mare greşeală, fără să pot opune rezistenţă, i-am spus, e drept, cu amărăciune dar şi cu “toată gura”:…Ce i-am spus? Aţi ghicit. Dacă aveţi copii sau nepoţi, spuneţi în gând ultimul meu cuvânt.
Aşa am văzut binefacerile capitalismul, pe-atunci, ca o ţintă spre care încercam să ţintesc, ştiind destul de bine ce s-ar putea ascunde ăn spatele ei, dar cu puţine şanse să o nimeresc.
Acum stau singur şi cu mine, să pot schimba cu cineva o vorbă. De la o vreme politicul m-apasă cu declaraţii cu care-aş putea sa acresc o ciorbă şi nu-mi iese din cap capitalismul deşănţat, construit de noi, în stil şi suc propriu, de nu mai ştiu pe ce lume mă aflu, ca şi doamna aceia, mai în vârstă care, întrebată cum se simte în această lume, a răspuns simplu “ca la 25 de ani când eram tânără, dezirabilă, căsătorită cu răposatu care, mă-nşela cu soţia amantului meu care, la rândul ei, îşi înşela bărbatul culcându-se cu al meu. Eram în situaţia de a-mi înşela amantul cu cel al soţiei sale, pentru că amantul ei era soţul meu. Si uite-asa, amanta soţului meu fiind amanta unui bărbat dezonorat de amantul unei femei al cărui sot îşi înşeala amanta cu soţia amantului său care, o înşela cu o prietenă a soţiei sale, de nu mai ştiam pe ce lume mă aflu”.