Arhivă pentru octombrie 28, 2012

Simfonia albastră

Posted: octombrie 28, 2012 in Scrierile mele

Partea a XI-a

Trei semne de întrebare

Astă iarna, mergând pe jos, la mine pe stradă, m-am văzut cu-n bătrânel simpatic ce stă la două case de mine, ne întâlnim din când în când la un chioşc să cumpărăm pâine. Un bătrânel ce dăduse deja bineţe la a doua bătrâneţe, dar se ţinea bine…de gard, să nu alunece pe gheaţă. Era aproape-ngheţat, dorea să mai schimbe-o vorbă că nu-i mai funcţiona cablul. Dorea să afle de la mine ce s-a-ntâmplat cu Boc, ce se mai ştie despre Domn Băsescu, dacă-i dus cum s-a propus, dacă mai sunt mitinguri în ţară şi dac-o să ningă pân la vară. N-am apucat să-i povestec tot ce ştiam despre Boc că văzându-mă cu chef şi intrat în joc a început să-mi povesteasca de la ’48 încoace tot ce se-ntâmplase. La câte mitinguri a participat şi cu ce urmări s-au soldat pân-aproape-am îngheţat.
In final mi-a spus: “Ascultă mă băiete”, aşa mă vedea el privindu-mă pe îndelete. “Intotdeauna după şi chiar în timp de mitinguri apar noi guri, ce vor la putere, concret, ăştia-s aceia ce profită direct. Apoi mai sunt ăia ce stau la căldură, un fel de cotitură, să fiu înţeles bine de tine, adică stau de-o parte să aibe şi ei de ceva parte, dar sar cu gura şi-şi flutură candidatura. Sunt hoţii ce profită direct sau indirect de nemulţumirile oamenilor. Aşa că, mă-i băiete, nu vreau să mai aud de ei, n-o să fac reclamaţie la cablu şi mi-a părut bine că te-am văzut.”
M-am oferit să-l ajut şi l-am întrebat “N-aveţi pe nimeni? Un prieten?” “Prieteni zici !?” l-am auzit revenind în discuţie. M-am gîndit c-am atins, poate, o coardă sensibilă, dar a continuat. “Pe vremea mea la prieteni le spuneam ortaci, mai mult nişte tovarăşi de drum, aşa cum îşi numesc minerii, colegii de serviciu. Să nu-ţi închipui c-ar fi o legatură între ortaci şi prietenie. Ortacii, mă refer la mineri, sunt un caz aparte. Pentru siguranţă, în condiţiile lor de muncă, depind unii de ceilalţi. Odată ieşiţi din “şut”, devin tovarăşi de pahar, de grătar…E greu să spui prieten, asta înseamnă prea mult, afecţiune, încredere, stimă…Câţi oameni se pot lăuda că au un prieten? Nici chiar iubita, care ţi-a devenit soţie n-o poţi considera, întotdeauna, un prieten, un prieten adevărat. Este o legătură înfiripată pe nişte sentimente, e drept, deosebite, cărora le spunem iubire, care te pot lega până la sfârşitul vieţii sau până la prima răscruce. Prietenia dintre ei se transformă treptat, treptat, într-o tovărăşie de drum”.
Il ascultam pe bătrânelul simpatic de pe strada mea, mai mult cu privirea pentru că mi-am amintit de tovarăşii mei de drum din acel decembrie zbuciumat al lui “89, când “pescuind” în ape tulburi, am intrat în CADA (să nu se înţeleagă că doream să fac o baie, astea erau iniţialele unei “mişcări” ale armatei spre o “nouă armată”). Aşa a fost, pentru că îmi place să spun adevărul. Dacă mă întrebaţi, vă pot spune că şi astăzi regret pasul făcut. Nu insist asupra acestui episod, despre care vă voi “povesti” cu altă ocazie, dacă va mai fi, doar îl amintesc pentru că, am şi acum senzaţia că de aici mi se “trage”. Spun de aici când, de fapt nu e de-aici, dar are legatură cu o “masă verde” (nu de-aia de păscut) l-a care am fost invitat, după “măreaţa victorie” a capitalismului împotriva comunismului, la “împărţirea ciolanului”. Ce nu ştiau proaspeţii “domni” este că mie nu-mi plac oasele, la dau la câini, refuzând, zic eu, cu demnitate, “ciolanul” oferit.
Eram şeful unui laborator de cercetare, dar pentru colegi “şefu’”. Şi astăzi, dupa douazeci de ani, când mă întâlnesc cu ei îmi spun tot aşa, simplu, “şefu”.
“Bâjbâiam” încă, bine de tot, în democraţie, cănd am fost chemat de comandat, care după un bla, bla, bla….scurt, a intrat în subiectul, lucrat cu minuţiozitate încă de la numirea sa în funcţia refuzată de mine, spunându-mi “Circulă un zvon în unitate”. Nu-mi plăceau “bărfele”, dar cum în privirea comandantului alternau, ciclic, semnele mirării şi al intrebarii am îndrăznit “Dacă îmi spuneţi despre ce este vorba…?” şi mi-a spus “Circulă zvonul că vrei să pleci”. Am marjat, curios fiind de diferenţa dintre “cu ce preţ ” şi cam cât “m-ar costa” spunând “Da”. Mă şi gândeam la “mai gândeşte-te, …nu faci bine,…mai ai încă multe de spus…avem mare nevoie de tine” când, ca un trăsnet într-o ploaie de primăvară a venit întrebarea, lucrată cu minuţiozitate încă de la numirea sa în funcţia refuzată de mine, “Când pleci ?”.
M-a convins. Mi-am depus demisia şi pentru ca să las totul “curat” am plecat, cu aprobarea lui, a comandatului, în delegaţie, pentru a rezolva contractele în curs de derulare şi cu gândul de a preda “ştafeta”. Supriza a fost la întoarcere când, la intrarea în unitate, soldatul de la poartă mi-a spus ferm “Nu mai aveţi acces în unitate” şi l-a sunat pe comandat. Insoţit de soldat, am intrat în biroul lui. Nu m-a întrebat nimic legat de delegaţia în care am fost trimis, nici ce-am făcut, nici ce-am rezolvat, nici….nimic. Toate erau nimicuri în faţa problemei majore ce-l frământa încă de la numirea sa în funcţia refuzată de mine “De azi nu mai aveţi ce căuta în unitate”.
Insoţit de doi dintre locţiitorii lui şi nu înainte de-al auzi spunâd “Yala de la birou dumneavoastră a fost schimbată” m-am îndreptat spre locul în care “scormonisem” prin cărţi, documentaţii…”născocisem” şi calculasem…unde, îmi place să cred, am scris cel puţin o pagină de istorie. Unul dintre locţiitori mi-a deschis biroul, cu cheia cea nouă. Biroul, de-acum fost al meu, atât de primitor altădată, arăta ca “dracu”, doar “mirosul” creerului încins pe “grătarul” ştiinţei şi al picăturile de sudoare de pe birou se mai “străduiau” să păstreze atmosfera dinainte. In timp ce unul încerca să-mi explice că “predarea-primirea gestiunii” mele fusese încheiată cu succes, găsindu-se lipsa doar un “amărât” de caiet, un regisitru unic (deci secret) şi care fusese “re-confecţionat” eu, îmi ştergeam, pe furiş, o lacrimă ce încerca să se prelingă pe obraz.
Biblioteca golită, cărţile, documentaţia şi scrierile mele făcute grămezi în mijlocul încăperii, întregeau tabloul dezolant, care m-a făcut, undeva mai sus, să-l numesc “ca dracu” când, o voce autorizată, arătându-mi o “grămăjoară” de hârtii, fost mototolite şi netezite de curând “Alea sunt ale dumneavoastră, restul ale noastre”. Cu un zâmbet, mai degrabă trist, l-am întrebat “Pe restul, care ziceţi că sunt ale voastre, aţi văzut scris sau imprimată vreo ştampilă cu numele unităţii ?” Mi s-a dat primul răspuns corect “Nu”. Am chemat o maşină şi am încărcat tot ce era în birou, fără a mi se opune vreo rezistenţă.
“Mă mai asculţi sau ai căzut pe gânduri, tinere!?” “Nu”, i-am răspuns “mă gândeam la ce spuneai legat de tovarăşii de drum”. Tovarăşi de drum? La împlinearea a douazeci şi cinci de ani de la performanţa „scufundare la 500 metri”, am fost invitatul Centrului de Scafandri. De ce la 500 metri? Dacă întrebaţi un alpinist de ce vrea să cucerească vârful “X” îţi va răspunde cu celebra replică, “pentru că există”. Aşa şi eu, am pregătit, calculat şi testat o procedură pentru a atinge 500 metri pentru că, tehnica laboratorului permitea. A fost construit pentru 50 bari, ceea ce corespunde unei adâncimi de 500 metri. Dacă la presiunea atmosferică procentul de oxigen este aproximativ egal cu 20, acolo, la 500 metri, era de 0,8 la 0,9. O să mă întrebaţi “de ce aşa puţin?” şi am să vă răspund că era de doua ori mai mare, măsurat în presiuni parţiale. Am făcut şi eu ca orice alpinist, pentru că exista posibilitatea, în loc să cuceresc o înălţime, am cucerit o adâncime.
S-au ţinut discursuri, s-a făcut un filmuleţ, s-au decernat diplome de excelenţă şi plachete. La sfarsit, unul dintre scafandri, Gică Oancea, a venit la mine “cum dom’le, tocmai dumneavoastră n-aţi…”. “Stai liniştit Gică! Ce-am fost eu pentru ei? Un tovarăş de drum, care la o “răscruce” a părăsit sistemul.
“E aşa e cum îţi spun eu, măi băiete”. Cuvintele vecinului m-au trezit din amintiri. “Cum vecine, nici chiar soţia…?” “Să zici merci că nu eşti condamnat să vietuiţi împreună. Nu vezi ce se întâmplă? Imaginează-ţi că astăzi suntem condamnaţi să vieţuim împreună cu politicieni, analişti, conţopişti, ziarişti, de nu mai poţi să mişti, butonul TV, fără să nu dai de ei, care mai de care, mai zmei. Unii spun de alţii că sunt plătiţi, alţii spun de unii că sunt mituiţi. Nu şti pe cine să mai crezi ca ştirea ce-o dau pe post s-o validezi. Se înjură, spun ce le vine la gură, nu contează, au un scaun cu spetează, mint, dezmint, divaghează, acuză, se scuză, e drept, mai rar că mai sunt ceva zile-n caledar până unii, nu toţi, vor pleca, dar tot nu vom scapa că şi ăia, care pleacă, vor fi rechemaţi să-şi dea cu părerea că de ce şi-au pierdut puterea, cu cât le-a crescut averea, dacă ce-i care-au venit, au venit sau n-au venit, cum de s-au pricopsit şi câtă lume au prostit şi câte şi mai câte. Iti spun eu, aşa este !”
“Te uiţi prea mult la Antena 3, vecine!”. “Se uită dracu! Chiar şi pe alea cu muzică, se mai scapă câte unul, că nu se poate abţine. Uite, deşi suntem în criză, toate partidele-s băgate-n priză. Vor neaparat puterea sau măcar un loc căldut, într-un jilţ finuţ, cu laptop în faţă, cartele de votat, maşini de plimbat, salariu de la stat, e drept, nu e prea mare şi-l reclamă că-i fărâmă la cât se spetesc, dar au fonduri forfetare şi largi portiţe să le-ajungă pentru fiţe. Mai au şi drept la angajaţi, bine plătiţi, să-i consilieze cum să voteze, să-şi plătească cumnaţii, fraţii, care i-au votat si nepoţii, tonţii ce-au căzut la BAC şi alte rude, paparude, că doar nu le dau toţi banii, parţial sau deloc, că nu muncesc de se spetesc pentru naţiune şi de-ar fi să fie, ar fi o mare minune. Deşi e criză, sunt băgaţi în priză. Să nu vă fie cu bănat, dar mai e de furat şi dacă se vor simţi la strâmtoare vor pune o taxa mai mare peste taxele anterioare. Aşa ne preţuisc ei şi din păcate, cred c-o merităm”.
Am încercat să-i aduc aminte de vremea de-afară, dar probabil, ofurile îl încălziseră iar mie începuse să-mi placă bătrânelul. “Vezi tu vecine”, a continuat “suntem puşi parcă pe fugă, să nu ajungem nicăieri. Ne-am vândut pământurile ca ăştia să-şi facă vile de neam prost pe ele. Stau în aceiaşi curte cu fiul şi cu nora mea, în case diferite. Nu ne vizităm. Ne întâlnim întămplător, când n-au ce face şi nu mă pot ocoli. Noi suntem căutaţi sau sunaţi doar de ziua noastră. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, parcă şi sfinţii vor sî plece din ţară.”
“Vecine, crezi că ne vom face bine vreodată?” am îndrăznit. Nu mai simţeam frigul de-afară, mă încălzisem.
“Daca mai cred în bine? La vârsta mea, nu mai apuc. Poate voi. Nu vezi, România colcăie de gropi, politicieni hoţi şi câini vagabonzi, oricine va veni la putere se da mai bun decât cel care pleacă. Ne lipseşte o comunicare bună, că nu suntem o naţie nebună, care să nu-şi dea seama când nu e de glumă, că de multe ori am ieşit din situaţii critice, vezi istoria ce zice. Când ni s-a cerut să dăm un leu, l-am dat pentru Atheneu, dar acum s-au investit bani mai mulţi pentru biserici decât pentru fabrici, de parcă ne pregătim pentru mormânt decât să trăim bine pe acest pământ”.
Avea dreptate vecinul şi mă gândeam că scrisesem cândva că aşa sunt popii. Ei cu legile lor, noi cu păcatele noastre, ei prea-fericiţi, noi prea-necăjiţi. Vă aduc aminte de sărmanul cea murit în biserică pe timpul unei liturghii, scriind o rugă.
Doamne ! Cu ce ţi-am greşit de ne-ai pricopsit cu popi, protopopi, prea-cuvioşi, prea-nalţi, prea-sfinţi, prea-fericiţi şi alţi prea-zmintiţi, pedofili şi prea-hrăpăreţi. Mă cutremur că ţi-e frică de cutremur şi imi vine să mă sufoc că ţie frică şi de foc şi nu permiţi a opri o liturghie pentru că eşti la ananghie, c-aşa a zis un om “de-al tău” pe post, într-o zi de post, postul Crăciunului, divagând absurdului, că numai la cutremur şi la foc se poate opri o liturghie, ca o erarhie la episcopie. Cu ce ţi-a greşit sărmanul ce-a murit, ca trăsnit, în timp ce ăia numiţi mai sus iţi “aduceau” osanale pentru binele matale. N-ai fost în stare să-l mai ţi în viaţă, puţin, cât să-ţi mai zică un amin sau să suni la unu-unu-doi, că fie vorba între noi, ne-ai lăsat crediciosii, de izbelişte, pe mâna lor, a popilor şi răspopilor, a înalţilor şi preaînalţilor pentru care şi moartea este un bussines.
„Auzi vecine, cu soţia tot nu m-ai lămurit”.
„Las’ că ţi-oi spune mai târziu. Mai am o vorbă cu popii ăştia. De când s-a băgat religie în şcoală, parcă s-au tâmpit şi copiii. Nu, nu cred că religia-i de vină, dar cu ce contribuie ea la educaţie? Nu vezi ce harababură este? Văd la TV şi asta îmi aduce aminte de a lui Caragiale. Pământul e rotund că aşa a vrut Dumnezeu şi este turtit la capete pentru păcatele noastre”.
„Pai, cu soţia, cum să fie? Aşa cum îţi spuneam. Dacă totul merge bine, încet-încet, soţii devin tovarăşi de drum. Asta cu iubirea veşnică, e vrajeală. Scuza-mă, aşa gândesc eu. Dacă lucrurile merg prost te desparţi. Când este din vina ta, te lamentezi, nu mult, să nu faci riduri. Te lamentezi poate pe bune sau poate de formă şi n-ai ce face, renunţi. Când este din vina ei, îţi trebuie o bună perioadă de timp să înţelegi ce şi de ce s-a întâmplat. In ambele cazuri esti nevoit s-o iei de la cap şi dacă esti un om cu cap, te vei chinui să pricepi ce s-a-ntâmplat, ce n-a fost bine, unde-ai greşit şi ce-ar trebui să faci ca noul tău drum să fie mai bun. Mulţi nu învaţă nimic şi-o dau, din nou, în bară. Am trecut prin aşa ceva şi pot să-ţi spun că am experienţă”.
Frigul ne pătrundea în oase, vedeam cum bătrânelul acela simpatic de pe strada mea, începuse să tremure, dar mai aşteptam un raspuns. Nu-mi era clar, ceva legat de prieteni şi-mi doream părerea lui, aşa că am insistat “Dar cu prietenii tot nu m-aţi lămurit”.
”Cu prietenii este mai complicat. Nu pot să mint că n-am avut prieteni. Prieteni de pahar, prieteni de-o vacanţă, două, de un grătar, dar prietenii adevaraţi sunt rari. Aş putea spune, din experienţă, că nu exista aşa ceva. Eu, dacă m-am ataşat de cineva, ca prieten, vreau să zic, am făcut-o cu inima, cu trupul şi cu sufletul. Greu de găsit un asemenea prieten. Am cunoscut pe cineva despre care aşa am crezut, până-ntr-o zi în care, mi-a cerut ceva şi n-am putut, din motive obiective, să-l ajut. N-a stat mult pe gânduri şi nici nu l-a interesat dacă problemele mele îmi permit sau nu, imediat a catalogat prietenia noastră, o minciună”.
“Si n-aţi încercat să-l convegeţi că exista un motiv, sau…? Aţi mai vorbit cu el?”
“Nu. După vreo două zile am primit o scrisoare. Erau trei întrebări. N-am răspuns la ele pentru că nu le ştiam. Şti ! Când pui un semn de întrebare, este o problemă minoră, dar când pui trei întrebări, problema devine majoră. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să ţi se spună, comportarea dumitale ridică trei semne de întrebare?”
Mi-aş fi dorit să continui discuţia dar, s-a întors brusc şi a plecat spre poarta curţii. În poartă, a întors capul spre mine şi mi-a spus “acea scrisoare era de fapt, un petec de hârtie pe care, îngrijit desenate, erau doar trei semne de întrebare. O zi bună”
A deschis poarta, a intrat în curte. Am rămas, un timp, urmărind cu privirea cum dispare bătrânul acela simpatic ce dăduse deja bineţe la a doua bătrâneţe şi o clipă am avut senzaţia că mă privesc pe mine.