Arhivă pentru noiembrie 15, 2012

Simfonia albastră

Posted: noiembrie 15, 2012 in Scrierile mele

Partea a XIII-a

Dupa 2×20 de ani

Cui nu i-a plăcut Alexandre Dumas ? Aceasta nu este o poveste de capă şi spadă ci o poveste cu camera ascunsă la întâlnirea de 40 ani a celor ce formau Grupa 161 a Facultăţii de Construcţii Nave şi Instalaţii de bord din Galaţi.
Dupa lungi “discuţii” pe net, iniţiate de Costică Tze şi luate în serios de unii şi ca o glumă bună de alţii, s-a reuşit stabilirea unui program, dealtfel reuşit şi iată-ne întâmpinaţi la poarta facultăţii de una dintre organizatoare, Flori cum îi spuneam noi. Ne-a surprins cu aceiaşi figură mirată, pe care-o ştiam, dar şi cu gura căscată
– Ia uiteeee! Nebunii aştia şi-au trimis părinţii la întâlnirea noastră.
“Nebunii aştia” eram chiar colegii ei, care nu s-au supărat de confuzia creată, confuzie datorată timpului necruţător ce ne-a desenat pe feţe riduri şi ne-a albit părul de grijile trecute, prezente şi în mod sigur, viitoare. Totuşi cel mai revoltat a fost Andrei.
-Am auzit ca unii dintre voi nu m-au recunoscut. Să vă fie clar…Sunt un tip civilizat, care se schimbă zilnic.
Odată depăşit acest moment, Flori ne-a explicat “gura căscată” şi mirarea ei, ceea ce pe noi nu ne mai mira de mult, şi cu ochii larg deschişi sub lentilele “aburite” de emoţie s-a scuzat:
-Ce m-a lăsat cu gura căscată ? Asemanarea…la unii frapantă.
Numai Sorin, descumpănit de placa de la intrare cu inscripţia “Faculatea de Teologie” precum şi de prezenţa lui Lulu, fost parlamentar în “oastea” lui Vadim, din aceia, care de când s-a dat liber la “religie” participă la tot felul de evenimente de acest gen, în scopuri electorale, şi-a mai consultat odată programul şi ecusonul, să fie convins că n-a fost invitat să sărute moaştele vreunei sfinte sau sfânt, a avut un moment de ezitare.
-Nu-ti face probleme. In acest lăcaş sfânt ne-am petrecut cei mai frumoşi ani.
Costica Tze, iniţiatorul întâlnirii, rezemat de tocul uşii de la intrare, luând o poziţie “regulamentară”, cunoscută de el de pe vremea când îşi slujea patria, cu umerii traşi în spate şi cu “pieptul”, ce-i ascundea cureaua pantalonilor, scos înainte, ne invită în “lăcaşul sfânt”:
-Poftiţi de luaţi aminte.
Păşind cu smerenie şi emoţii pe culoare şi prin curtea Institutului, care ne-a pus în mâini “pâinea” din care “ne înfruptăm” de 40 ani şi să dea Domnul să ne mai “infruptăm” mulţi ani înainte, am ajuns în sala unde ne-am petrecut ultimii ani ai studenţiei.. Sala în care-l parcă ăl aud şi acum pe Baronu, împachetându-şi febril notiţele şi planşele, spunând “Haideţi la una mică!”. Plecam la “Vânătorul”, unde în faţa unui platou cu pui de baltă, sorbind cu nesaţ din pahare de rom Jamaica spuneam glume şi uitam pentru o clipă de proiectele ce nu de mult le strânsesem de pe mese.
Acum eram din nou, pe aceleaşi locuri, dar la mese, ceva mai noi, dotate cu calculatoare de care noi n-am avut parte, ducându-ne, nostalgic, cu gândul la rigla de calcul şi la “abac”, făcut din numaratori de clasa a I-a, care ne-au mâncat zilele şi nopţile.
Parca ieri părăsisem această sală. Eram la fel de gălăgioşi dar şi cu multe probleme, de parcă ne adunaserăm să le rezolvăm pe toate. Cui sa te plângi dacă nu pe umerii colegilor, care ţi-au fost ca fraţii.
Primul care-a spart gheaţa o fost Ionel, venit cu mari sacrificii de la Oradea.
-5 milioane drumul…Un million masa…Cu ce dracu mă mai intorc?! Si încă n-am aflat cât mă costă cazarea.
Apoi a venit rândul lui Mişu, plecat de mult, să pună umărul la propăşirea capitalismului, lăsându-ne pe noi să desăvârşim o societate multilateral dezvoltată, adică în toate direcţiile şi pe toate fronturile, în care o cădere în nas ni se părea un pas înainte. El se ocupă cu implementari de orice natură,…in vitro, in corpore, in sano şi preocupat permanent de soarta afacerilor sale, deschide calculatorul de pe masâ, “fostă a lui”, acum dotată corespunzator, să-şi verifice corespondenţa
-Linişte! Vă rog. Tocmai am primit o comandă să implementez o procedură de scos bani din Piatra Seacă, Piatra Olt şi Piatra Neamţ. Vă interesează?
Cu urechile în forma de pâlnie de gramofon de pe vremea bunicii am aşteptat urmarea. Numai Costică Tze, singurul cu defecte majore la “pâlnii” se trezeşte din amintiri:
-Mişule! Daca-m auzit bine, sa-necat un neamţ în Olt ?
Problema fiind de actualitate şi de interes comun, nu-l băgă nimeni în seamă. Numai Sorin, altruist cum n-a fost niciodată şi cu referire la necazurile lui Ionel, ne surprinde încurajându-l:
-Nelule, te-ai scos. Te salvează Mişu.
Lulu, parlamentarul nostru, hârşit în ale manipulării în masă, reuşeşte să capteze atenţia lui Baronu şi Nicu. (cam puţini, ar fi spus şeful partidului din care cu “oroare” a făcut parte) spunându-le:
-E mâna lui Vadim.
Absent şi discret, Cristi nu marjează
-Cred ca era mai credibil la Piatra Craiului.
Suarez, parcă absent, nu are ochi decât pentru Anişoara şi ea pierdută, undeva într-un spaţiu mioritic, plin cu amintirile studenţiei, într-o clasă din acest lăcaş sfânt, pe care încă o frecventează, destul de des, ca dascăl.
Auzind forfota şi chiar unele cârcoteli din partea colegilor, Mişu face gestul care nu mai uimeşte pe nimeni. Işi pune mâinile în cap.
Vlad face poze. Costică Tze pare absent total, cu gândul la Toma, nici Alimos nici necredinciosul ci la credinciosul, nevastă-sa (aşa îi spune el, Toma) rămasă acasă, la Ieşi. Baronu se consultă cu camera ascunsă. Ionel continuă să se lamenteze, ceea ce-i provoacă dureri de cap lui Sorin. Anişoara priveşte discret în oglinda scoasă din poşetă, ştergându-şi o lacrimă aparută, orecum întâmplător în colţul ochiului, cu grijă să nu deterioreze fardul. Soarez vizionează pozele făcute, minunându-se ce aparat “haios” are. Nu-i vine să creada că ceea ce vede sunt poze făcute unor oameni serioşi, trecuţi de a doua tinereţe şi care par a nu fi duşi la biserică.
Seful promoţiei, aşa cum îi stă bine unui şef, la catedră, cu zâmbetul pe buze, încearcă să ne aducă cu picioarele pe pământ, propunându-ne să înceapă “strigarea apelului”.
Pe Costica Tze, care stătea în ultima bancă şi a cărui “scăriţă” şi “ciocănel” încă-i mai funcţionează, având probleme numai cu membrana (e vorba de auz, doamnelor şi domnilor), mi s-a părut cam neliniştit. L-am liniştit, spunându-i că “Nu e vorba de apelul de seara”.
După un scurt discurs, aşa cum îi stă bine unui discurs, urmărit cu foarte mare atenţie de colegi şi în mod deosebit de Dorina si Andrei asa cum veţi vedea in imaginea de mai jos, dă citire apelului.
Sunt numai un zâmbet cald şi cu atenţie maximă la ce avea să le spună bunul lor coleg şi prieten Costica V, când, eu simt, ca o arsura, venind de la camera ascunsă care-mi dădea peste mână. Era prima dată când am încercat să muşamalizez “neruşinarea” ei, ce avea să-mi demonstreze contrariul.
Supărat de atitudine, Costica V, şeful nostru de promoţie, ne indică direcţia în care ar trebuie să mergem şi… să dăm cu capul. Cred că mi s-a adresat numai mie, (ca un coleg dus cu capul) care il priveam, într-adevar, cu mare atenţie, să văd ce pot să “scot” din cuvântarea lui sau dacă pot să “scot ceva. Părerea mea o întăreşte Nicu, absent la discurs, face poze, probabil are probleme cu memoria şi nu vrea să ne uite. Mişu N se chinuie din răsputeri, adunându-şi toate resursele de care dispune, să nu izbucnească în râs.

La sfârşit ne vine şi nouă rândul să ne povestim “povestea” dintre cele două “războaie”, adică de la “gata, treceţi la treabă” până la “gata, nu mai avem nevoie de voi”.
N-am să prezint decât evlouţia lui Baronu, cel mai bun prieten al meu. Priviţi. Dacă l-aţi revedea după 40 de ani, aţi întoarce capul?
Ieşim din Institut, nostalgici dar bine dispuşi după amintitile depănate. In urma noastră clădirea impozantă, cea veche şi cea nouă, cu picturile lui Sabin Bălaşa postate în holul “de primire”, cu uşa de la intrare rămasă intredeschisă, de parcă ne zâmbea trist, văzându-ne cum ne depărtăm, spre locul unde aveam să petrecem până târziu în noapte.
Camera ascunsa era la mine şi cum ne-am “împrăştiat” în grupuri mici, n-aveam să surprind toate discuţiile. Dar, am convingerea că au fost aceleaşi. Amintiri trăite şi împărtăşite celor apropiaţi, cum am făcut eu cu soţia.
In stânga, restaurantul “Vânătorul”. “Aici mâncam pui de baltă “stropiţi” din belşug cu rom Jamaica” Burlanele turtite de Mişu erau reparate. “Uite aici am tras cheful acela de pomina”. “In restaurantul ăsta am avut onoarea să servesc un pahar cu vin la aceiaşi masă cu regretaţii Doina Badea şi Nicu Constantin”. Mă scuzaţi, “amintirile mă copleşesc”, am să fac o paranteză.
Este reală întâlnirea cu cei doi, eu dădusem vinul şi m-au invitat să-l bem împreună. De ce mi-am adus aminte de ei ? In vară, la Eforie Sud chemat la o întâlnire de Dl. Profesor Neştianu, un neurolog renumit din Craiova, ajuns la venerabila vârstă de 85 ani, cu care colaborasem intens pe vremea când studiam comportamentul omului la presiuni ridicate, ne-am amintit de vremurile bune, la masa pregatită pentru oaspeţi, în curtea singurei vile din piatră a oraşului. Vila moştenită de la tatăl său, tot medic, medicul personal al lui Ion Antonescu, Mareşalul Ion Antonescu, naţionalizată, transformată în “Hotel” şi redobândită după ’89. In timp ce-mi povestea despre prima şi singura bombă căzută în Eforie Sud, în apropierea vilei lor, în curte intra un domn, de vreo 70 de ani, bine legat, fără să-şi arate vârsta, despre care aveam să aflu că este administratorul vilei şi întinzându-mi mâna mi se adresează direct “Ce mai faceti D-le..? spunându-mi numele. Răspunzându-i la bineţe cu bineţe, dar cu privirea blocată pe faţa lui, care nu-mi spunea nimic, mă dumireşte “Am lucrat în marină. Eraţi o “figură” cunoscută. Mie mi se spune Gică-albanezu, sunt fratele lui Nicu-albanezu, cel pe care l-aţi cunoscut ca Nicu Constantin.” Asta da “bombă”. Dupa un bla, bla, bla prelungit îi spun că şi socrul meu este născut în Eforie Sud. Aşa am aflat că se cunoşteau foarte bine şi surpriza mare a fost că el, socru-meu şi Nicu-albanezu au fost colegi de clasă. Am revenit la masa pregatită pentru oaspeţi şi într-un târziu ne-am despărţit cu promisiunea revederii. Am urcat în maşină, mai grăbit ca niciodată şi ca din totdeauna, spre casă, să-l iau la întrebări pe fostul coleg de clasa a lui Nicu-albanezu. Câte “năzbâtii” de-ale lor mi-a povestit ? Multe. Erau haioşi, mai ales Nicu-albanezu. Poveşti frumoase, până când s-au despărţit, intrat fiind la un liceu cu profil piscicol, “pică” în primul an şi după o bătaie zdravănă primită de la mama lui, fuge la Bucureşti de unde avea să ne încânte cu glume, până-n ultima clipă.
Trecem printr-un târg de carte, care ne “întrerupe” amintirile şi aşa, pentru că ne-a plăcut, încetim mai mult pasul, “răsfoim” cu privirile tiluri şi autori mai vechi sau mai noi. Nu venisem la cumpărături, aşa că, ne-am continuat drumul ajungând la locul faptelor ce vor urma.
Proptită bine în mal, o “chestie” plutitoare în care cu greu se putea citi ce fusese odată, ne aştepta primitoare şi împodobită de sărbătoare. Dunărea, liniştită, în drumul ei spre mare, îi “spăla” cu sârg şi în multe ape, carena, îmbătrânită, frumos “piturată” în roşu, alb şi galben, purtând în bordul de la mal, flori “căzătoare” şi o punte, largă, suficient de largă, pentru “vizitatorii” obişnuiţi să-ntreacă “măsura”.
Am pătruns într-un salon devenit “privat” pentru acea seară şi ne-am ocupat locurile, cum s-a nimerit, dar având grijă să-l aşezâm pe colegul nostru, Mişu, cu care am împărţit un “apartament” în câminul “B”, în cap de masă. Nu-l mai văzusem de la terminarea facultăţii. Neschimbat, acelaşi păr negru, aceiaşi voce baritonală, mai slabit dar vânjos şi cu umorul nealterat de timp, a tinut sa ne precizeze “In sfarşit, am reuşit să învăţ limba engleză”.
Văzând atmosfera plăcută, m-am gândit să rup “gura” şi să scot “ochii” camerei ascunse. Era prea frumos ca să ne strice seara dar, şi prea trist să trecem peste acest eveniment, fără o glumă.
Tot la loc de cinste, între noi, undeva pe la mijlocul mesei, soţii Ceangă, care ne-au fost profesori, deşi trecuţi de mult de-a doua tinereţe îşi şopteau, cuvinte de dragoste…la adresa noastră,… da’ ce credeaţi.
Scriind, privesc şi reprivesc masa la care ne-am strâns, acum, după patruzeci de ani şi mă cuprinde un fior, dulce ca mierea şi o lacrimă mi se zbate în ochi ca apoi, să se prelingă până-n bărbie, pentru acei dintre noi, care s-au dus fără să ne ceară părerea. Prieteni şi colegi, plecaţi într-o linişte eternă, lăsându-ne nouă, celor care încă, viaţa ne mai oferă această libertate sfântă, aducerile aminte şi pomenirea.
Colega mea, camera ascunsă clipind des cu “blitz-ul” “Hai ce faci ? “ Nu e momentul, mi-am zis, trăgându-i una peste “butoane”. Nici chiar Nicu-albanezu, cu tot farmecul lui şi cu toate poantele învăţate pe dinafară şi chiar şi pe dinăuntru nu ar fi putut glumii în astfel de memente.