Arhivă pentru noiembrie 23, 2012

Dintele din faţă

Posted: noiembrie 23, 2012 in Scrierile mele

Marin Sorescu a avut “probleme  cu “Trei dinţi din faţă”, pe net se poate urmări un blog cu “Doi dinţi din faţă” eu am avut probleme doar cu “Un dinte din faţă”. L-am “paradit” de când eram mai mic şi am avut probleme cu el până astăzi. In sfârşit l-am re..re..repus la locul lui. La terminare am avut următorul dialog cu doctoriţa:
– Domnule, de azi înainte nu mai puteţi muşca cu el.
– Nici, de fund, Doamna? şi râzând mi-a spus
– Nici de fund. Va trebui să-l protejaţi
– Nu este nicio problema, i-am raspuns. Cum ajung acasă am să-i fac o husă.

Scriam, mai anul trecut, că o femeie m-a îndemnat să scriu. Nu ţin minte ca ea să fi citit ceva scris de mine, dar m-a îndemnat să scriu şi după mulţi ani, mi-am luat inima în dinţi. Am scris. La începutul acestei săptămâni m-am gândit să scriu “Ultima postare”, dar un mesaj de la cel mai bun prieten m-a oprit din drum “Băi ! Ţi-am simţit lipsa”. Asta mi-a adus aminte de fata cu părul prins coc la spate. Nici ea nu şi-ar fi dorit să mă opresc din scris. Nu ştiu ce dracu’, Doamne iartă-mă, cum ar zice ardeleanul, i-a plăcut, acum când din ce în ce mai des, am senzaţia că-n ţara asta, în care, încă mai trăiesc, nu ne mai înţelegem deşi, aparent vorbim aceiaşi limbă. Am început să scriu pe blogul unui amic. Am scris, aşa ca un exerciţiu de mâna stângă şi i-a plăcut, a fost “prima încercare” şi molipsit de scris, “să nu mă găsească moartea şezând”. am continuat şi m-a publicat. Câţiva dintre cititorii lui au apreciat ce scriam până când am dat în uselişti, deşi dădusem şi în pedelişti. Din acel moment am devenit “non grata” şi mi s-a reproşat “cu cât te plătesc băsiştii?”. Nu m-a plătit nimeni şi degeaba le-am spus că nu sunt băsist, dar eram şi împotriva lor “cine nu este cu ei este împotrivă” şi nu merită citit. Mi-am făcut acest blog în care am scris, aşa cum am scris. Pe amicul meu, uselist, l-am scos din căsuţa mea de adrese, respectându-i opiniile, fără să-l intreb vreodată “tu cu cât eşti plătit?”. Dacă m-a mai citit sau nu, n-am cum să ştiu, dar eu nu l-am mai citit, deşi poate merita. Comentariile făcute pe blogul meu, sunt acolo. N-am şters nimic, aşa cum am promis la început, ba chiar am luat apărarea celor care aveau păreri contrarii. Erau opiniile lor şi eu le-am respectat. Politrucii ăştia, nenorociţi, au reuşit să ne împartă în două tabere şi, deşi toţi avem acelaşi ţel, bunăstarea, o căutăm în tabere diferite, care de fapt este una şi aceiaşi, formată din politrucii de ieri şi odraslele lor, cumnaţii lor, fraţii lor, naşii lor, amantele şi paraşutele lor de astăzi.
Acum, când scriu aceste rânduri, plecat cu gândul de a închide blogul, mi-am adus aminte de bătrânelul acela simpatic de pe strada mea, acela ce dăduse bineţe la a doua bătrâneţe şi pot, să vă spun răspunsul lui la întrebarea mea “Dar rudele?”. Mi-a spus “Ascultă măi băiete!”, aşa mă vedea el, privindu-mă pe îndelete. “Care rude? Nu vezi ce se întâmplă. Tatăl îşi omoară fiul, fiul îşi omoară tatăl, sau mama, fraţii se înjunghie pentru o palmă de pământ sau o fâşie de caţiva centimetri de la gard, cumnatul îşi violează cumnata, tatăl îşi violează fiica. Rude zici? Astea-s rude? Rude nu mai au decât suspuşii. Nu-i vezi cum se perpetuează la putere. Noi, ăştilalţi, nu mai avem niciun Dumnezeu. Mai apar şi rude de te miri de unde. Greşeli din tinereţe. Am avut şi eu o soră şi un frate. La moartea mamei i-am beştelit. Aveam eu motivele mele, spunându-le adevărul. La parastasul de patruzeci de zile, m-am dus direct la cimitir. Fratele meu n-a venit, iar sora mea, îndreptându-mă spre ea, s-o sărut pe obraz, mi-a întors spatele. De la cimitir am plecat acasă. Cum să te duci la pomană dacă sora ţi-a întors spatele?”. Avea lacrimi în ochi bătrânelul de pe strada mea, iar eu, curios, l-a întrebat “N-aţi încercat să vă împăcaţi?”. Era frig afară, dar ne încălzise discuţia şi a continuat “Eu? Păi, ea mi-a întors spatele. Ce să încerc? Să-i văd din nou spatele? Nu, şi totuşi m-a sunat de două ori. A împins-o cineva de la spate, că altfel nu-mi explic şi după un bla, bla, bla mi-a spus că dacă mai trec prin zonă să n-o ocolesc. Eu n-am ocolit în viaţa mea pe nimeni. Crezi că dacă aş fi întâlnit-o, întâmplător, pe stradă aş fi ocolit-o? Nu !, dar nici nu ştiu dacă aş fi întors capul, după atâţia ani de când nu ne-am văzut. De fapt, a fost un apel de complezenţă”. A tăcut un timp privindu-mă. Probabil aştepta să-l mai întreb ceva, dar nu doream să-i răscolesc amintirile, frigul deja îmi pătrunsese în oase şi nu era politicos să se observe acest lucru, rămânând să încheie el discuţia şi a continuat. “După vreo câteva luni de la acel telefon şi-a măritat fiica. Nu m-a invitat la nuntă, nici pe mine nici pe frate-meu. M-aş fi dus, doar era nepoată-mea şi ar fi fost un prilej bun de împăcare, dar nu l-a dorit”. Tristă povestea bătrânelului de pe strada mea şi dorinţa lui de a o spune, o simt acum când scriu aceste rânduri ca şi cum ar fi dorit şi el să-şi închidă un “blog”, “blogul” vieţii lui. Nu-mi mai era frig şi aşteptam privindu-i figura inundată de tristeţe, când l-am auzit “Al doilea telefon l-am primit când m-a anunţat că a murit fratele nostru. Nici ea nu ştia, când şi unde, şi tot mie îmi reproşa, ea, cea care mi-a întors spatele la parastasul de patruzeci de zile al mamei. Iţi dai seama, vecine, ce zi şi-a ales?”. A tăcut bătrânelul de pe strada mea, dar îi simţeam dorinţa unei descărcări. “Acum stau în aceiaşi curte cu fiul meu şi nevastă-sa. El are casa lui, eu am casa mea. Nu ne vizităm. Când eu apar în curte ei intra în casă. N-am cu cine să schimb o vorbă. Scuză-mă ! Am întrecut măsura, dar simt nevoia să vorbesc cu cineva, acum m-am răcorit, iar tu, măi băiete (aşa mă vedea el, privindu-mă pe îndelete), mi-ai devenit simpatic încă de când mai schimbam o vorbă, la chioşcul de unde cumpărăm amândoi o pâine. Mă bucur că ne-am cunoscut şi că ai avut răbdare să m-asculţi”. S-a întors şi a intrat în curte.
Venind dintr-o delegaţie mai lungă, am aflat că bătrânelul de pe strada mea ne părăsise. N-aş putea să vă spun dacă s-a împăcat cu sora lui. Tot ce pot spune este că, poate, discuţia cu mine a fost pentru el, ca o închidere de “blog”.
La o închidere de blog mă gândeam şi eu, când am primit mesajul “Băi ! Ţi-am simţit lipsa”. Nu mai vreau să mă cert cu nimeni. Dacă ai pe cineva în “dreapta” şi spui ceva de bine despre cel din “stânga” ţ-il pui în cap pe cel din “dreapta” şi invers. Cât despre disputele politice, nu vreau ca din cauza unor proşti care, ne conduc, să-mi pierd prietenii, cei care sunt, şi dacă mai sunt. Oricum o dai şi orice spui iese prost, nu poţi să împaci şi capra şi varza şi, asta îmi aduce aminte de un test cunoscut încă din copilarie “capra, varza şi lupul” pe care trebuia să-i treci peste un râu, într-o “copaie”, în care nu încăpeai decât tu şi, fie varza, fie capra, fie lupul. Aşa că, voi pleca, prima data, cu capra. Se apropie Anul Nou şi voi avea timp să mă gândesc la toate. Da, voi avea timp pentru toate, aşa cum îl răstălmăcesc acum pe Octavian Paler. Să dorm (mai bine ca Antonescu), să alerg dinspre dreapta spre stanga şi invers (mai bine ca politicienii traseişti), să regret ce-am greşit şi să greşesc din nou (mai bine ca Băsescu), să-i judec pe alţii şi să mă absolv pe mine însumi (mai bine ca Ponta), să citesc şi să scriu (fără să plagiez), să corectez ce-am scris (măcar greşelile gramaticale), să regret ce-am scris (din păcate, scripta manent), să sfărâm un vis (asta niciodată) şi să-l reinventez (m-aş întoarce-n timp), să-mi fac prieteni (am unul adevărat), să-i pierd (eu nu-mi permit, ei…?). Da voi avem timp pentru toate. Poate am să închid acest blog şi am să deschid altul, sau poate voi merge mai departe asumându-mi trecutul şi stângăcia scrisului. La acest lucru mă mai gândesc. “E şi mâine o zi”, vorba lui Scarlett din “Pe aripile vantului” a lui Margaret Mitchell, care decide şi ea să se retragă un timp, la Tara, pentru a-şi recăpăta energia, asa cum voi face eu, la Agigea, să pot apoi să scriu despre tot ce am învăţat asa cum ne spunea şi Octavian Paler. “Să nu mă compar cu ceea ce alţii pot să facă mai bine, să nu pierd încrederea câştigată în timp în doar câteva secunde, să nu consider ca ceea ce-mi pasă mie ar putea să pese şi altora, să nu fiu rău chiar dacă sunt supărat, să renunţ la fumat, să-mi iert prietenul chiar dacă mă răneşte din când în când”, să nu mai dau cu oiştea-n gard şi prostia s-o spoiesc un pic cu fard…
“E şi mâine o zi”, iar acum sunt ocupat. Am revenit la catedră, predau o materie imposibila pentru studenţi “Mecanica fluidelor”. Pregătirea lor nu mă mai surprinde de mult. Am avut un cadet, absolvent al Universitaţii Maritime din Constanţa, la societatea la care încă lucrez şi am avut ideea neinspirată să-l întreb despre legea lui Arhimede, am eu momente de inspiraţie bolnavă. Nici n-auzise de Arhimede. Pentru mine devenise clar că, pentru el, un corp scufundat într-un lichid …se udă. Noii mei studenţi nu m-au dezamăgit. Vă las pe voi să-i judecaţi. Am pus o întrebare “năstruşnică”, cea mai năstruşnică ce mi-a venit în minte şi la obiectul cursului introductiv “care este densitatea apei dulci?”. S-a facut o linişte ca în biserică înainte de începerea unei liturghii şi se uitau la mine ca la o poartă nouă. Nu ştia nimeni. După ce, cu tristeţe, am lamurit problema, am mai pus o întrebare “năstruşnică”, asta pentru că urmează să devină ofiţeri de marină “care este densitatea apei de mare?”. In clasă, s-a aşternut aceiaşi linişte şi le-am dat o mână de ajutor “spuneţi, măcar, un ordin de mărime” gândindu-mă că poate făcuseră, la viaţa lor, măcar o baie în apa mării sau într-o apa dulce, la ştrand. Era o chestie de logică. Unul a spart gheaţa şi la propriu şi la figurat. Pentru el apa de mare era de cinci ori mai grea decat apa dulce şi aproape de două ori mai grea decât cimentul. Cum să le predai copiilor ăstora “Mecanica fluidelor”?. Am rămas mut, privindu-i. M-a cuprins o milă incomensurabilă. Ce pretenţii puteam să am de la aceşti copii, absolvenţi ai unui învăţământ “abramburit” de mulţi ani şi condus de un minister ce apără hoţia intelectuală. Câtă minciună şi câtă nedreptate într-un sistem corupt şi abramburit. “Fabrică de proşti”. Aveau dreptate să mă privească ciudat. Veneam din industrie şi părăsisem învăţământul cu şase ani în urmă. Mi-aduc aminte. Eram înaintea unui examen scris când, la intrare am fost oprit de cineva din conducere “ştiţi, aveţi un student grec, trebuie să treacă. Nu prea ştie bine româneşte.” I-am spus că la mine, examenul se dă scris şi matematica este la fel în toate limbile. N-a fost prea încântat de răspunsul meu, iar când am corectat lucrările, asistat de o tânără asistentă, grecului i-am dat nota patru. La ce scrisese el merita nota doi, dar am momente când sunt mai indulgent şi atunci dau şi note mai mari, trei sau chiar patru. Ce m-a intrigat, a fost ceea ce mi-a spus asistenta “o să aveţi probleme, domnule profesor”. Rar mi s-a întâmplat să văd roşu, altul decât la semafor. Atunci am văzut. I-am pus lucrarea grecului în faţă şi i-am spus “dăi tu notă, semnează si ai să vezi ce probleme vei avea tu cu mine”. Am renunţat la învăţământ şi am plecat în industrie, dar nu pentru mult timp, şi am revenit. Atunci m-a intrigat impertinenţa. Eu nu mă uit, când trec o nota în carnet, la ce note aveau studenţii mei la alte materii. Mi s-a spus că este cea mai buna grupă din Institut, integralişti. Aşa au fost până la examenul de “Mecanica fluidelor”. Cel mai bun din grupă, sau poate unul dintre cei mai buni (avea numai note de nouă şi zece), a luat la mine şase. Studentul, nemulţumit, m-a “ameninţat” a vine la mărire. A venit cu restanţierii. L-am tratat la fel ca pe ceilalţi, deşi merita să-l scutur puţin, şi rezultatul a fost un dezastru. L-am notat cu patru, dat cu multă indulgenţă. Era ziua mea bună şi fiind profesor la plata cu ora, nu eram plătit la examene, era din timpul meu, mai preţios decât m-ar fi plătit ei, spunându-i studentului “nedreptăţit” “băiatule, la mine eşti picat”. Pe faţa lui se puteau distinge clar, parte din culorile curcubeului, ba verde, ba galben, ba roşu, iar eu mă întrebam, cum dracului de avea note mari la materii înrudite, mecanica clasică, cu legi valabile şi-n mecanica fluidelor, la analiza matematică unde Cauchy n-a avut ce face, şi mai ales la matematici speciale. Cine a fost de vină? Notele din carnetul lui erau “pe bune”? Pentru că nu eram titular şi nu ştiam regulile Institutului, l-am chemat pe şeful de catedră. Am procedat ca şi cu asistenta de mai înainte. Nu i-a pus nicio notă, dar jenat de situatie mi-a spus “regula este să menţinem nota iniţială”. Asta mi-a adus aminte de spusele lui Moisil “Legile ţării nu interzic nimănui să nu fie imbecil”.
Da! “E şi mâine o zi”. Am să mă gândesc ce voi face cu copiii ăştia şi dacă îmi va rămânea timp, mă voi gândi şi la “blog”. Poate n-ar fi rău ca aceasta să fie ultima postare. Se apropie Anul Nou şi până atunci voi avea timp să mă gândesc la toate.