Simfonia albastră

Posted: decembrie 21, 2012 in Scrierile mele

Despre un sfârşit

Era în primăvara lui ’71. Terminasem cursurile facultăţii şi sosise ziua în care urma să benchetuim sfârşitul. La prânz, unul dintre colegi, care din păcate nu mai este printre noi, a dat o masă stropită cu vin roşu, de butuc şi din belşug. Se logodise. Am băut câteva pahare, inclusiv pe cel în plus, alături de colega mea de grupă despre care am mai povestit şi căreia, fără intenţie, i-am vărsat un pahar în poale. Poate îmi beam amarul cu senzaţia că viaţa mea va începe curând, adevărata mea viaţă. Nu mă simţeam prea fericit, dar zâmbetul şi buna dispoziţie pe care le afişam ascundeau cu grijă problemele care mă bântuiau.
După gratularea proapeţilor logodiţi, împreună cu câţiva colegi am luat autobuzul spre Casa de Cultură a Studenţilor, locul unde aveam să petrecem sfărşitul. Nu ştiam, pe vremea aceia, că voi scrie aceste randuri în preziua prognozată de mayaşi a fi sfârşitul lumii. In autobuz n-am încetat cu glumele şi râsul, ceea ce a atras atenţia unor studente de la chimie, care fuseseră invitate la banchetul nostru (unde aţi mai văzut banchet numai cu bărbaţi). Printre ele era şi viitoarea mea soţie. N-am remarcat-o, dar mai târziu, după ce ne-am cunoscut, mi-a spus prima ei impresie din autobuz “Dacă toţi sunt aşa beţi ca ăsta, s-a dus dracului petrecerea”. Nu eram beat, eram bine dipus.
Am intrat în sala pregatită pentru banchet. Primii veniţi, vreo cinci-şase. stăteau de vorba cu singura fată sosită la ora aceia. M-am apropiat de grup şi oprindu-mă în dreptul fetei, i-am zâmbit şi luând-o de mână i-am spus “în seara asta rămâi lângă mine”. Spre surprinderea mea n-a comentat, ba chiar m-a strâns discret de mână. Deci, a rămas şi la un moment dat chiar am dispărut cu ea într-un loc mai retras. Ceva mai târziu, la braţ cu unul din colegii mei a venit şi viitoarea mea soţie. Frumuseţea ei mi-a atras atenţia şi de multe ori privirile noastre s-au intersectat. Când am întrebat pe cineva “cine este fata aceia?” mi s-a răspuns “i-aţi gândul este logodită”. Mai tarziu, când ne-am cunoscut mai bine, mi-a spus ca si ea, despre mine a primit acelaşi răspuns “i-aţi gândul, este logodit”.
A doua zi am reintâlnit-o la cantina studenţească. Era singură la masă, iar colegul meu, care o însoţise era la altă masă. Cu tava în mână şi surprins oarecum, dar cu mai mult curaj, m-am apropiat de masa ei “se poate?”. A răspuns afirmativ şi am luat prima masă împreună. Apoi am invitat-o la o plimbare de seară. A fost de acord, dar n-a fost să fie. M-am dus la căminul de fete si am rogat o colegă de-a ei s-o anunţe c-am sosit şi că o aştept la intrare. După un timp, a revenit spunându-mi “a renunţat, e obosită şi preferă să se culce mai devreme”. M-am plimbat singur.
A doua zi ne-am reintâlnit la cantina studenţească şi cu reproş în glas mi-a spus “păi bine mă, m-ai lăsat aseară să te aştept îmbracată aproape o oră”. Chestia asta mi-a dat curaj şi după ce i-am explicat ce s-a petrecut în seara cu pricina mi-a zis “ce să-ţi fac, multe colege de-ale mele te plac”. In seara aceia n-am mai ratat plimbarea. In vară ne-am casatorit.
Era aşa cum mâ gândisem la şpritul dat de regretatul meu coleg ce se logodise la terminarea facultăţii, traiam senzaţia că viaţa mea începe curând, adevărata mea viaţă. Cum aş fi putut fi mai fericit decât alături de fata pe care o iubeam, gândindu-mă la aşteptarea primului născut şi, de ce nu, şi al doilea. Primul născut a fost o fetiţă şi l-a intrebarea mea “cum a fost?”, mi-a răspuns “greu”. Am liniştit-o “lasă dragă, pe al doilea am să-l nasc eu”.
Adevarata mea viaţă începuse, dar nu ştiu cum s-a făcut că au fost greutăţi de înfruntat şi era mereu ceva de rezolvat, iar eu nu m-am priceput şi după caţiva ani ne-am despărţit. Nu căutaţi vinovatul, vinovatul am fost eu. Ultimul născut avea doi ani, primul era în clasa-ntâi.
Ce-am simţit atunci? Sunt prea bătrân acum şi nu vreau să fiu patetic, dar îmi amintesc un vis avut cu câteva luni înainte de despărţire. N-am să-l uit niciodată. Eram mecanic de locomotivă şi trenul pe care-l conduceam avea câteva vagoane. Nu ţin minte câte, dar îmi face plăcere să spun că erau trei. Conduceam locomotiva voios precum şoferul de la ONT (cine-şi mai aduce aminte cântecul), prin locuri de-o frumuseţe pe care-o întâlneşti numai în basme, când, la un moment dat, în loc de verdeaţă au apărut ciulinii şi treptat-treptat, câmpul devenea o mare de nisip. Pe şine se vedeau, din loc în loc, dune, peste care treceam, la început mai uşor apoi din ce în ce mai greu. N-am mers prea mult aşa pentru că locomotiva s-a defectat, iar eu in încăpăţânarea mea de a merge mai departe, am coborât şi precum edecarii, proptindu-mă în traverse, am repus în mişcare garnitura până când în faţa mea a apărut un capăt de drum. Terenul era surpat cam la un metru sub nivelul meu. Mi-am zis că nu este mult si hotărâsem să repar locomotiva, să dau înapoi, să-mi fac vânt şi să sar cu garnitura pe şinele, care erau acum la un metru sub mine, dar când m-am uitat mai atent, în faţa mea erau o mulţime de şine. Care erau ale mele? N-am aflat răspuns la întrebare că m-am trezit.
Am părăsit căminul conjugal cu ce aveam pe mine. Am lăsat totul copiilor. Totuşi mi-am dorit ceva de-acolo. Mi-am dorit o carte. Acum imi vine să râd de dorinţa mea şi n-am uitat ce carte era “Chimia mediului ambiant” şi cum puteam să insist dacă mi s-a spus “când vor fi mari, s-ar putea ca ăştia micii să aibe nevoie de ea” aşa că am renunţat.
Pe drum mi-am adus aminte de o poezie a lui Magda Isanos, mi-au plăcut mie poeziile în care parcă mă regăseam: “ Trebuie să plec astă-seară sau mâine. Un inger de pară lângă patul meu va veni: scoală-te nu zăbovi. Ingere, lasă-mă pe pământ. Strangeţi aripile pline de vât şi priveşte: totul înfloreşte şi creşte. Lasă-mă să-mi mai trec umbra pe-aici, peste ape-n tremor şi poteci. Să culeg flori, să-mpletesc cununi…Iată, nu cer multe minuni. Ia o ramură şi prefă-o-n femeie, du-o-naintea dumnezeului tău să steie; ea va răspunde nevinovată despre viaţa mea toată”.
Sunt prea bătrân ca să fiu patetic. Despre ce s-a întâmplat apoi, voi scrie, poate mai târziu. Cine stie, dacă apucăm sau nu. Mâine se va vorbi tot despre un sfârşit.

Comentarii
  1. Botez Doru spune:

    Minunat! Ba, mi-ai adus amiunte de tinerete. Esti mare, ba, figura. Pt. asta te iubesc ca pe fratele meu. Multumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s