Stâlpul casei

Tot despre Crăciun dar în Ajun, când patronul a făcut un sacrificiu şi ne-a dat drumul mai devreme de la serviciu. Ajuns acasă, pe nepusă masă, i-am prins pe ai casei în bucătărie, într-o agitaţie având o explicaţie, şi m-am gândit să spun în glumă, “presupun că pregătiţi ziua de Crăciun”. Dar cum nu le plac glumele mele am tăcut ca un om binecrescut. Trebăluiau de zor, soţia împacheta sarmale, socrul meu tăia carnea pentru friptură, fiică-mea făcea o prăjitură cu multă glazură de ciocolată, pusă pe-un fel de aluat, ca o prelată (m-a rugat s-o gust, dar am refuzat cu un scuzat ghiduş “mă mâzgălesc şi-apoi tre’ să fac duş”). Se mişcau de ajuns de mult şi de repede, iar eu le stăteam în drum. “Ce stai aşa ca un stâlp!” a fost exclamaţia care m-a făcut să mă simt bine. Eram recunoscut ca fiind “stâlpul casei”. Să nu-i deranjez şi nici să-i enervez, am ieşit din casă, fără vreo angoasă, să fumez, afară, o ţigară. Câinii mei au venit la picioarele mele. Erau bucuroşi, după cum dădeau din coadă şi m-a flugerat un gând, „bine că măcar ăştia doi nu m-au confundat c-un stâlp”.