Mi-e greu să pricep

Până am plecat la liceu, vacanţele de vară le petreceam la ţară, un sat de munte rămas mult timp necolectivizat, la sora lui taică-meu. Satul se numeşte Belin Vale şi este în judeţul Covasna. Pe vremea aceia ca să ajungi acolo trebuia să mergi cu trenul până la Apaţa sau Măieruş. Din Apaţa sau Măieruş, trecând Oltul mai aveai de mers, pe jos, vreo zece kilometri până la “ferma” lui “Mori neini”, aşa i se spunea matuşii mele. In traducere “Mori neini” înseamnă, tanti Maria. Era văduvă, dar rar mi-a fost dat să văd o femeie atât de energică. Dintre toţi nepoţii ei, pe mine mă aştepta cu drag în vacanţele de vară. Imi plăceau locurile acelea, modul lor de viaţă, munca la câmp, fără să mă feresc vreodată să dau tot ce pot ca să le fiu de ajutor. In drumul spre “fermă” treceai întâi prin Belin. Satul este asejat într-o depresiune, la poalele munţilor Baraolt, unde tata se mai oprea pe la cunscuţi, să schimbe o vorbă. Se vorbea numai ungureşte, iar eu neştiind limba nu înţelegeam nimic, dar fiind mic nu mă deranja. Apoi ne continuam drumul pe o uliţă mare ocolind cu grijă baliga lăsată de vitele plecate cu ciurda la păşune. Ieşirea din satul Belin era la poalele munţilor Baraolt. Aveam două variante să ajungem în Belin Vale, fie să urcăm un deal, pe un drum de căruţe, fie să urmăm cursul apei ce cobora din munţi. De obicei o luam peste deal şi nu pentru că pe vale începea o zonă numai cu ţigani, singurii vorbitori de limbă română din sat, ci pentru că era mai scurt. După ce treceam dealul ajungeam într-un fel de piaţă, un spaţiu mai larg. In stânga, o şcoală, unde se învăţa în limba română şi o Biserică Ortodoxă, în dreapta, satul Belin Vale. Urmam drumul apei, practic ieşind din sat, până la poalele unui alt deal, unde era casa lui “Mori neini”. Cel mai apropiat vecin era cam la zece, cinsprezece minute de mers pe jos. Avea o gospodărie mare, bivoliţe, vaci, tauri, oi, porci şi păsări fără numar şi un câine rău, dar bun, care ziua era ţinut în lanț şi seara i se dădea drumul. Dar ce nu avea “Mori Neini”? Avea şi “maşină de spălat”. “Alba lux” nu apăruse încă dar, a deviat parte din valea ce curgea prin faţa casei, la ea în curte, spre o roată de moară, care antrena nişte grinzi din lemn, ce mi se păreau uriaşe în zbaterea lor în nişte cuve, tot din lemn, în care punea la spălat lengeria. Lenjeria era din cânepă, aspră. “Mori neini” n-avea fântână. Nici nu-i trebuia. Lua apa de gătit din izvoare iar pentru băut era apă minerală, care se găsea din belşug. La apa mineral i se spunea “borviz”, şi era adusă de sacagii de la vreo cinci kilometri depărtare, unde mai megeam şi noi, duminica la un “grătar”. “Grătarul” era de fapt o bucată de slănină, taiată în felii lungi şi crestată, care se înfingea într-o ţepuşă făcută dintr-o rămurea şi se prăjea la flacără, iar untura care se scurgea era scuturată pe o felie de pâine, dinainte pregătită, în care se punea ceapă tăiată mărunt. Izvorul era amenajat de locanici, ca o “fântână”. “Borvizul” se lua cu cana pentru că nivelul apei minerale era la suprafaţa pământului şi “borvizul” se vărsa în pârăul ce urma să străbată satul. Apa era atât de acidulată încât te “pişca” la limbă.
Copiii lui “Mori neini”, verii mei, erau mari. Fata,i se măritase, băiatul cel mare, nu ştiu pe ce criterii, poate pentru că a fost crescut pe marginea unei ape, a fost încorporat la Marină, patru ani, aşa că, acasă eram doar doi bărbaţi, eu şi Nicolae. Nicolae în acte, dar pentru toţi (în afară de mine), chiar şi pentru “Mori Neini” era Micloş, vărul “cel mic”, cu zece ani mai mare decât mine.
La prima mea vizită, în Belin Vale, l-am întrebat pe tata “Noi ce suntem, români sau unguri?”. “Români” mi-a răspuns, “e o poveste veche, tata, adică bunicul tău, a fost ungur, mama, bunică-ta, este româncă, dar în casă s-a vorbit ungurește”. Bunicul a murit în primul război mondial. Nici tata, născut în 1914, nu l-a cunoscut. Pe bunica am cunoscut-o și dacă mai sunt în viață, ei îi datorez acest lucru. Era la prima sau a doua vacanță de vară, de-altfel ratată. I-am cerut lui Nicolae să-mi dea să beau “borviz” dintr-o sticlă pusă pe un suport la care n-ajungeam. Din greșeala mi-a dat să beau acid acetic. Am apucat să trag o “dușcă”, suficient cât să simt cum îmi ia foc gâtul. In ajutor, mi-a sărit bunica-mea, care m-a obligat să beau o jumătate de litru de ulei. A chemat o trăsură, m-a dus la Apața și de-acolo cu trenul la Brașov unde, internat la Spitalul de copii,am petrecut toată vacanța de vară din anul acela.
Asta nu m-a împiedicat să mă întorc cu plăcere în Belin Vale. Oamenii, țărani simpli, ocupați cu munca la câmp, erau prietenoși și nu mi-am dat seama cine este român și cine este ungur decât într-o dumincă, când “Mori neini” m-a dus la biserică, biserică ortodoxa. După numărul mare de enoriași, mi-am dat seama că majoritatea din Belin Vale erau români. Cu toate acestea, în mintea mea de copil, că acolo numai țiganii erau vorbitori de limbă română, evitam să vorbesc românește, iar mai târziu când am început s-o “rup” pe ungurește la întrebarea “hovo meis ghiarmec?” (unde mergi copile?) le răspundeam “o mezeo” (la câmp). Am scris cum se pronunță și să nu vă închipuiți că nu știu cum se scrie. M-a învățat tata, în gara Apața, așteptând trenul și citind afișele scrise în limba maghiară. Astfel știu când “a” se citește “o” și cum se pronunță unele grupuri de litere. Ce n-am inteles, este ca tata nu și-a dorit niciodată ca copiii lui să cunoască limba maghiară.
Un frate de-al mamei, originar din Teiuș, inima Ardealului, făcut milițian de comuniști, a fost repartizat între secui. In afară de “nem tudom” n-a învățat o boabă ungurește. S-a căsătorit cu o unguroaică. Când ne întâlneam la Brașov, venind și cu copiii lui, îl întrebam pe cel mai mic “tu ce ești, ungur sau român?”, iar răspunsul lui ne amuza “eu sunt românește”. Acum este politist în Sfântu Gheorghe, căsătorit cu o unguroaică. In casa lui se vorbește numai ungurește.
Eu. de la paisprezece ani am plecat de-acasă. Nu, n-am fugit, am urmat o serie de școli, care m-au îndepărtat de orașul meu natal. Fratele meu a cunoscut o fată, de care s-a îndrăgostit. Intamplarea sau destinul au făcut ca ea să fie din Belin, o romancă de limbă maghiară. Din păcate, fratele meu nu s-a înțeles niciodată cu soacra-sa. Nu știa românește. După facultate a prins repartiție la Sfântu Gheorghe, și copiii lui au devenit vorbitori de limbă maghiară, el n-a învățat-o. Sora mea s-a îndrăgostit de un coleg de facultate și s-au căsătorit. Soțul ei este și vorbitor de limbă maghiară, cu tatăl român și mamă unguroaică.
Am dat numai exemple din familie, exemple pe care le cunosc. Am trăit printre unguri și printre sași și poate de-aceia, ce mi se spune astăzi, despre vrajba dintre români și unguri, mi-e greu să pricep.