Războiul lui „Mori neini”

Posted: februarie 12, 2013 in Scrierile mele

Va povesteam deunăzi de “Mori neini”, o femeie de la țară, energică, care-și iubea pământul, ce-i oferea, muncidu-l, bunastarea si daca familia lui taica-meu a trecut cu bine prin foametea din ’46, ii datoreaza si lui “Mori neini”. Mă aștepta să-mi “petrec” vacanțele de vară la ea, în Belin Vale, pentru că eram, după cum se lauda cu mine, în sat, “jó gyerek” (copil bun). Nu mergeam acolo ca-ntr-o excursie, munceam alături de ei la câmp. Toată gospodaria o țineam în trei, “Mori neini”, Nicolae, fiul ei și cu mine, nepotul ei. Baiatul ei, cel mare, era incorporat la Marina, pentru patru ani. Ne sculam dimineața, devreme, dădeam drumul bivolițelor și vacilor să plece cu ciurda la păscut. Când aveam de mers cu căruța la câmp, opream bivolițele.
Prima se scula “Mori neini”, care pregătea masa de dimineață. In toate vacanțele pe care le-am petrecut acolo, masa de dimineață a fost aceiași: mămăligă, slănina prăjită în tigaie peste care se băteau ouă, smântănă, lapte de bivoliță și bulz. Doamne, ce bulz făcea “Mori neini”! Il porționa cu ața, porțiile le punea în farfurii și brânza topită, te îmbia din rulada de mamaligă. Era singura masă la care se mânca mămăligă. “Mori neini” făcea pâine la cuptor, o dată pe săptămână și nu uita să pună în niște căni de metal, o mână de aluat, din care creșteau niște pâinici în formă de ciupercă. Erau pentru mine. Imi dădea una, aburindă, pe care o mâncam cu smântână de bivoliță.
Avea grijă de mine, “Mori Neini”. Nicolae, pentru munca la câmp, se încălţa cu opinci şi parcă mi-ar fi plăcut şi mie să-mi schimb teneşii, dar “Mori neini”, mi-a spus, în încercările ei să mă înveţe ungureşte “ezek nem az Ön” (astea nu-s pentru tine). Ca toţi bărbaţii din sat, Nicolae, purta un şort de culoare albatru închis. Renunţa la el numai duminica, singura zi ceva mai liberă, când îmi permiteam, din când în când, să merg la pescuit. N-aveam undiţă, dar mergeam pe vale în sus, destul de departe de sat, unde găsisem un loc în care, valea se bifurca, lăsându-şi o parte din ea să curgă liniştită pe o pajişte. Luam pietre şi deviam cursul în vechea matca, apoi culegeam din iarbă vreo zece, cinsprezece, peştişori. Ii pregătea “Mori neini”. Alteori, mă duceam cu “Mori neini” la cules de ciuperci şi dacă astăzi cunosc ciupercile, o datorez ei. Le cunosc în denumirea lor, în ungureşte. Găseam şi o ciupercă, de culoare maroniu spre roşu, căruia “Mori neini” îi spunea “kenyer gomba”, în româneşte ar însemna “ciupercă pâine”. O mâncam crudă.
N-am să vă plictisesc povestindu-vă despre frumuseţea locurilor şi munca la câmp. Mi-am propus să vă vorbesc despre “războiul lui Mori neini”. Pe “Mori neini” am văzut-o ultima dată în ’71, la terminarea facultăţii. Plecat departe de Brasov, intrat în vâltoarea vieţii, cu grijile şi necazurile inerente la început de drum, am uitat de vacanţele din Belin Vale. Ce s-a întâmplat? Mi-a povestit mai târziu, taică-meu. Am plâns la cele auzite. Era povestea “războiului lui Mori neini”.
Cred că într-o dimineaţă, pentru că numai dimineaşa putea să-ţi treacă aşa ceva prin cap, fostul nostru conducător “iubit”, cunoscut astăzi ca simplu “nea”, trezit ca de obicei cu faţa la cearceaf, s-a gândit el, pentru binele nostru, să colectivizeze şi satele de la deal şi munte.
Casa lui “Mori neini” era la poalele unui deal, ba chiar aş putea spune, “cocoţată” puţin, “muşcând” din el. Din casă se vedeau cărarea şi podeţele, făcute din trunchiuri de copac, peste valea ce trecea prin sat. Când veneau cei de la partid s-o lămurească pe “Mori neini” să intre-n colectiv, îi vedea de departe, ieşea în curte şi dădea drumul la câine din lanţ, apoi se ducea în spatele casei şi urca dealul. Aşa a început “războiul lui Mori neini”. N-a intrat în colectiv si ei i s-a părut că a învins. A fost doar o victorie de moment. Abia mai târziu, când s-a trezit singură, când i-au repartizat, forţat, alte terenuri, în compensaţie şi-a dat seama că a pierdut “razboiul”. N-au învins-o greutăţile, n-a învins-o munca, în schimb a învins-o sistemul şi şi-a dat seama că nu mai are rost să trăiască.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s