Ieri, adică în ultima zi de weekend, ca să fiu în trendul general al vremurilor de astăzi, m-am trezit mai devreme ca de obicei, pentru că, de obicei, mă trezesc mult mai devreme. Am coborît, buimac, de parc-aş fi dormit într-un hamac, la bucătărie, unde evident, într-o mică farfurie mă aştepta, aburind, o cafea. Alaturea, de farfuriuţă, o buca’ de hârtiuţă. “Eşti singur acasa”. Oops, şi prin minte mi-a trecut un gând fierbinte, că s-ar putea, să am noroc, să joc în rolul lui Kevin McCallister. Cine să mă atace pe mine în Agigea ? In timp ce am mai înghiţit din cafea am citit ce mai scria pe hirtiuţa din faţa mea. “Fă ceva de mâncare. Venim pe la două, cu drag…”. Simţeam nevoia unui “job description” şi a unei proceduri. Procedura am cautat-o într-o carte de bucate. Am pierdut timpul, o oră. Citeam şi după o cotrobăială prin frigider şi prin cămară m-am decis la o supă. Toate bune până la găluşti, unde s-a dovedit ca am fost…tare, şi eu, şi găluştile. Mi-am pus o cască de protecţie, am ieşit în curte şi am dat cu azvârlita unei galuşti. Am regretat cand i-am văzut traiectoria. Putea să cadă pe casa vecinului. N-a căzut. A căzut în curte, unde, a făcut o groapă cât ar face o grenadă ofensivă. Galuşca era întreagă, deci rectific, groapa era cât ar fi făcut o grenadă ofensivă de exerciţiu. Am înlocuit găluştile cu tăiţei şi am rezolvat felul întâi. La felul doi am pregatit ceva la care trebuia un sos iute. Sosul mi-a luat cel mai mult timp. Tot ce a fost iute în casă (aveam de toate), am amestecat într-un bol şi în final am turnat şi “Kechup X-tra iute” să-i dau o faţă conţinutului.
Ora mesei. După felul întâi toţi au apreciat…gestul. La felul doi am avut o satisfacţie. I-am lăsat cu gura căscată. Nu mult, vreo câteva minute, după ce au gustat din sos. Işi făceau vânt la gură cu palma şi cereau apa, pe care, eu, premeditat o pregătisem. “Cea fost asta?” Ii aud. Un sos, şi pentru că trebuie să poarte un nume i-am zis “Moartea din Agigea”.
Arhivă pentru iulie, 2013
Un bun prieten m-a sfătuit să fac mai multă mișcare. „Mișcarea este sănătate curată”, mi-a spus. Apoi, m-a întrebat dacă am o bicicletă. Singura „bicicletă” pe care o am, o port pe nas. Sfatul primit de la un prieten este, pentru mine, sfânt și gândindu-mă că ar fi remarcat, el, ceva-ceva la mine, mi-am zis să împrumut o bicicletă, așa ca pentru testare și să particip la un concurs organizat, pentru amatori. Locul de start, nefiind prea departe, am parcurs distanța, până acolo, pe bicicletă. Pe drum, viitorii „concurenți” mă depășeau într-o „veselie”. Veselia cred că venea de la faptul că se bucurau de un asemenea competitor. Am aruncat o privire în urmă și la o distanță de o sută de metri, apreciată din ochii cu care nu văd prea bine, (un trecător mi-a spus că erau numai douazeci), un tânăr pedala puternic, să mă „prindă”. Ambiționat să ajung înaintea lui la start, am „băgat” pedale, dar m-a prins. M-a prins un cârcel de mi-au trebuit zece minute să-mi revin. Startul nu l-am ratat. Fusesem cooptat ca arbitru. După ce am privit un timp, scurt, plutonul de cicliști depărtându-se, m-am așezat pe un scaun. Avea dreptate prietenul meu, mișcarea este sănătate curată.
Dintr-un interviu dat de Ecaterina Andronescu
Reporterul (R):Voi face acum apel la calitatea dvs. de profesor. Când un autor, indiferent de numele lui, primește un verdict de plagiat de la Comisia de etică a Universității București, de la prodecanul Facultății de Drept de la Sorbona și de la un profesor de drept de la Strasbourg, credeți că acest plagiat mai poate fi negat?
Ecaterina Andronescu (ea): Există o legislație și nimeni nu e deasupra legii. Legea făcută de dl. Funeriu spune că pentru demnitari, dacă există o sesizare pe acest subiect, există un Consiliu național de etică, el analizează cazul, îl cheamă pe împricinat și dă un verdict. Acest verdict e vizat de comisia juridică a ministerului. Asta e tot, restul e politică.
R: Nu mi-ați răspuns ca profesor. Cum priviți un astfel de verdict venit de la Sorbona?
ea: Peste tot sunt oameni.
R: Deci considerți că a fost un verdict greșit?
ea: Nu pot să mă exprim, pentru că științele juridice nu sunt domeniul meu.
R: Diferența dintre verdicte nu vă pune totuși pe gânduri? Sunt juriști și cei care au dat verdict de plagiat.
ea: Cum să judecăm noi dacă legea nu dă voie comisiei universității să facă acest demers? Nu eu am facut legea.
Această madam, a condus învățământul românesc o „gramadă” de ani. Ca profesor, nu ştie, nu poate să-şi dea cu „presupusul”, e o chestiune care o depăşeşte. Este aşa cum spun toţi infractorii ajunşi prin ministere şi prin parlament, când sunt anchetaţi sau chiar şi condamnaţi, totul este politic, sunt nevinovaţi. Nenorociţii dracului. Mă femeie !, nu numai că nu ai competenţe dar cred că nici nu şti să citeşti.
(După Miron Radu Paraschivescu)
Sunt scârbă tot, și tot, întors pe dos
Iubesc politicienii, ca pe o bubă și putoare
Ponta ne „vinde” doar mărul – putred, viermânos
Și minte ca o târfă, acră de sudoare.
Dacă-l întreb pe socru-meu, maistru școlit pe vremea lui „nea” ce este bac-ul, îmi va răspunde că este un fel de menghină, o mandrină sau o cutie cu electrolitul unui acumulator electric. Definiția cu „acumulatorul” mi-a plăcut cel mai mult, gândindu-mă la BAC-ul în curs de desfășurare și la scandalul iscat într-un liceu din Bucuresti și nu numai. Incarci „acumulatorii”, timp de patru ani și când îi verifici, constați, cu stupoare, că au „tensiunea” zero și pentru că trebuie să-i scoți la „vânzare”, păcălești clientul, folosind instrumente neverificate „metrologic”, astfel încât „becul” de 6 volți (am vrut să scriu de șase clase din doisprezece) să pâlpâie, nu mult, câteva secunde. Astfel, în facultăți, ne trezim cu „acumulatori” defecți, vopsiți precum transformatoarele lui Fenechiu.
Aron after 65 