Arhivă pentru iulie 3, 2013

Am multe rude în Ardeal, dar cel mai hâtru este un frate de-al mamei, ultimul, dintre frații și surorile ei, în viață. Este din Teiuș, Chiuș, cum îi spune el. N-a părăsit Chiușul decât atunci când a fost chemat la vreun „uspăț” sau la botezat nepoții. „Nicăria”, cum spune el, nu-i mai bine ca în Chiuș și vorba lui „Tulai Doamne! Ce oraș mă!? Un’e-ai mai văst tu un oraș cu ciurdă ?” De la el am invatat „limba ardeleneasca”. Cam „așe” se purta mereu discutia:
-Vint’ai cu motorul? Ai mânat tare? Ii cale lungă din Constanța. Te sciu lotru ca mumă-ta, adică iuche, ca să ma precepi. No, ogoaie-te pe laviță pân-oi aduce din șpais o glajă de-un sfârtai cu jinars ș-om vorovi la un păhar. S-a întors după vreo zece minute cu o sticlă de un sfert de litru de palincă.
-Îi fi lihod. N-am priceput și a continuat. Foame țî ? D’apăi cum nu. A răspuns tot el. Socăcița-i în cohe și mintenaș îi gata. Socacița e bucătăreasa, noră-sa, iar „cohe” i se spune la bucătăria de vară. Il aud în continuare:
-Mai duhănești ? Ai năcaz la oci de porți ocheri ?
-Fumez și nici nu mai văd bine, i-am răspuns.
-Hai să-ț arăt grădina, punând accentul pe „ă”. Are cu ce se lăuda unchiul, vorba lui „io îs gazdă”, adică om gospodar.
Mie, dacă îmi place ceva, îmi place nucul uriaș de la marginea grădinii. De șaizeci și ceva de ani îl știu la fel de mare. Pe vremuri, pe când trăia și moșu’, așa se spune la bunic prin părțile acelea, aproape de tulpina lui, printr-un canal îngrijit, trecea apa spre moara din capătul uliței. In nopțile de vară prindeam pește cu felinarul, iar ziua, foloseam ulucul morii ca tobogan. Acum, moara s-a desființat iar apa a fost deviată în vechea matcă. Nimic nu mai seamănă cu trecutul. Casa bătrânească din chirpici, acoperită cu paie a fost înlocuită cu o casă confortabilă, locul unde ne scăldam, cunoscut „la cleoambe”, nu mai este. Unchiul meu, mult mai tânăr decât nucul, mergând alături de mine, cu pas șovăielnic, mă aduce la realitate.
-Mă năcăjăsc pticerele. Culejem niște părădăi, ogârcee, piparcă șî nește poame apoi, ne înturnăm în târnaț, le-om spăla șî țâpa p-un cârpător. Am o slană faină ș-un dărab de scoacă, căpătată de la ciurdar. Om gusta ș-om be câti-un deț de jinars.
Aș putea continua cu ardelenismele lui. Când nu pricep ce spune, îl rog să-mi „traducă”. Râde. Are peste 85 de ani și el este omul care se bucură de două ori când mă vede. Prima dată e bucuros de oaspeți, a doua oară după ce fiul său îi răspunde la întrebarea „da’ cine-i domnu’ ăsta?”. Apoi, lămurindu-se cu cine „vorovește” îmi spune „Ioi, bată-te să te bată! Tu ești ?! Vină să te țuc”.