Cele mai importante instrumente ale PSD s-au întâlnit, după alegeri şi au interpretat o muzică de cameră. Brillante al partidului, după un balet în pas de deux cu Firea, fost trionfante in primo tempo, a marcato preludiul, ca o fantezie: o fugă de răspundere, asumându-şi lamentoso chiar mesto şi patetico acel concerto grosso împotriva lui care, nu i-a permis să facă nici măcar un eroico saltando precum Geoană. Allegro e Vivace chiar agitato şi animato de instrumentele de goarnă, cu larghetto, a exclus trei giocoso care, ar fi putut strica armonia cu un morendo. Prim solistul a ieşit la rampă, în cunoscutul stil marziale şi maestoso interpretând în faţa jurnaliştilor o sonată.
Arhivă pentru noiembrie, 2014
Adevărul ca o glumă bună sau proastă depinde de cum îl spui. De mic am fost „altoit” cu adevărul. Dacă minţeam mama îmi aplic o altoială. Aşa am învăţat să spun adevărul, după cum se prezenta situaţia: incredibil, ca şi cum ar fi fost o minciună sau, ca o glumă. Îmi aduc aminte de o bătaie pe stradă la care, am participat activ. Chemat în casă, la „altoit”, am fost întrebat „Ce s-a-ntâmplat?”. „Nimic”, am răspuns afişând o faţă de nevinovat. „Cum nimic?!” o aud din ce în ce mai răstit. „Aaa…băiatu’ lu’ vecina mi-a spus că n-a văzut, niciodată, stele verzi şi…i le-am arătat”. Mama avea simţul umorului, a râs ţi furia ei s-a diluat pân’ la-mpăcat. Am să continui cu date recente.
Acum trei zile am fost operat la ochiul drept. Ca pacienţi, ne cunoşteam, sau mai corect mă „cunoşteau”, fiind convocaţi dis de dimineaţă, pe la ora cinci. Am intrat printre primii la consultat şi la ieşire am fost întrebat:
-Ce v-a făcut?
-S-a uitat în ochii mei ca să-mi vadă fundul.
Nimic neadevarat şi pacientii au râs deşi ştiau că e vorba de fundul de ochi.
-Altceva?, l-am auzit pe cineva.
-Nu ştiu dacă e deformaţie profesională dar, am constatat că medicii ne vorbesc la persoana întâia plural. Mi-a spus „Acum mergem la salon.” M-am ridicat de pe scaunul din faţa aparatelor şi i-am spus politicos „După dumneavoastră”.
Dupa operaţie am fost întrebat, firesc:
-Cum a fost?
-Nu ştiu. Am închis ochiul stâng să nu vadă ce-i face la dreptul dar, nu vă speriaţi şi să nu vă fie frică. N-o să simţiţi nimic…când Guvernul pică.
Azi dimineaţă am auzit la ştiri că Banca Naţională a anunţat scăderea euro sub 4,2 lei adică, la 4.199 lei iar Guvernul, prin vocea harvardistei ne-a spus că accizele se calculează pentru 4,73 lei/euro. Dacă adevarul ăsta este o glumă bună sau proastă analizaţi dumneavoastră.
Nici nu ştiu cum a trecut luna şi sâmbătă, la nouă trecute fix, am sosit la cabinetul medical. Sala de aşteptare era plină. Din ochi, vreo treizeci de pesoane. Pe numărate, peste patruzeci. Bucuros că sunt programat la nouă fix am încercat să mă strecor în faţă. Surpriza a fost ca toţi eram programaţi la aceiaşi oră. Am scos un fâsâit ceea ce a atras privirile spre mine. Începusem să mă desumflu. M-am uitat împrejur. Feţe triste şi singurul venit de pe alta planetă păream eu. Cabinetul, construit pe o suprafaţă mică, era extins pe verticală. Nu ţin minte să fi spus ceva deosebit, cert este că am atras repede „interesul” pacienţilor. Scările de acces, aproape verticale, m-au făcut să fac prima recomandare „ O scară verticală şi coborâre pe o bară de pompieri”, se câştiga mai mult spaţiu.
Cum, vorba lui Moisil, nimic nu costă mai mult decât neştiinţa, m-a dezbivolit un „specialist”, un veteran, care venea a treia oară la aceiaşi intervenţie, injecţie în ochi. Reproduc lecţia cu propriile lui cuvinte:
-Stiţi, vă injectează ceva care diluează altceva ce s-a strîns în spatele a ceva care vă împiedică a vedea.
Simplu, clar şi pe înţelesul tuturor. Cum spaţiul era îngust se auzea tot ce vorbeam.
-Şi v-a făcut bine? Am întrebat.
-După prima injecţie am văzut şi-n spate.
Ceea ce pe mine m-a facut să exclam:
-Tare doctorul ăsta!
Pe feţele oamenilor a apărut primul zâmbet în timp ce „specialistul” mi-a explicat ca „în spate” pentru graiul lui însemna „mai departe”. N-am continuat că am fost chemat în cabinet unde un oftalmolog, altul decat cel ce mă consultase cu o lună în urmă, a început un monolog.
-Dumneavoastră v-aţi pierdut vederea la ochiul stâng şi nu se ştie când. (Cum dracu să pierd ceva ce-aveam. Vedeam. Mi-am spus în gând.). Peste trei zile vă operaţi şi la dreptul unde problema este clară (clară pentru el că eu, singurul personaj cu care m-aş fi putut compara era Zdreanţă, cel cu ochii de faianţă) . Mergeţi la pus picături în ochi!
Am revenit pe culoar unde scaunele disparuseră. Au fost mutate la etaj în holul sălii de operaţii. Am urcat, mi s-a recomandat un scaun şi o asistenta ne punea picături în ochi înmânându-ne şi câte un tampon pentru a şterge eventualele scurgeri pe obraz. După dispariţia din peisaj a asistentei a venit propunerea unui pacient:
-La câţi bani ne iau puteau să cumpere nişte scaune, vă propun să facem o donaţie.
Privirile s-au întors spre mine de parcă se aşteptau la o replică . Aceasta n-a întarziat:
-Să fim optimişti! Bine că au destule tampoane. Va daţi seama, dacă aveau numai unul trebuia să-l dăm din mână în mână.
S-a râs pe înfundate. Primul pacient intrat la înţepat a fost o bătrânică vioaie care, după cum se conversa cu asistentele nu era la prima „abatere”. Când a ieşit avea un bandaj la un ochi, ţinută de mâini de câte o asistentă din care una: „Urmează un prag. V-am pus mâinile pe balustrada scării. Uşor, uşor. Gata, puneţi piciorul pe prima treaptă!” În timp ce cobora, celor rămaşi, ne-a urat sănătate. A venit şi întrebarea mea nevinovată:
-Aşa se iese de-aici?
De data asta nu s-a mai putut abţine nimeni. Incet-incet clubul „ciclopilor” se mărea.
Ne-am întâlnit a doua zi când urma să ni se scoată pansamentul. Intrând pe hol le-am spus „Bună dimineaţa!”. Zâmbeau cand m-au văzut şi asta m-a încurajat:
-Vă urez tuturor multă sănătate! Ieri n-am apucat c-am fost ultimul.
N-aş putea să vă spun ce senzaţie am avut. Erau oameni în vârstă, unii de seama mea alţii mai bătrâni şi de ce să mint am văzut şi o femeie tânără. Nu vreau sa fiu patetic cu acei pensionari (peste 90%) dar, vreau să vă spun că am rămas impresionat (nu de cele spuse de o bătrânica care, mi-a mulţumit făcând-o să uite, o clipă, de ce se afla acolo). Am rămas impresionat că deşi se aflau în pericol să-şi piardă vederea, plătind bani „grei” pentru o injecţie fără ca statul să le acopere prin „casă” măcar o parte din bani, nu-şi pierduseră simţul umorului.
Acum una lună familia m-a programat la oftalmolog. Puteam să-i contrazic? Nu! Îi deranja c-aveam o scuză.
Am intrat într-un salon unde o asistentă mi-a arătat tabloul cu litere. La al patrulea rând m-am încurcat. Nu-mi dădeam seama ce mi-a arătat şi am oscilat, în gând, între un câine şi o pisică. Ca să nu greşesc am întrebat-o:
-Sunt animale?
-Nu! vine răspunsul. Sunt litere.
M-am dat bătut. S-a apropiat de mine şi văzându-i zâmbetul încolţit pe buze mi-am dat seama că, deja, mi-a crescut cota la patru virgulă cinci milioane lei vechi.
-Mergeţi mai în faţă să vă consulte domnul doctor.
Mai în faţă era locul în care conform proverbului, adecvat situaţiei, ochii care nu văd se uită…în aparate. Doctorul, un tinerel îmbracat în nişte blugi cu buzunarele la spate până la genunchi m-a intrebat:
-Cine va recomandat?
-Familia. Mi-au zis c-am început să calc în străchini deşi, le-am spus să nu le mai lase împrăştiate în toată casa.
-Sunteţi glumeţ!
-Nu! Pacient.
-Da! Ne-am mai văzut vreodată?
-Nu! E prima dată şi sper să fie şi ultima.
Dupa ce m-a examinat prin aparate m-a întrebat:
-Când v-aţi pierdut vederea la ochiul stâng?
-Eu cu dreptul nu văd. Cu stângul mă descurc mai bune.
-Nu-mi daţi mie lecţii cu ce ochi vedeţi şi cu ce ochi nu vedeţi, trebuie să ştim când v-aţi pierdut vederea la ochiul stâng. E foarte important şi vă rog să colaboraţi.
Ca să nu-l supăr şi să nu creadă că nu vreau să colaborez i-am dat un răspuns evaziv:
-Când l-am văzut pe Max, câinele meu, un maidanez de talia unui cobanesc german, precum un pechinez.
-Ciobănesc german, zici? Tocmai acum ţi-ai găsit o asemenea comparaţie?
-Să-i zicem mioritic deşi Max nu-i aşa păros.
-Vedeţi, avem un punct de referinţă. Deci, când l-aţi văzut pe maidanez ca pe un pechinez? Străduiţi-vă să fiţi cât mai exact.
Răspunsul meu a fost ferm şi de o precizie de invidiat:
-Când mi-am pierdut vederea la ochiul stâng.
Doctorul s-a uita la mine cu ochii cât cepele de parcă crescusem eu, în ochii lui. Mi-a făcut o reţetă şi mi-a ridicat cota de participare la concursul „Vezi şi vezi ce pierzi” la treizeci de milioane lei vechi.
Sunt de specialitate şi cred ca s-a achipat necorespunzător pentru a face „băi” în mulţime. Mai mult în partea de sud decât în partea de nord a ţării unde au fost făcute, la adăpost, în „cadă”.
Aron after 65 