Puneţi o dorinţă

Zilele trecute, fiică-mea m-a “ameninţat” cu vâsc, dacă treci pe sub el ţi se îndeplineşte o dorinţă:
-Ai o dorinţă? M-a întrebat.
-Am una la care nu-mi trebuie vâsc.
-Eu pot s-o ştiu?
-De ce nu! N-am secrete. Imi doresc să merg la măcelăria lui Cinzeacă şi să cumpăr un kil de carne de vacă. După care mi-a spus franc:
-Cu tine nu se poate vorbi serios!

Ce ştie ea?! Imi aduc aminte de biata maică-mea care, m-a rugat, într-o zi, să mă duc la măcelaria lui nea Cinzeacă (aşa era poreclit,…cinziaca-l făcuse renumit) să cumpăr un “kil jumate” de carne de vacă, “să fie a-ntâia şi fără os”, mi-a zis, “c-avem musafiri la masă”. Măcelaria lui Cinzeacă, era numai pentru carne de vacă şi cum intrai, în dreapta, era o tijghea, pe tijghea un cântar din ăla cu limba de-o jumatate de metru şi un maldăr de hartie de împachetat, fiecare cam de o jumatate de metru pătrat, în spate, nea Cinzeacă cu şorţul pătat de sânge, stătea lâng-o buturugă cu-n satâr înfipt în ea şi atârnate, lipite de-un perete cu faianţă albă, pulpele de vacă. In faţă, tot atârnată, da-ntr-un cui, o planşă c-o pulpă de vacă în formă de hartă, pentru documentarea cumpărătorului, specificându-se, funcţie de zonă, de ce calitate, carnea era. Ca şi acum, pe vremea aceia, oamenii erau apropiaţi şi asta, se vedea mai bine, când stăteau la coadă. Erau mai ataşaţi, mai perseverenţi, rar îi trecea vreunuia prin gând să iasă din rând. Iarna se-ncălzeau, vara năduşeau şi toţi aveau acelaşi ţel, s-ajungă-n faţă. Aşa era şi la nea Cinzeacă, oricine ajungea în faţa lui, îl vedea încruntat şi ocupat cu cuţitul pe care-l ascuţea şi ce puteai să-i spui, când îl auzeai, “de unde să-ţi tai?” La el toată carnea era a-ntâia şi fără os iar, osul îl ascundea, cu îndemânare, sub carnea pe care ţi-o prezenta, apoi o punea pe hârtia de-mpachetat. O lua cu vreo patru coli şi făcută “ghiveci” o trântea pe cântar. Acul vibra de la stânga la dreapta şi dacă-ncercai să-l urmăreşti, ameţeai. Nu l-am văzut să se fi oprit vreodată dar, de auzit îl auzeam pe Cinzeacă “ai aici un kil juma”. Hârtia de împachetat, cântărea ceva, era un fel de “tevea” de care dispunea, numai, nea. Dacă încercai să mârâi ceva, ieşea în evidenţă solidaritatea de care dădeam dovadă, că nea Cinzeacă era pâinea lui Dumnezeu, nu se certa niciodată, lua, pur şi simplu, pachetul, îl aşeza pe tijghea şi striga să-l audă tot poporul de la coadă: “următorul”. El, următorul era solidar, dar cu nea: “iau eu pachetul ăla”. Si nea Cinzeacă, zâmbea pe sub mustaţă, lingea un creon chimic, făcea un calcul şi-i spunea pe dată cât are de plată. Dacă astazi, m-ar întreba cineva, ce-mi doresc, i-aş răspunde, făra să stau prea mult pe gânduri. Aş vrea s-o aud pe biata maică-mea: “dragă, dute la nea Cinzeacă, cumpără un kil juma de carne de vacă, avem musafiri la masă”. Aveţi cuvântul meu că m-ar durea în cot de calitate iar lui nea Cinzeacă i-aş zâmbi frumos chiar de-mi va pune numai os.