Independenţa este privilegiul celor puternici. Nu este cazul Avocatului Poporului, care a devenit un condiment politic cu care poţi acri o ciorbă. Propulsat atât de sus, rătăcit în cele mai înalte sfere ale universului, a declarat: „Practica AP este de neimplicare în controlul constituţionalităţii legilor cu un pronunţat caracter politic sau electoral”. Un bufon, în stare să ne spună că daca era vorba de „legile naturii” schimba foaia. Totusi, a declarat, se va conforma criticilor MCV mimând o gravitate caraghioasă.
Arhivă pentru ianuarie, 2015
Incă din „cele mai vechi timpuri”, de la tandemul Iliescu şi Năstase, pe vremea când oamenii, încă, mai erau morali şi habar n-aveau ce-i aşteaptă, pâna-n zilele noastre, când aceiaşi oameni, acum, se freacă la ochi şi se minunează de potlogariile „realismului politic” românesc, trăim ca într-o comedie. O „distinsă” şi ajunsă senatoare, după o „cură de slăbire”, a apreciat acţiunile DNA ca fiind circ. Ea face parte din Parlamentul care este „alesul” poporului, un fel de „elită”, care ar trebui să fie intangibil. Ce nu ştie „distinsa şi ajunsa” este că vremea lui Copernic, care în ciuda simţurilor încerca să demonstreze că Pământul se învârteşte, a trecut. Noi ştim adevărul. Evaluarile politicienilor sunt nerozii şi explicaţii absurde. Ei iau apărarea răufăcătorilor cu cutezanţa lui Munchhausen.
O spun ca profesor şi îmi pare rău c-o spun. Trăim într-o ţară în care falsul a devenit un mod de viaţă. Un loc lustruit artificial – mândria de a fi români. Ne place să trăim într-o continuă eroare – pleacă ai noştri vin ai noştri, ăia hoţi ăştia hoţi. Reuşim să ne păstrăm ignoranţa deşi am dat de libertate. Limbajul se dovedeşte grosolan şi a deturnat realitatea chiar şi la cunoscători, profesori universitari – ministri ai învăţământului versus plagiatul, ajungăndu-se la raţionamente simpliste şi false, înjosidu-se şi creând incertitudine, siliţi să joace rolul mincinosului. Mai sper, până cănd?! că nu ei vor avea utimul cuvânt. Aceşti politruci ar trebui să se retragă, nu numai „ajutaţi” de Justiţie, să se ascundă în cele mai întunecate unghere – n-au curajul să-şi jerfească postul pentru adevăr. Chiar şi puşcăriaşi sau puşcăriabili, ei continuă sa ne dea sfaturi (unii sunt si aplaudaţi). Sunt singurii care o duc bine în aceasta falsitate. Un miracol pe care noi l-am deprins.
Partea a II-a
Ianuarie 2012. Am ajuns mai devrene acasă. Am parcat maşina şi în drum spre casă m-am văzut cu un bătrânel simpatic ce stă la două case de mine, ne întâlnim din când în când la un chioşc să cumpărăm pâine. Un bătrânel ce dăduse deja bineţe la a doua bătrâneţe, dar se ţinea bine…de gard să nu alunece pe gheaţă. Era aproape-ngheţat, dorea să mai schimbe-o vorbă că nu-i mai funcţiona cablul, să afle de la mine ce s-a-ntâmplat cu Boc, ce se mai ştie de Domn Băsescu, dacă-i dus cum s-a propus, dacă mai sunt mitinguri în ţară şi dac-o să ningă până la vară. N-am apucat să-i povestesc tot ce ştiam despre Boc că văzându-mă cu chef şi intrat în joc a-nceput să-mi povestească de la ’48 încoace tot ce se-ntâmplase. La câte mitinguri a participat şi cu ce urmări s-au soldat pân-aproape-am îngheţat.
„Ascultă mă băiete”, aşa mă vedea el privindu-mă pe îndelete.”Intotdeauna după şi chiar în timp de mitinguri apar noi guri, ce vor, concret, la putere si ăştia-s aceia ce profită direct. Apoi mai sunt ăia ce stau la căldură, un fel de cotitură, să fiu înţeles bine de tine, adică stau de-o parte să aibe ceva parte şi-şi flutură candidatura. Sunt hoţii ce profită direct sau indirect de nemulţumirile oamenilor”.
„Ce să-i faci vecine?!” i-am răspuns „Suntem condamnaţi să vieţuim împreună cu politicieni, analişti, conţopişti, ziarişti de nu mai poţi să mişti, butonul TV, fără să nu dai de ei, care mai de care zmei. Unii spun de alţii că sunt plătiţi, alţii spun de unii că sunt mituiţi. Nu şti pe cine să mai crezi ca ştirea ce-o dau pe post s-o validezi. Se înjură, spun ce le vine la gură, nu contează, au un scaun cu spetează, mint, dezmint, divaghează, acuză, se scuză, e drept, mai rar că mai sunt ceva zile-n caledar până unii, nu toţi, vor pleca, dar tot nu vom scapa că şi ăia care pleacă vor fi rechemaţi să-şi dea cu părerea că de ce şi-au pierdut puterea, cu cât le-a crescut averea, dacă ce-i care-au venit au venit sau n-au venit, cum de s-au pricopsit şi câtă lume au prostit şi câte şi mai câte. Se pare că se pregăteşte o nouă guvernare care, vrea să ne ţintească, iarăşi, cu privirea la luminiţa de la capătul tunelului”.
După o scurtă pauză l-am auzit „Măi baiete! Se pare că asta este destinul nostru. Nu vreau să mai aud de ei, n-o să fac reclamaţie la cablu şi mi-a părut bine că te-am văzut”.
A deschis poarta, a intrat în curte. Am rămas, un timp, urmărind cu privirea cum dispare bătrânul acela simpatic ce dăduse deja bineţe la a doua bătrâneţe şi o clipă am avut senzaţia că mă privesc pe mine.
Mi-a rămas în minte o afirmaţie a bătrânelului de pe strada mea „Se pare că asta este destinul nostru” si m-am gândit la mine. Există destin? Eu cred că da.
Eram prin clasa a doua. Şcoala era undeva pe lângă gara veche a Braşovului, într-o casa cu etaj, naţionalizată. La şcoală mergeam pe jos şi făceam cam o jumatate de oră la dus şi vreo două ore la întors. Acasă mă-ntorceam cu trăsura, aicea-i toată-ncurcătura. Imi plăcea mie să mă “plimb” cu trăsura. O luam din faţa gării, unde-şi aştepta cuminte muşterii veniţi cu trenul iar eu fugeam după ea şi mă aşezam pe bara din spate făra să ştiu în ce direcţie o ia. Apoi mă reîntorceam la gară şi “luam” alta până nimeream direcţia care-mi convenea. De multe ori mai prindeam din zbor câte un bici care-mi făcea pe haine, plici, ştiam lecţia, mă feream şi numai când oprea birjarul ţâşneam şi nu mă dădeam prins.
De fapt doream să vă povestesc altceva şi anume pe atunci am cochetat cu desenul chiar şi cu pictura. “Talentul” mi-a fost descoperit de învătaţărea mea, la ora de desen când a verificat o temă dată pentru acasă şi m-a întrebat, mirată firesc, dacă eu sunt autorul. M-a scos la tablă şi am convins-o. De atunci, învaţătorele s-au vorbit între ele (erau multe clase de-a doua, natalitatea era în creştere după război) şi au schimbat orarul ca să mă poată “împrumuta” la orele lor. Drept recunoştinţă, m-au propus să-mi cizelez talentul la Palatul Pionierilor.
Aşa am ajuns la Palatul Pionerilor. Un palat adevărat, n-am cuvinte să-l descriu, motiv pentru care nici nu incerc, să nu vă plictisesc, se va face târziu. Nationalizat. Superb. In clasa de desen, numai copii de bine. Mă simţeam stingher. Vedeam pentru prima dată o planşetă şi acuarele. Eram eu, recunosc, cam varză şi neliniştit. In faţa mea, la planşetă un baiat de bine. Toţi roiau în jurul lui şi-i admirau “opera”, o frunză de stejar ce o pictase, iar eu băiat şcolit într-un cartier de la periferia oraşului, am profitat de neatenţia lui şi i-am tras scaunul. A căzut grămadă în hohotele de râs ale celor două sau trei fete din sală. Baieţii, probabil gaşca, bine-mbrăcaţi, dolofani, roşii-n obrajori, bine hraniţi, m-au privit ofuscaţi. Când s-a terminat ora, am ţâşnit afară. Din privirle “baieţilor de bine” ştiam ce m-aşteaptă. Ce nu ştiau ei? Eram deţinatorul titlului de cel mai bun alergător din şcoala la “Crosul Primăverii.
Aşa s-a încheiat prima mea încercare de a ieşi în lumea “bună”. Am rămas cu ceva, talentul nativ, pe care nici mama n-a ştiut să mi-l explice. Probabil “o rudă de-a mea mai îndepărtată,…bla, bla, bla” Şi cum “ieşirea” mea în lumea bună a fost ratată, am rămas copilul naiv al lui mama şi tata. Poate astăzi aş fi fost un pictor sau un critic de artă (la critică mă pricep) dar, nu ăsta era destinul meu.
Cu desenul am mai cochetat, din când în când. Imi aduc aminte. Eram în Mangalia, nou repartizat după terminarea facultăţii şi aflasem că o colegă de serviciu, mai în vârsta, Doamna Ciobanu, era născută în aceiaşi zi cu mine. Am cumpărat ce-mi trebuia şi în noaptea dinaintea onomasticii am făcut un tablou în ulei de mărimea unei coli A4. Bunul meu prieten Gil, plecat dintre noi prea devreme, mi-a spus „Băi ce mişto ţi-a ieşit expresia feţei!”. Desenasem o pisică.
In cartierul nostru se deschisese o şcoală nouă. Alţi profesori, alţi colegi. Eram în clasa a patra când, învăţătoarea mi-a descoperit „talentul” de actor propunîndu-mă într-o piesă de teatru, „Povestea porcului”, în rolul lui Făt-frumos. Pe vremea aceia nimeni nu auzise de Florin Piersic. Am ratat distribuţia. Ileana Cosânzeana era cu un cap mai înaltă decât mine. N-a fost să fie, nu ăsta era destinul meu.
Clasa a şaptea m-a prins în cartierul Tractorul pe strada Ianos Herback. Auzisem si de o fabrică din Cluj ce purta acelaşi nume. Fabrică de pantofi, ca oamenii să aibe în ce să-şi bage picioarele. Ceauşescu i-a schimbat numele într-unul mai sonor. Strada tablei.
Ai mei îşi făcuseră o casă pe pâmant şi cum remuneraţia era mică după buget i-am auzit, întâmplător, „clocindu-mi” viitorul. Ca primul născut şi nevoile tot mai mari, mă împingeau, inevitabil, spre o şcoală de meserii unde, cursanţii erau plătiţi, lunar, cu 400 lei bani „adevaraţi”. Poate aş fi avut, astăzi, într-o vitrina, „strunguleţul de aur” dar, n-a fost să fie. Destinul meu a fost un ofiter in kaki care, mi-a propus să urmez “Liceul Militar”. L-am urmat. “Alegerea” conferea alor mei un oarecare avantaj, scăpându-i de o gură, de hrănit şi un corp în continuă creştere, de îmbrăcat.
Dacă, astăzi, m-ar întreba cineva „Nu vrei să te reprofilezi? i-aş răspunde „m-aş reprofila ca bărbier în Guvern, chiar la un minister oarecare, se spune din popor că meseria asta se deprinde cel mai uşor pe capul prostilor”.
Eram aproape de casă. Nea Costică, vecinul, gard în gard cu mine, era în poartă. Nevastă-sa în curte, dădea zăpada şi boscorodea, ceea ce la supărat pe nea Costică „aruncându-i” peste gard „Ce vrei fă! E iarnă”. Apoi, mi s-a adresat mie „Să trăieşti vecine! Te-am văzut de când ai oprit maşina şi ai coborât.” Era cam băut, semn că îi venise pensia şi i-am spus „Bună nea Costică! Eu, de obicei, cobor din maşină după ce opresc”.
Partea a I-a
Ianuarie 2012. Normal, e iarnă. Stau la masă şi scriu. Iau litere şi le pun în cuvinte pe care le descânt. Le aşez în rânduri, ca-n nişte straturi în care am de gând să plantez flori pe care vi le ofer, să vă desfete.
E iarnă şi de felul meu sunt cam distrat, uit mereu unde-am parcat maşina. Azi dimineaţă am ieşit mai devreme din casă, ninsese toată noaptea şi ca să n-am suprize m-am gândit bine, îmboldit de nevastă, să iau cu mine o lopată, că-l văzusem şi pe premier, undeva pe centură, cum dădea la lopată ca pe vremea când purta o curea lată şi m-a impresionat de câte maşini a scos din zapadă în cele câteva minute câte-a stat în stradă. A plecat foarte mulţumit după un ceai îndulcit şi fierbinte care l-a-ncălzit până şi la minte.
Mă întorc la mine pe stradă. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, numai zapadă. Căutându-mi disperat maşina, prima de care-am dat era o camionetă şi m-am bucurat. Mi-am amintit. Aseară când am parcat eram cam ofuscat că locul meu fusese ocupat. Am dat la zapadă pân-am transpirat şi în sfârşit pot să vă spun că n-am reuşit. Am dat telefon la serviciu şi le-am spus că sunt transpirat şi luat de frisoane, am pus pe mine cinci paltoane ca să-mi treacă, măcar oleacă, frigul ce l-am tras afară şi arăt ca o gaină bolnavă de gripă aviară.
E vreme de stat în casă cu o ţuică fiartă pe masă, să uităm de criză, de alte impuneri precum o acciză şi să uităm de necazuri. Aşa mi-am adus aminte de iarna lui ’54. Sunt braşovean şi iarna era cel mai frumos anotimp.Terenurile de handbal, în aer liber, erau transformate în patinoare iar dealurile din împrejurimi ne ofereau pârtiile de schi. Nu se statea la coada la teleschiuri. Nu erau.Urcam dealul cu schiurile pe umăr. Nu ne deranja.
Aveam aproape nouă ani. Îmi aduc aminte ca şi-acum când, într-o dimineaţă, mama m-a rugat să merg după lapte. Locuiam pe strada lui Ţuţuianu, aşa-l chema pe proprietarul caselor. Parte din averea lui erau casele de pe strada Ion Slavici din Braşov. Scăpată de furia lui Ceauşescu strada a rămas dar, e înconjurată de blocuri mari şi greu mai recunoşti locul copilăriei. Lipsesc maidanele, ruşii au plecat, cazematele dărâmate şi nu se mai aud exerciţiile lor cu alergări pe străzi si nici focurile de armă cu gloanţe oarbe, iar la ferestre copiii cu nasurile turtite urmărind spectacolul, acum sunt mari sau nu mai sunt.
Casele erau construite pe acelaşi „calapod” cu demisol. Noi locuiam sus şi ca să ajung la intrare urcam vreo zece trepte din piatră. De la acele trepte mi se trage problema cu dintele din faţă. Aveam o colegă de clasă din vecini, cu ciupituri de vărsat pe care eu le vedea gropiţe. O plăceam. Un copil din vecini a bruscat-o şi eu l-am pocnit. Când a apărut fratele său, mai mare, am fugit cu fata, am urcat scările şi întocându-mă să-i fac un sâc, am dat cu capul de piatra aruncată spre mine. M-am trezit la spital. Căzusem pe scări şi unul din cei doi dinţi din faţă s-a spart. L-am înlocuit de vreo două ori, ultimul a fost din „faianţa” dar nici de ăla n-am avut noroc c-am căzut în bot şi l-am spart. M-a sunat soţia tocmai când mă oblojeam şi i-am spus că mi-am spart chiuveta. Râde şi-acum când îşi aduce aminte. La re-refacerea dintelui doctoriţa mi-a recomandat să-l protejez. I-am răspuns că nu va fi nicio problemă, cum ajung acasă am să-i fac o husă.
O singură casă de pe strada aceia nu era a lui Ţuţuianu, era a unui particular care creştea animale. Curtea era păzită de un căne rău, şi-n lanţ fiind, îţi dădea fiori de felul cum se zbătea să te prindă, măcar de picior. La el eram abonaţi pentru lapte.
Am ieşit cu oala de lapte. N-am putut să fac niciun pas era numai zăpadă, casele nu mai aveau demisoluri, parcă erau făcute pentru pitici, adică pentru noi ăia mici. Mi-am luat gândul de la vaca vecinului, m-am întors sfios şi i-am spus mamei că atâta zăpadă n-am văzut de când m-a făcut. Cred că era duminica, tata era acasă şi s-a mobilizat cu mama, a ieşit cu lopata la curăţat zăpada, să-i scoată pe cei din demisol care erau blocaţi în casă şi nu mai puteau să iasă. A început o forfotă mare pe stradă, toţi ieşiseră la zăpada şi până seara strada era un labirint , transformat apoi, de noi, în loc de joacă.
Nu existau mijloace de informaţii. Aveam un difuzor, un fel de cutie ca de colivie pentr-o păsărică nu mai mare decât o rândunică, care-avea o limbă cu care reglai sonorul şi l-a care ascultam piese de teatru, îmi plăceau şi nu ştiu de ce, acum îmi vine-n minte o piesă la care-am plâns. „Zăpadă-n toiul verii” se numea.
Astazi, avem la dispoziţie toate mijloacele de informaţii. E suficient să deschizi televizorul. Unora le place să-i zică „sticlă” şi afli tot ce se întâmplă pe o „rază” egală cu raza pământului. Cel mai des vezi politicieni. Mă uit la ei şi mă crucesc cum gândesc. Mă-ntreb ce şcoli au, câte clase au trecut, câţi de patru au avut si dacă au fost la meditaţii măcar de-alea în spirală. Parcă-l văd şi-acum pe ăla, în FSN, ce-şi făcuse partid cu măsa şi-o mătuşă ce stătea cu ei, uşă în uşă, când a fost întrebat de meserie, s-a deşirat din scaun cât era lung şi cu ochii pe sus de uitase unde-a ajuns, cu o faţă de om luminat şi-nvăţat…de măsa acasă, ce repetase, de-aproape căpiase, în faţa oglinzii ce avea de spus, scoţând din puţul gândirii măselei de minte doar patru cuvinte „De azi sunt politician”. Două zile m-am tratat cu triferment. Mă balonasem de atâta râs. Mi-amintesc şi de poetul care arunca cu sare pe foc de ieşeau scântei, mai mare hazul, erau ca nişte artificii ce dădeau o stare de veselie rară, până l-au dat afară, sau a plecat el, nu contează, mi-a plăcut cum rimează.
De-aş avea televiziune aş face o emisiune, un fel de „Serviciul român în politică”, să nu vă gândiţi la critică ci cu episoade reale de la şedinţele FSN pân-la PDL. Vă promit distracţie mare, iar în loc de reclame il rog pe Bendeac să vă spună glume de la Bac. Va avea un “reiting” de invidiat, chiar sută la sută, de-o să plângă Antenele şi o sa oblig OTV s-anunţe în disperare, din lipsă de audienţă, c-a găsit-o pe Elodia pe spate şi cu faţa-n jos de supărare şi cum o duce Cioacă la-nchisoarea de maximă siguranţă dotată c-o clanţă.
Deschid televizorul. Pe „sticlă”, Ponta, unul dintre şefii opoziţiei, propune să se voteze alături de putere, în parlament, declararea stării de urgenţă pentru unele zone “inundate” de zăpadă. Crin Antonescu rămane în grevă, cum s-a stabilit. adică undeva la căldurică c-o ţuică de prună pe masă, nu „doi ochi labastri” că-i are de la natură, ci de-aia bună şi fiartă.
La Antene va fi distracţie mare, vin analiştii. Imi place de unul, mare filozof, fost prin multe partide, şef de campanii electorale, şeful unui partid cu nume de copac, nu-mi vine-n cap. Om mare dom’le, a carui nume-mi scapă da-mi stă în guşă. M-aştept chiar să-l roage pe Domnul Preşedinte, care uneori mai plânge, să se-abţină, să nu mai „ninge” că ne ajunge.
Aron after 65 