Jurnalul unui rebel

JURNALUL UNUI REBEL

Cuvant inainte
La fiecare sfârşit de an mă trezesc, parcă, dintr-un somn adânc, o letargie şi mă gândesc cu nostalgie la cei ce s-au scurs. Acum, când mă apropii de un „asfinţit” îi simt cum trec de parcă ieri ar fi fost Anul Nou al anului trecut.
Incă din primele zile, abia născut, mama mi-a spus că eram tăcut. Ce ar fi vrut? Să-i recit din Eminescu ?! Abia cand am mai crescut am auzit-o scuzându-se la un vecin mai cătrănit „aşa e el,… mai zăpăcit!” Asta m-a ajutat în viaţă să n-o iau pe arătură din orice „izbitură”.
M-am uitat pe net şi am dat timpul înapoi. A fost exact aşa cum m-am aşteptat. M-am născut într-o zi de vineri şi nu joi, cum le place unora să spună, „joia ar fi ziua cea mai bună”. Era ora prânzului, medicii la masă şi venirea mea pe lume a fost asistată de o moaşă. Deci, nu barza m-a adus cadou, cu fundă roz, ca pe un bibelou şi pus undeva, pe prag, ca tata să se împiedice de mine, cât pe-aci să dea în nas şi să leşine ca apoi, să mă ia în braţe cu drag. La laptele mamei am fost primul abonat pe care mi l-am adjudecat până la înţărcat. La Biserică am fost dus doar pentru botezare, fapt dovedit când m-am făcut mare.
Din spusele mamei, am învățat să deosebesc răul de bine de la prima „socializare” (tata, își găsea, întodeauna, ceva mai bun de făcut). Când plângeam, era de rău, o avertizam că ceva nu este în regulă cu mine. Neuroni-mi încolţiseră în cutia craniană şi ştiam totul despre colicii intestinali. Râgâiam cu plăcere dup-un sân de lapte şi adormeam liniştit,…era de bine.
Primul cerc de prieteni l-am făcut cu compasul. Eram copii, aproape la fel, şi buni şi răi,… şi cuminţi şi zburdalnici, veniţi pe lume în 46, imediat după război, pe timp de foamete. Fără vreo perspectivă şi îngrijoraţi de ziua de mâine, parinţii, spre bucuria noastră, ne “uitau” ore întregi în stradă, la joacă. Seara, intrat în casă, după ce-i umpleam coşul cu rufe de spălat şi după o baie la lighean mă întreba “Ce năzbâtii ai mai făcut azi?” De minţit nu puteam din cauza roşeţii ce mi-ar fi inundat obrajii, aşa că spuneam adevarul.. Odată, avusesem o altercaţie cu un băiat ce se legase de o fetiţă, cu ciupituri de vărsat pe faţă, pe care eu le vedeam gropiţe. O plăceam. Mamei, i-am spus, în stilul meu, “Băiatul lu’ vecinu m-am întrebat cum arată stelele verzi şi… i le-am arătat” Avea simţul umorului, am scăpat ieftin, ca deobicei, cu o palmă, fină, după ceafă. Eram mic dar, inţelegeam dojana.
In școală am practicat „hoţia”. Hoţia cinstită, furând de la dascăli tot ce era mai bun iar din curtea şcolii şi din stradă am “pescuit”, cu grijă şi fără să risipesc, tot ce avea să mă întărească pentru mai târziu şi să-mi fie învăţătură de minte.
Credeam că toate drumurile duc în acelaşi loc şi tânăr fiind n-aveam astâmpăr deloc. Le-aş fi luat la rând pe toate, să le parcurg până se poate. Mi-am dat seama că nu se poate să le parcurg chiar pe toate. M-am decis să aleg o singura cale, fără să mă iau după anumite puncte cardinale şi iată-mă aproape de capăt, merg din ce in ce mai greu şi şchioapăt. Acum ştiu că toate drumurile duc în acelaşi loc, nu-s zeci, ci numai unul, locul de veci.
Am trecut prin multe locuri de muncă, pe diferite posturi şi în diferite domenii, aşezate frumos, în ordine cronologică într-un CV stufos. Pe toate le-am sfinţit, fără să mă îmbogăţesc şi fără să mă simt înobilat. Acum, când sunt la „sfârşit de drum” mă gândesc să fac ce n-am mai făcut, să scriu, să nu mă găsească moartea… şezând.