Jurnalul unui rebel

Posted: Ianuarie 27, 2015 in Scrierile mele

Partea a II-a

Ianuarie 2012. Am ajuns mai devrene acasă. Am parcat maşina şi în drum spre casă m-am văzut cu un bătrânel simpatic ce stă la două case de mine, ne întâlnim din când în când la un chioşc să cumpărăm pâine. Un bătrânel ce dăduse deja bineţe la a doua bătrâneţe, dar se ţinea bine…de gard să nu alunece pe gheaţă. Era aproape-ngheţat, dorea să mai schimbe-o vorbă că nu-i mai funcţiona cablul, să afle de la mine ce s-a-ntâmplat cu Boc, ce se mai ştie de Domn Băsescu, dacă-i dus cum s-a propus, dacă mai sunt mitinguri în ţară şi dac-o să ningă până la vară. N-am apucat să-i povestesc tot ce ştiam despre Boc că văzându-mă cu chef şi intrat în joc a-nceput să-mi povestească de la ’48 încoace tot ce se-ntâmplase. La câte mitinguri a participat şi cu ce urmări s-au soldat pân-aproape-am îngheţat.
„Ascultă mă băiete”, aşa mă vedea el privindu-mă pe îndelete.”Intotdeauna după şi chiar în timp de mitinguri apar noi guri, ce vor, concret, la putere si ăştia-s aceia ce profită direct. Apoi mai sunt ăia ce stau la căldură, un fel de cotitură, să fiu înţeles bine de tine, adică stau de-o parte să aibe ceva parte şi-şi flutură candidatura. Sunt hoţii ce profită direct sau indirect de nemulţumirile oamenilor”.
„Ce să-i faci vecine?!” i-am răspuns „Suntem condamnaţi să vieţuim împreună cu politicieni, analişti, conţopişti, ziarişti de nu mai poţi să mişti, butonul TV, fără să nu dai de ei, care mai de care zmei. Unii spun de alţii că sunt plătiţi, alţii spun de unii că sunt mituiţi. Nu şti pe cine să mai crezi ca ştirea ce-o dau pe post s-o validezi. Se înjură, spun ce le vine la gură, nu contează, au un scaun cu spetează, mint, dezmint, divaghează, acuză, se scuză, e drept, mai rar că mai sunt ceva zile-n caledar până unii, nu toţi, vor pleca, dar tot nu vom scapa că şi ăia care pleacă vor fi rechemaţi să-şi dea cu părerea că de ce şi-au pierdut puterea, cu cât le-a crescut averea, dacă ce-i care-au venit au venit sau n-au venit, cum de s-au pricopsit şi câtă lume au prostit şi câte şi mai câte. Se pare că se pregăteşte o nouă guvernare care, vrea să ne ţintească, iarăşi, cu privirea la luminiţa de la capătul tunelului”.
După o scurtă pauză l-am auzit „Măi baiete! Se pare că asta este destinul nostru. Nu vreau să mai aud de ei, n-o să fac reclamaţie la cablu şi mi-a părut bine că te-am văzut”.
A deschis poarta, a intrat în curte. Am rămas, un timp, urmărind cu privirea cum dispare bătrânul acela simpatic ce dăduse deja bineţe la a doua bătrâneţe şi o clipă am avut senzaţia că mă privesc pe mine.
Mi-a rămas în minte o afirmaţie a bătrânelului de pe strada mea „Se pare că asta este destinul nostru” si m-am gândit la mine. Există destin? Eu cred că da.
Eram prin clasa a doua. Şcoala era undeva pe lângă gara veche a Braşovului, într-o casa cu etaj, naţionalizată. La şcoală mergeam pe jos şi făceam cam o jumatate de oră la dus şi vreo două ore la întors. Acasă mă-ntorceam cu trăsura, aicea-i toată-ncurcătura. Imi plăcea mie să mă “plimb” cu trăsura. O luam din faţa gării, unde-şi aştepta cuminte muşterii veniţi cu trenul iar eu fugeam după ea şi mă aşezam pe bara din spate făra să ştiu în ce direcţie o ia. Apoi mă reîntorceam la gară şi “luam” alta până nimeream direcţia care-mi convenea. De multe ori mai prindeam din zbor câte un bici care-mi făcea pe haine, plici, ştiam lecţia, mă feream şi numai când oprea birjarul ţâşneam şi nu mă dădeam prins.
De fapt doream să vă povestesc altceva şi anume pe atunci am cochetat cu desenul chiar şi cu pictura. “Talentul” mi-a fost descoperit de învătaţărea mea, la ora de desen când a verificat o temă dată pentru acasă şi m-a întrebat, mirată firesc, dacă eu sunt autorul. M-a scos la tablă şi am convins-o. De atunci, învaţătorele s-au vorbit între ele (erau multe clase de-a doua, natalitatea era în creştere după război) şi au schimbat orarul ca să mă poată “împrumuta” la orele lor. Drept recunoştinţă, m-au propus să-mi cizelez talentul la Palatul Pionierilor.
Aşa am ajuns la Palatul Pionerilor. Un palat adevărat, n-am cuvinte să-l descriu, motiv pentru care nici nu incerc, să nu vă plictisesc, se va face târziu. Nationalizat. Superb. In clasa de desen, numai copii de bine. Mă simţeam stingher. Vedeam pentru prima dată o planşetă şi acuarele. Eram eu, recunosc, cam varză şi neliniştit. In faţa mea, la planşetă un baiat de bine. Toţi roiau în jurul lui şi-i admirau “opera”, o frunză de stejar ce o pictase, iar eu băiat şcolit într-un cartier de la periferia oraşului, am profitat de neatenţia lui şi i-am tras scaunul. A căzut grămadă în hohotele de râs ale celor două sau trei fete din sală. Baieţii, probabil gaşca, bine-mbrăcaţi, dolofani, roşii-n obrajori, bine hraniţi, m-au privit ofuscaţi. Când s-a terminat ora, am ţâşnit afară. Din privirle “baieţilor de bine” ştiam ce m-aşteaptă. Ce nu ştiau ei? Eram deţinatorul titlului de cel mai bun alergător din şcoala la “Crosul Primăverii.
Aşa s-a încheiat prima mea încercare de a ieşi în lumea “bună”. Am rămas cu ceva, talentul nativ, pe care nici mama n-a ştiut să mi-l explice. Probabil “o rudă de-a mea mai îndepărtată,…bla, bla, bla” Şi cum “ieşirea” mea în lumea bună a fost ratată, am rămas copilul naiv al lui mama şi tata. Poate astăzi aş fi fost un pictor sau un critic de artă (la critică mă pricep) dar, nu ăsta era destinul meu.
Cu desenul am mai cochetat, din când în când. Imi aduc aminte. Eram în Mangalia, nou repartizat după terminarea facultăţii şi aflasem că o colegă de serviciu, mai în vârsta, Doamna Ciobanu, era născută în aceiaşi zi cu mine. Am cumpărat ce-mi trebuia şi în noaptea dinaintea onomasticii am făcut un tablou în ulei de mărimea unei coli A4. Bunul meu prieten Gil, plecat dintre noi prea devreme, mi-a spus „Băi ce mişto ţi-a ieşit expresia feţei!”. Desenasem o pisică.
In cartierul nostru se deschisese o şcoală nouă. Alţi profesori, alţi colegi. Eram în clasa a patra când, învăţătoarea mi-a descoperit „talentul” de actor propunîndu-mă într-o piesă de teatru, „Povestea porcului”, în rolul lui Făt-frumos. Pe vremea aceia nimeni nu auzise de Florin Piersic. Am ratat distribuţia. Ileana Cosânzeana era cu un cap mai înaltă decât mine. N-a fost să fie, nu ăsta era destinul meu.
Clasa a şaptea m-a prins în cartierul Tractorul pe strada Ianos Herback. Auzisem si de o fabrică din Cluj ce purta acelaşi nume. Fabrică de pantofi, ca oamenii să aibe în ce să-şi bage picioarele. Ceauşescu i-a schimbat numele într-unul mai sonor. Strada tablei.
Ai mei îşi făcuseră o casă pe pâmant şi cum remuneraţia era mică după buget i-am auzit, întâmplător, „clocindu-mi” viitorul. Ca primul născut şi nevoile tot mai mari, mă împingeau, inevitabil, spre o şcoală de meserii unde, cursanţii erau plătiţi, lunar, cu 400 lei bani „adevaraţi”. Poate aş fi avut, astăzi, într-o vitrina, „strunguleţul de aur” dar, n-a fost să fie. Destinul meu a fost un ofiter in kaki care, mi-a propus să urmez “Liceul Militar”. L-am urmat. “Alegerea” conferea alor mei un oarecare avantaj, scăpându-i de o gură, de hrănit şi un corp în continuă creştere, de îmbrăcat.
Dacă, astăzi, m-ar întreba cineva „Nu vrei să te reprofilezi? i-aş răspunde „m-aş reprofila ca bărbier în Guvern, chiar la un minister oarecare, se spune din popor că meseria asta se deprinde cel mai uşor pe capul prostilor”.
Eram aproape de casă. Nea Costică, vecinul, gard în gard cu mine, era în poartă. Nevastă-sa în curte, dădea zăpada şi boscorodea, ceea ce la supărat pe nea Costică „aruncându-i” peste gard „Ce vrei fă! E iarnă”. Apoi, mi s-a adresat mie „Să trăieşti vecine! Te-am văzut de când ai oprit maşina şi ai coborât.” Era cam băut, semn că îi venise pensia şi i-am spus „Bună nea Costică! Eu, de obicei, cobor din maşină după ce opresc”.

Comentarii
  1. Ercuta Ion spune:

    „Amintirile sunt singurul Paradis din care nimeni nu ne poate da afara”, un proverb german care a surprins un mare adevar, chiar si pentru un „rebel”…Jurnalul pare o materializare a amintirilor…
    Cu deosebita stima, un ‘rebel’ al zilelor noastre…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s