Un popă pe nume Hoha a propus enoriașilor dintr-un sat, sărac, cum sunt multe pe la noi, să nu se mai facă pomeni la înmormântare din cauza sărăciei. Mă întreb cum de nu s-a gândit Hoha la o propunere pe care i-o fac, așa, la “hoha”:
Chiar de-o-ți zice că-s murdar
Să gândesc așa de semeni,
Vă propun să dați pomeni
Ca la nunți,…cu dar.
Dacă vrei să înțelegi ce se întâmplă în România privește lucrurile de aproape. Dacă nu, și vrei s-o mai iubești, emigrează! Ai să vezi ce dor îți va fi de ea. Tăcuți, la tot ce se întâmplă, vom fi numai acolo unde nimic nu mai contează. Un loc cu verdeață, departe de grădina lui Gârneață.
Nu e zi să nu văd pe cineva săltat de DNA. Mi-am adus aminte de „bătrânelul” de la Spitalul de urgență împins pe cărucior și nevoit să dea „de o cafea”. Eram prin o mie nousute și ceva. Apăruse un program de ajutorare a IMM-urilor, fonduri rambursabile. Cum eram privat m-am gândit să fac o încercare pentru dezvoltarea afacerii. Mi-am făcut dosarul, beton, și m-am prezentat la evaluat. A fost apreciat ca bun dar, mi s-a atras atenția că fondurile se fac „jumi-juma” și eu care credeam că era suficient să dau de o cafea. Dacă mai negociam mult luau ei toți banii și eu mă alegeam cu cafeaua.
Partea a VI-a
Aprilie 2012. La politicieni există instinctul de putere, vreun mecanism de ceasornic ce se întoarce odata la patru ani. Adevaratele lor interese nu suntem noi ci familiile lor și furtul banilor. Oameni care n-au nimic autentic în ei, niște comedianți, niște șarlatani. Noua alianță politică m-a lăsat rece. Nu-mi place. Ce poate să-mi placă? Nimic, la niciun politician. Ordinari, inculți, hrăpăreți. Mi-am atras ura și disprețul unor colegi fiind catalogat băsist. O clipă am crezut că am de-a face cu oameni deștepți. „Băsismul”, în curând, va fi istorie și va fi înlocuit de „uselism”. Aceași Mărie cu altă pălărie. Nu știu dacă trebuie să fiu optimist sau pesimist, să privesc ce se întâmplă ca fiind bine sau rău. Cred că românul s-a născut pesimist punând răul înainte și cum „tot răul este spre bine” a devenit optimist.
Pe mulţi îi aud, ajunşi la vârste înaintate, dacă în viaţă, ar fi să mai aleagă odată, ar urma aceiaşi cale. Să fim serioşi, tot atât de mulţi ar fi curioşi ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi schimbat sensul şi în loc s-o ia la stânga o luau la dreapta. Mi se pare firesc să-ţi fi dorit şi o altă experienţă.
Din ce categorie fac eu parte? Nu poţi să dai timpul înapoi. Este imposibil să nu fi trecut şi prin perioade cu “timp pierdut”. Timpul pierdut este timp pierdut, nu este ceva ce ţi-a scăpat în drum şi ţi-a fost lene să-l ridici. Este un timp care ţi-a plăcut să-l pierzi atunci, degeaba-ţi pare rău acum, chiar dacă vrei să-l reciclezi, n-ai nicio şansă să-l recuperezi. Acesta este timpul pe care-l regreţi, dacă-l recunoşti ca “timp pierdut”.
“Timpul pierdut” este pentru cei care mor de tineri, la propriu şi la figurat.
In viaţă, eu nu cred că tu ţi-ai ales o anumită cale. Nu cred că este vreun copil să nu fi fost întrebat “ce vrei să te faci când vei fi mare?” aşa cum nu cred să fi răspuns vreunul, că vrea să devină “lucrător la spaţii verzi”, deşi este o meserie onorabilă. Nu!, ţi s-a deschis o cale pe care ai păşit cu o anumită încredere şi speranţă. Meritul este a celor care, te-au “împins”, dacă te-au împins şi al tău, atunci când ai reuşit s-o “forţezi”.
Ajuns la maturitate, în general, eşti obligat să urmezi un anumit drum, forţat tot de cineva sau de ceva. Este ca în dragoste. Avem senzaţia că noi am ales când, de fapt, am fost acceptaţi, devenind alesul sau, ca la jocul de table, când arunci zarurile. Cât timp zarurile se învârtesc, totul este în regulă, după ce s-au oprit, constaţi că ai dat o “gherlă”, sau ai dat ceva mai bun, de-o “poartă-n casă”.
Nu ştim niciodată ce ne rezervă viitorul şi dacă mi-ar fi spus cineva că va veni ziua cînd voi abandona scafandreria, ca la bătrâneţe să revin la ce mi-a plăcut odată, nu l-aş fi crezut. Nu eu am ales calea, am fost “împins” pe altele, ca să revin printr-o conjunctură pe care, cum aţi vrea s-o numesc altfel decât “destin”.
Eu aşi da timpul înapoi şi vorba, de-acum desuetă, a cântecului “aş vrea iar anii tinereţii, cu mintea mea de-acum”.
Acum, la bătrânete, ne face bine să ne mai uităm, din când în când, în urmă, şi să aşternem pe hârtie amintirile, cele plăcute cât și cele neplâcute, aşa cum au fost, privind înăuntru-ne, seară de seară, cu gândul să ne oblojim durerile ascunse, stranse-n suflet, locul unde se aciuiară, pentru a fi plânse sau să ne bucurăm de ceea ce am considerat a fi fost frumos, vorba aceea, nici fericirea şi nici necazurile nu apar niciodată decât prin uşa pe care am lăsat-o deschisă.
Eu sunt ardelean, mai lent, dar am avut grijă să nu rămân niciodată în urmă. Nu mi-a rămas decât să mă gândesc la cele trei zile ale mele. Ieri, astăzi şi mâine. Pe prima o ştiu, a doua, mai mult sau mai puţin, în timp ce a treia poate fi ca prognoza meteo, după paiul din gura porcului.
Mă uit pe un post, citesc ziare. Aş înjura dar n-are rost, sunt calmat de soţia mea care ţine post. Partidele îmi dau fiori, sunt mai aprinse ca niciodată, unele la antene au un tată, pe Felix, omul care trage sfori, altele, pe unde pot şi toate dau în clocot. E clar, la alegeri fi-va ca-n razboi, deja se pregătesc agitatori. Uite banii, nu sunt banii, ba e albă, ba e neagră. Ce ăştia vă vor da noi vă vom lua. Pe putere ungurii îi şantazează, opoziţia îi boicotează de te-ntrebi de ce nu renunţă oare şi să ne cheme mai devreme la votare. Oricum peste trei sau patru luni, toţi vor veni iarăși cu sloganul: „Votaţi-ne! Noi suntem ăia bunii”. De fapt, o ştim, puterea este ciolanul ce-l visează ca nebunii. Voi staţi cuminţi, bani nu primiţi nici pentru o pastă de spălat pe dinţi.
Deja ne inundă cu sondaje cu tot felul de personaje, un fel de oglindă oglijoară cine-i cel mai apreciat din ţară şi înditruit să câştige alegerile de la vară sau de la toamnă care-nseamnă un ciolan asigurat şi-o avere ce poate fi pusă la-ngrăşat.
Eu cu cine votez? Să fiu cinstit nu-mi trece nimic prin minte. Nu-s imaculaţi, nici Albă ca Zăpada şi mi-e teamă că iar vedea-vom plină strada de nemulţumiţii păcăliţi. A câta oară?! Ăsta-i gândul ce mă înfioară. Partidele vin la putere pe rând, să ne fure şi să ne mintă fremătând. De aceia eu am să mă votez pe mine, tu, să te votezi pe tine, noi, să ne votam pe noi, să nu mai dăm vreun ban la stat iar partidele ce vor puterea, dacă asta le e vrerea, să o ia pe banii lor, primiţi din cotizaţii, nu luaţi de la popor. Dacă vor conduce bine îi vom gratula cu prime, nişte bonuri de masă, la mama lor, acasă.
Vine vara si problema încălzirii globale o va rezolva guvernul nostru. O palmă dată peste bot savanților din întreaga lume. Rezolvarea este o taxa mai mare pentru poluare.
Şova, purtătorul de cuvânt, elegant, cu două facultăţi, se pare, expirate după promovare, dă cu bâta-n baltă iară. Ponta vigilent, ca să-si scape prietenul, devenit un pacient trimis la analize şi expertise pe posturile teve, altele decât antenele, l-a declarat “ignorant cum sunt mulţi alţi români”. Cum sa fii optimist!?
Despre Crin nu mai zic nimic. Se ofileşte pe zi ce trece. Ce să mai comentez? Unii m-acuză că dau în Antonescu, care ar fi o variantă în locul lui Băsescu. Domnilor, pentru mine Băsescu, în curând va fi istorie. Se vântură idea că oricare ar fi mai bun ca Băsescu. Crinul, pentru mine e o floarea frumos mirositoare chiar îmbătătoare, dar Antonescu e un oarecare, din ăia mulţi, “ignorant cum sunt mulţi alţi români”, vorba de Ponta.
Ar trebui să fiu mai optimist? Nu! Diferența dintre optimism și pesimism nu este decât o chestiune de interpretare, un unghi de vedere. Incerc să vă explic.
E sâmbata mare. Pentru mine tot douzeci şi patru de ore are. M-am sculat mai de dimineaţă şi cu ochii încă-n ceaţă am coborât în bucătărie, unde pe o farfurie m-aştepta cafeaua. Era zarvă mare, nevastă-mea prepara pasca, socru-meu tranşa mielul, fiică-mea bătea ouă cu telul. N-am apucat bine să sorb din ceaşcă, nevastă-mea a renunţat un timp la pască şi s-a aşezat pe scaunul din faţa mea. Avea privirea aceia care-mi aminteşte de toate necazurile. Mă gândeam că poate a uitat să cumpere ceva şi mă va trimite, iar eu deja mă gândeam la bancul acela cu bărbatul trimis de nevastă să ia o sticla de vin şi dacă are şi oua, să ia zece. S-a dus şi văzând că are ouă a luat zece sticle.
M-au luat gândurile înainte şi nu asta doream să vă povestesc. Revin, de unde-am rămas. N-am apucat bine să sorb din ceaşcă, nevastă-mea a renunţat un timp la pască şi s-a aşezat pe scaunul din faţa mea. Avea privirea aceia care-mi aminteşte de toate necazurile. Mă gândeam că poate a uitat să-i cumpere un cadou lui socru-meu, mâine e ziua lui şi mi-am adus aminte de-o întâmplare de pe vremea lui “nea”. Eram în Bucureşti, în delegaţie, şi am aflat că la un magazin cu articole sportive s-au “băgat” adidaşi. Am zis să-mi fac o surptiză şi m-am dus să-mi fac un cadou. Aglomeraţie mare, ca la cumpărăturile de Paşte. Când am ajuns acasă m-am dat mare la nevastă, cu ce cadou mi-am luat. A desfăcut cutia cu adidaşi şi s-a uitat la mine cu aceiaşi privire care-mi aduce aminte de toate necazurile. Erau amândoi de stângul.
M-au luat gândurile înainte şi nu asta doream să vă povestesc, Revin de unde-am rămas. N-am apucat bine să sorb din ceaşcă, nevastă-mea a renunţat un timp la pască şi s-a aşezat pe scaunul din faţa mea. Avea privirea aceia care-mi aminteşte de toate necazurile. „Nu te-ai tuns”. imi zice, tăindu-mi pofta de cafea, dar cum gândurile mele încă zburau, m-am bucurat că următoarea tunsoare va fi la Paştele cailor, adică peste vreo patruzeci de zile. Asta e frecvenţa mea la tuns. Cum nici socru-meu nu era tuns am plecat amândoi. Și-acum pe scurt: ne-am tuns, am plătit, am ieşit. Socru-meu încă mai trăieşte cu nostalgii de pe vremea lui Ceaușescu şi mereu face comparaţii când e vorba de bani, parcă are-n faţă un pahar cu vin pe jumatate plin şi priveşte numai partea goală. Il aud “Pe vremea mea, un tuns costa mai puţin decât o pâine. Azi plătesc cât cincisprezece pâini. Uite unde-am ajuns!”. Eu, care sunt încă optimist îl contrazic şi-i zic. “Cred că nu gândeşti prea bine. Dacă pe vremea lui “nea” ai fi renunţat la tuns. ţi-ar fi rămas bani abia de-o pâine, în schimb azi iţi rămân pentru cinsprezece.”
A mai bombănit ceva. Am urcat în maşină şi a tăcut tot drumul. Cred că ştiu la ce se gândea. La un pahar cu vin…dar plin.
O masă obișnuită a fost transformată într-un dezastru. Socrului meu i-a rămas ceva în gât. Un dop ce nu permitea nici apei să treacă. Vorba lui, „Ghinion” cu Greta Garbo. Nicio manevră, cunoscută din literatura de specialitate, nu ne-a ajutat așa că am plecat să căutăm un „tirbușon” adecvat.
Rămas în minte, cu mulți ani înainte, despre situația „urgenței” am încercat la particulari. Primul n-avea orelist, al doilea lucra numai cu programare, al treilea, amabil, după ce l-a consultat a dat dezamăgit din cap și ne-a îndrumat către al patrulea. Nici aici nu s-a reușit, dar nici nu ne-au taxat, îndrumându-ne spre locul de care am fugit, Spitalul de urgență. Asta mi-a adus aminte de o șampanie franțuzească la care nu poate fi scos dopul și se deschide precum fiolele, „zburându-i” gâtul. Domne ferește!
Am intrat în sala de așteptare a secției de urgență, loc inaugurat de însuși Arafat. Imaginați-vă că sunteți pe un aeroport unde s-a anunțat o întârziere de zbor sau o grevă a piloților. Trebuia să apelezi la o magie pentru un loc de „parcare”, adică un scaun. M-am uitat la ceas. Era 18:20 și cum pe biletul de trimitere al socrului meu era scris „pentru internare” l-au pus repede (prima și ultima surpriză) într-un scaun cu rotile „impins” spre culoarul cu cabinete de consultații (la vreo cinci metri distanță). L-au mutat pe un scaun și i-am spus „ai grijă cum te așezi, ești un om cu greutate în casă dar e mai mare cea de pe cântar”.
In sala de așteptare am remarcat o fetiță. Așa se vedea de unde priveam. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama. Nu era însoțită. Probabil însoțea pe cineva. Când m-am apropiat, am constatat greșeala. Nu era singură. Era cu un bebeluș,…în pântec, modest îmbrăcată, cu fața încordată și privirea spre recepția de unde se aștepta strigată. Un nume de fată s-a auzit de la recepție. Instinctiv am întors capul spre locul unde fata ședea. S-a ridicat, a spus „Doamne ajută” și s-a îndreptat spre asistentă. M-am uitat la ceas. Era 21:10. Mi-am aruncat ochii pe culoarul cu cabinetele. Socrul meu era pe același scaun, nu fusese mutat.
Se eliberaseră două scaune. Am profitat, eu și un bătrânel. „Bătrânelul” era cu zece ani mai tânăr decât mine dar, barba ce-i inunda obrajii și mustața stufoasă ce-i acoperea buza de sus îl făceau mai în vârstă. „Bătrânelul”, meticulos, și-a așezat geaca pe speteaza scaunului semn că îl dorea ocupat. Dintr-o punga de „un leu” destul de veche, a scos un ziar. Era Ziarul financiar, la fel de vechi ca punga de „un leu”. M-a surprins gândind, după aspectul lui, că o fi fost cândva patron și a dat faliment, încă de pe vremea lui Năstase. Ziarul financiar era un fel de „mapă” în care-și ținea trimiterile la spital și rezultatele de la analize. Părea „de-al casei” și nu m-am înșelat. „Am mai fost aici acum două zile” mi-a spus. „Trimis pentru analize am stat de la ora 16:00 până a doua zi la 10:00. Am intrat pe picioarele mele și la ieșire pe un carucior. Când am coborât, cea care mă împingea m-a întrebat daca nu dau o cafea. I-am dat cinci lei. Mi-au greșit o poză. Pentru ea m-au retrimis aicí”.
M-am uita la ceas. Era 22:15. Mi-am aruncat ochii pe culoarul cu cabinetele. Socrul meu era intins pe un pat. In sala de așteptare agitație mare. Trei ambulanțe și-au „vărsat” pacienții și când au părăsit sala m-am uitat la ceas. Era 23:05. Se aude un strigăt de diperare „Veniți repede că moare!” O femeie dându-și ochii peste cap și-a atenționat însoțitorii ca ar dori să leșine. N-a leșinat.
În sfârșit! Socrul meu a fost internat. M-am uitat la ceas. Era 02:30. „Bătrânelul” era pe același scaun. Scoaterea „dopului” din gât a durat cinci minute.
Aron after 65 