Jurnalul unui rebel

Posted: Februarie 5, 2015 in Scrierile mele

Partea a V-a

Tot martie, tot 2012. Ce ne mai lipsea? Ghidul de sănătate trupească și sufletească oferit de naturiști și popi? Nu. Laptele gras devenise dăunator, carnea începuse să fie înlocuită cu soia şi uite aşa, tot ce blamasem pe vreme lui Ceaușescu, acum era bun. „Nici o masă fără peşte” a învins sloganul „Nu-i pasăre ca porcul”, dar nu pentru toţi. Preţul peştelui a crescut mult peste al „păsării şi porcului”, doar suntem în capitalism.
După cerere apare şi oferta.
Avem noi guvernanți și poate n-or fi ca ceilalți, adormiți pe o creacă și căzând în cap, după ce o scuturi, se trezesc cu scumpa lor moacă înconjurată de fluturi. Mie, Ungureanu mi-a făcut o impresie bună, dar tot atâta de bine știu că prima impresie nu contează.
Era în primăvara lui ’71. Terminasem cursurile facultăţii şi sosise ziua în care urma să benchetuim sfârşitul. La prânz, unul dintre colegi, care din păcate nu mai este printre noi, a dat o masă stropită cu vin roşu, de butuc şi din belşug. Se logodise. S-a băut chiar și paharul în plus. Poate îmi beam amarul cu senzaţia că viaţa mea va începe curând, adevărata mea viaţă. Nu mă simţeam prea fericit, dar zâmbetul şi buna dispoziţie pe care le afişam ascundeau cu grijă problemele care mă bântuiau.
După gratularea proapeţilor logodiţi, împreună cu câţiva colegi am luat autobuzul spre Casa de Cultură a Studenţilor, locul unde aveam să petrecem sfărşitul. In autobuz n-am încetat cu glumele şi râsul, ceea ce a atras atenţia unor studente de la chimie, care fuseseră invitate la banchetul nostru (unde aţi mai văzut banchet numai cu bărbaţi). Printre ele era şi viitoarea mea soţie. N-am remarcat-o, dar mai târziu, după ce ne-am cunoscut, mi-a spus prima ei impresie din autobuz “Dacă toţi sunt aşa beţi ca ăsta, s-a dus dracului petrecerea”. Nu eram beat, eram bine dipus. După un timp…
Tânăr şi îndrăgostit, de mână cu viitoarea mea soţie mă îndreptam, ca orice om normal din acele timpuri, să fac vizita cuvenită viitorilor mei socrii. Intrând în curte, primul care ne-a întâmpinat a fost un câine. „Nu muşcă”, mi-a zis. Botul lui, cu unul dintre canini răsfrânt peste buza inferioară îi dădea un aer fioros, în vădit contrast cu agitaţia specifică, la vederea stăpânei. Nu m-a băgat în seamă. In stânga, o casă din lemn, ridicată la poalele unui deal, având un pridvor larg în care se vedea un război de ţesut. In dreapta, curtea cu gazon şi flori, iar în spate o zona îngradită, cu acareturi, şi păsări de curte şi o mică livadă de pomi fructiferi, parcă furată pădurii, care inunda dealul. Mirosul de conifere mixat în mod plăcut cu cel specific unei curţi la “țară”, m-a făcut să-mi revin, parţial, din emotii.
Am urcat vreo trei trepte din lemn până în pridvorul casei. Războiul de ţesut, plin cu aţe şi o suveică între ele, părea abandonat de curând. O mulţime de aţe, nu ştiu să le spun altfel, colorate, dădeau forma unui început de faţă de masă în stil rustic. „Mama, lucrează acasă pentru o cooperativă de artizanat”, mi-a spus, în timp ce se apropia de noi un bătrânel simpatic, subţire la trup, de talie medie, puţin mai scund decât mine şi cu mustaţă, afişând un zambet cald în colţul gurii. Era viitorul meu socru. Eram în schimburi de amabilităţi când, a apărut şi viitoarea mea soacră. Contrast total. Atunci mi-am dat seama că vorba cu “jumătatea mea” nu li se potrivea deloc. Acolo el era “jumătatea ei”. Poftiţi în casă, în camera de la stradă, special pregătită pentru musafiri, având pe un perete câteva tablouri în ulei făcute de o mână cam stângace, sub ele un pat, apoi două fotolii, o teracotă şi o masă centrală cu scaune, toate desprinse, parcă, dintr-o poveste veche cu “a fost odată”. „Cum ţi se par tablourile?” o aud întrebându-mă. Eu, care, cândva, cochetasem cu pictura, fost “şcolit” câteva ore la Casa Pionierilor şi pentru că încă mă mai ducea mintea, bănuind cine este autorul şi ca în niciun caz să nu fac vreo gafă, i-am dat un raspuns evaziv. „Sunt ca…lumea”. Luând câte un loc, am început să încropim discuţii. Am încercat şi o glumă sau două, reuşind chiar să smulg un zâmbet viitoarei soacre, dar nu era zâmbetul ei. Mi s-a spus că nu sunt primul, a mai fost cineva, bla, bla, bla…şi după ce am servit câte un pahar de ţuică şi nişte murături (Doamne,ce murături! O delicatese din ciuperci de fag, specialitatea caselor din zonă), am plecat, urmând să ne revedem a doua zi dimineaţa.
A doua zi dimineaţa, am fost poftiţi în aceiaşi cameră de la stradă, acelaşi decor dar, parcă alţi oameni. Se părea că viitorii mei socri au trecut printr-o noapte de criză sau de coşmar. Viitorul meu socru avea discursul pregătit, dar sunt convins că nu vorbea el ci ea prin el. De! Aşa se cuvenea. Nu erau de acord cu căsătoria noastră. Parcă trăiam un “déjà vu”. Aveam 11 ani, clasa a patra elementară când, câţiva băieţi, printre care şi eu şi câteva fete printre care şi ele, de la diferite clase, am fost chemaţi la tovarăşa Directoare a şcolii. „Dragi copii!”, a început ea, „În oraşul nostru se organizează un concurs între şcoli, pe diferite secţiuni. Vom participa şi noi la secţiunea Teatru. Consultându-mă cu tovarăşele voastre învăţătoare am decis să punem în scenă basmul “Povestea porcului”. Distribuţia în piesă a fost făcută. Să-i vedem pe protagoniști”.
M-am trezit luat de mână de “Tovarăşa” şi prezentat „El va fi Făt-Frumos”.
Asta cu “frumos” o mai auzisem doar de la mama. Parcă o aud şi acum, dumnezeu s-o odihnească, strigându-mă. „Frumosule! Vino-ncoace”. In vocea ei “frumosule” avea alte conotaţii, ştiam ce mă aşteaptă, veneam cu teamă dar, nu îndrăzneam să n-o ascult. Oricum, eram tot timpul pregătit să fug în jurul mesei.
O altă învăţătoare vine de mână cu “Fata Impăratului”.
Separat, şi eu şi ea eram “prezentabili”, atât cât se putea la varsta aceia, dar când ne-au aşezat unul lângă altul … Dezastru. “Fata Impăratului” era cu un cap mai înaltă decât “Făt-Frumos”. Aşa am ratat o distributie cu care aş fi putut să mă mândresc până la adânci bătrâneţi. Si cum un alt “Făt-Frumos” nu mai era s-a apelat la o “Fată-Frumoasă” îmbrăcată băieţeşte, ceea ce, ulterior, a dus la depunctarea noastră de catre juriu. Mie mi s-a atribuit un rol de boier de la ţară (la oamenii bogaţi nu contează dacă fata este mai înală), care urma să ceară mâna fetei de împărat, la concurenţă cu un “bătrânel” simpatic care o peţea pentru “porcul” lui (aşa era basmul). Oricum, pretenţiile împăratului mi s-au părut ridicole. Auzi, să-i fac un pod de piatră şi bine şi repede, atunci când cei mai în “vogă”, constructorii chinezi, erau ocupaţi cu Marele Zid.. Eram eu mic, dar aveam capul mare, aşa că, am renunţat din prima.
De-acum, ex-viitorul meu socru, adică “Jumatatea ei”, continua să vorbească. Nu-l mai auzeam. Trebuia să-mi pregătesc un contraatac. Știam unde bate dar nu ştiam ce-mi va cere. Stăteam toți patru în picioare. Ea aproape de mine iar ei în faţa noastră, ocupând singura cale de ieşire din cameră. Tocmai mă gândeam (cu haz de necaz) că n-avea cum să-mi ceară să-i fac vreun pod, nici măcar să-i repar cele trei trepte de acces în pridvor când, şi-a exprimat o dorinţă, ca un ultimatum „Dă-ne actele fetei”.
Da! Actele erau la mine, dar cum niciodată nu am profitat de “avantajul” vreunei situaţii, i-am spus „Dacă ea îmi spune să vi le dau, vi le dau. Dacă nu, aveţi din partea noastră numai urări de bine şi sănătate”. Am plecat amândoi. De acum, viitorii mei socrii, au ieşit în pridvor de unde, descumpăniţi şi contrariaţi de întorsătura lucrurilor, au făcut tot ce mai puteau face pentru noi,… să ne petreacă cu privirea.
Este așa cu scriam. Prima impresie nu contează. Imi aduc aminte de ultima încercare când, după un timp, actuala mea soție mi-a spus „la prima invitație ai fost cam mito” (așa alintă ea un mitocan). Ne cunoșteam, din vedere și din întâmplător aveam numărul ei de telefon. Intr-o seară de vară i-am dat întâlnire, prin telefon, spunându-i „as vrea sa ne plimbam prin Mamaia, daca nu vii mă plimb singur” și am închis telefonul. La ora fixată era acolo, mă aștepta.
Noua alianță de partide sub numele de USL dă mari speranțe românilor. Mie nu-mi plac șefii alianței și cum prima impresie nu contează, sper să mă înșel. M-au înșelat mai mulți, dar nu tin minte, ca eu, să mă fi înșelat vreodată.
Crin-ul intră-n acţiune cu-n proiect pentru naţiune. Cred că n-are minte. A declarat în presă un program în cinci cuvinte cu gândul că ajunge preşedinte: depolitizare, descentralizare, debirocratizare, reprezentativitate şi asocierea elitelor. I-auzi brâul. Sunt tare curios cum va face de va fi, Doamne fereşte şi ne păzeşte, într-o zi, preşendinte. Ce puteri va mai avea? El, Crin-ul, nu va fi Băsescu că aşa a declarat. Cu ce argumente va veni să ne spună că nu se mai poate, oricât ar da din coate ca propunerile asumate prin programul lui în cinci cuvinte să se-aplice, ceea ce nu-l va face să abdice, la guvernare fiind o alianţă care are un program mai tare. Ce-o sa facă? Soarbe o cinzeacă şi-o să-i treacă, pune-apoi capul pe pernă şi-o să doarmă liniştit că deja a obosit, şi mâine va fi o nouă zi de găndit. L-aş vota numai din curiozitate să văd eu, cu „urechile” mele, cum va depolitiza mass media, de restul nu mă interesează că-s vrăjeli, abureli si pentru mine, mari îndoieli. Crin-ul visează la locul lui Băsescu, se şi vede preşedinte şi încearcă să ne ţină într-un foc fierbinte. Somn uşor, vise plăcute şi purecii să vă sărute.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s