Arhivă pentru februarie 16, 2015

Spitalul de urgență

Posted: februarie 16, 2015 in Scrierile mele

O masă obișnuită a fost transformată într-un dezastru. Socrului meu i-a rămas ceva în gât. Un dop ce nu permitea nici apei să treacă. Vorba lui, „Ghinion” cu Greta Garbo. Nicio manevră, cunoscută din literatura de specialitate, nu ne-a ajutat așa că am plecat să căutăm un „tirbușon” adecvat.
Rămas în minte, cu mulți ani înainte, despre situația „urgenței” am încercat la particulari. Primul n-avea orelist, al doilea lucra numai cu programare, al treilea, amabil, după ce l-a consultat a dat dezamăgit din cap și ne-a îndrumat către al patrulea. Nici aici nu s-a reușit, dar nici nu ne-au taxat, îndrumându-ne spre locul de care am fugit, Spitalul de urgență. Asta mi-a adus aminte de o șampanie franțuzească la care nu poate fi scos dopul și se deschide precum fiolele, „zburându-i” gâtul. Domne ferește!
Am intrat în sala de așteptare a secției de urgență, loc inaugurat de însuși Arafat. Imaginați-vă că sunteți pe un aeroport unde s-a anunțat o întârziere de zbor sau o grevă a piloților. Trebuia să apelezi la o magie pentru un loc de „parcare”, adică un scaun. M-am uitat la ceas. Era 18:20 și cum pe biletul de trimitere al socrului meu era scris „pentru internare” l-au pus repede (prima și ultima surpriză) într-un scaun cu rotile „impins” spre culoarul cu cabinete de consultații (la vreo cinci metri distanță). L-au mutat pe un scaun și i-am spus „ai grijă cum te așezi, ești un om cu greutate în casă dar e mai mare cea de pe cântar”.
In sala de așteptare am remarcat o fetiță. Așa se vedea de unde priveam. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama. Nu era însoțită. Probabil însoțea pe cineva. Când m-am apropiat, am constatat greșeala. Nu era singură. Era cu un bebeluș,…în pântec, modest îmbrăcată, cu fața încordată și privirea spre recepția de unde se aștepta strigată. Un nume de fată s-a auzit de la recepție. Instinctiv am întors capul spre locul unde fata ședea. S-a ridicat, a spus „Doamne ajută” și s-a îndreptat spre asistentă. M-am uitat la ceas. Era 21:10. Mi-am aruncat ochii pe culoarul cu cabinetele. Socrul meu era pe același scaun, nu fusese mutat.
Se eliberaseră două scaune. Am profitat, eu și un bătrânel. „Bătrânelul” era cu zece ani mai tânăr decât mine dar, barba ce-i inunda obrajii și mustața stufoasă ce-i acoperea buza de sus îl făceau mai în vârstă. „Bătrânelul”, meticulos, și-a așezat geaca pe speteaza scaunului semn că îl dorea ocupat. Dintr-o punga de „un leu” destul de veche, a scos un ziar. Era Ziarul financiar, la fel de vechi ca punga de „un leu”. M-a surprins gândind, după aspectul lui, că o fi fost cândva patron și a dat faliment, încă de pe vremea lui Năstase. Ziarul financiar era un fel de „mapă” în care-și ținea trimiterile la spital și rezultatele de la analize. Părea „de-al casei” și nu m-am înșelat. „Am mai fost aici acum două zile” mi-a spus. „Trimis pentru analize am stat de la ora 16:00 până a doua zi la 10:00. Am intrat pe picioarele mele și la ieșire pe un carucior. Când am coborât, cea care mă împingea m-a întrebat daca nu dau o cafea. I-am dat cinci lei. Mi-au greșit o poză. Pentru ea m-au retrimis aicí”.
M-am uita la ceas. Era 22:15. Mi-am aruncat ochii pe culoarul cu cabinetele. Socrul meu era intins pe un pat. In sala de așteptare agitație mare. Trei ambulanțe și-au „vărsat” pacienții și când au părăsit sala m-am uitat la ceas. Era 23:05. Se aude un strigăt de diperare „Veniți repede că moare!” O femeie dându-și ochii peste cap și-a atenționat însoțitorii ca ar dori să leșine. N-a leșinat.
În sfârșit! Socrul meu a fost internat. M-am uitat la ceas. Era 02:30. „Bătrânelul” era pe același scaun. Scoaterea „dopului” din gât a durat cinci minute.