Arhivă pentru februarie, 2015

Jurnalul unui rebel

Posted: februarie 5, 2015 in Scrierile mele

Partea a V-a

Tot martie, tot 2012. Ce ne mai lipsea? Ghidul de sănătate trupească și sufletească oferit de naturiști și popi? Nu. Laptele gras devenise dăunator, carnea începuse să fie înlocuită cu soia şi uite aşa, tot ce blamasem pe vreme lui Ceaușescu, acum era bun. „Nici o masă fără peşte” a învins sloganul „Nu-i pasăre ca porcul”, dar nu pentru toţi. Preţul peştelui a crescut mult peste al „păsării şi porcului”, doar suntem în capitalism.
După cerere apare şi oferta.
Avem noi guvernanți și poate n-or fi ca ceilalți, adormiți pe o creacă și căzând în cap, după ce o scuturi, se trezesc cu scumpa lor moacă înconjurată de fluturi. Mie, Ungureanu mi-a făcut o impresie bună, dar tot atâta de bine știu că prima impresie nu contează.
Era în primăvara lui ’71. Terminasem cursurile facultăţii şi sosise ziua în care urma să benchetuim sfârşitul. La prânz, unul dintre colegi, care din păcate nu mai este printre noi, a dat o masă stropită cu vin roşu, de butuc şi din belşug. Se logodise. S-a băut chiar și paharul în plus. Poate îmi beam amarul cu senzaţia că viaţa mea va începe curând, adevărata mea viaţă. Nu mă simţeam prea fericit, dar zâmbetul şi buna dispoziţie pe care le afişam ascundeau cu grijă problemele care mă bântuiau.
După gratularea proapeţilor logodiţi, împreună cu câţiva colegi am luat autobuzul spre Casa de Cultură a Studenţilor, locul unde aveam să petrecem sfărşitul. In autobuz n-am încetat cu glumele şi râsul, ceea ce a atras atenţia unor studente de la chimie, care fuseseră invitate la banchetul nostru (unde aţi mai văzut banchet numai cu bărbaţi). Printre ele era şi viitoarea mea soţie. N-am remarcat-o, dar mai târziu, după ce ne-am cunoscut, mi-a spus prima ei impresie din autobuz “Dacă toţi sunt aşa beţi ca ăsta, s-a dus dracului petrecerea”. Nu eram beat, eram bine dipus. După un timp…
Tânăr şi îndrăgostit, de mână cu viitoarea mea soţie mă îndreptam, ca orice om normal din acele timpuri, să fac vizita cuvenită viitorilor mei socrii. Intrând în curte, primul care ne-a întâmpinat a fost un câine. „Nu muşcă”, mi-a zis. Botul lui, cu unul dintre canini răsfrânt peste buza inferioară îi dădea un aer fioros, în vădit contrast cu agitaţia specifică, la vederea stăpânei. Nu m-a băgat în seamă. In stânga, o casă din lemn, ridicată la poalele unui deal, având un pridvor larg în care se vedea un război de ţesut. In dreapta, curtea cu gazon şi flori, iar în spate o zona îngradită, cu acareturi, şi păsări de curte şi o mică livadă de pomi fructiferi, parcă furată pădurii, care inunda dealul. Mirosul de conifere mixat în mod plăcut cu cel specific unei curţi la “țară”, m-a făcut să-mi revin, parţial, din emotii.
Am urcat vreo trei trepte din lemn până în pridvorul casei. Războiul de ţesut, plin cu aţe şi o suveică între ele, părea abandonat de curând. O mulţime de aţe, nu ştiu să le spun altfel, colorate, dădeau forma unui început de faţă de masă în stil rustic. „Mama, lucrează acasă pentru o cooperativă de artizanat”, mi-a spus, în timp ce se apropia de noi un bătrânel simpatic, subţire la trup, de talie medie, puţin mai scund decât mine şi cu mustaţă, afişând un zambet cald în colţul gurii. Era viitorul meu socru. Eram în schimburi de amabilităţi când, a apărut şi viitoarea mea soacră. Contrast total. Atunci mi-am dat seama că vorba cu “jumătatea mea” nu li se potrivea deloc. Acolo el era “jumătatea ei”. Poftiţi în casă, în camera de la stradă, special pregătită pentru musafiri, având pe un perete câteva tablouri în ulei făcute de o mână cam stângace, sub ele un pat, apoi două fotolii, o teracotă şi o masă centrală cu scaune, toate desprinse, parcă, dintr-o poveste veche cu “a fost odată”. „Cum ţi se par tablourile?” o aud întrebându-mă. Eu, care, cândva, cochetasem cu pictura, fost “şcolit” câteva ore la Casa Pionierilor şi pentru că încă mă mai ducea mintea, bănuind cine este autorul şi ca în niciun caz să nu fac vreo gafă, i-am dat un raspuns evaziv. „Sunt ca…lumea”. Luând câte un loc, am început să încropim discuţii. Am încercat şi o glumă sau două, reuşind chiar să smulg un zâmbet viitoarei soacre, dar nu era zâmbetul ei. Mi s-a spus că nu sunt primul, a mai fost cineva, bla, bla, bla…şi după ce am servit câte un pahar de ţuică şi nişte murături (Doamne,ce murături! O delicatese din ciuperci de fag, specialitatea caselor din zonă), am plecat, urmând să ne revedem a doua zi dimineaţa.
A doua zi dimineaţa, am fost poftiţi în aceiaşi cameră de la stradă, acelaşi decor dar, parcă alţi oameni. Se părea că viitorii mei socri au trecut printr-o noapte de criză sau de coşmar. Viitorul meu socru avea discursul pregătit, dar sunt convins că nu vorbea el ci ea prin el. De! Aşa se cuvenea. Nu erau de acord cu căsătoria noastră. Parcă trăiam un “déjà vu”. Aveam 11 ani, clasa a patra elementară când, câţiva băieţi, printre care şi eu şi câteva fete printre care şi ele, de la diferite clase, am fost chemaţi la tovarăşa Directoare a şcolii. „Dragi copii!”, a început ea, „În oraşul nostru se organizează un concurs între şcoli, pe diferite secţiuni. Vom participa şi noi la secţiunea Teatru. Consultându-mă cu tovarăşele voastre învăţătoare am decis să punem în scenă basmul “Povestea porcului”. Distribuţia în piesă a fost făcută. Să-i vedem pe protagoniști”.
M-am trezit luat de mână de “Tovarăşa” şi prezentat „El va fi Făt-Frumos”.
Asta cu “frumos” o mai auzisem doar de la mama. Parcă o aud şi acum, dumnezeu s-o odihnească, strigându-mă. „Frumosule! Vino-ncoace”. In vocea ei “frumosule” avea alte conotaţii, ştiam ce mă aşteaptă, veneam cu teamă dar, nu îndrăzneam să n-o ascult. Oricum, eram tot timpul pregătit să fug în jurul mesei.
O altă învăţătoare vine de mână cu “Fata Impăratului”.
Separat, şi eu şi ea eram “prezentabili”, atât cât se putea la varsta aceia, dar când ne-au aşezat unul lângă altul … Dezastru. “Fata Impăratului” era cu un cap mai înaltă decât “Făt-Frumos”. Aşa am ratat o distributie cu care aş fi putut să mă mândresc până la adânci bătrâneţi. Si cum un alt “Făt-Frumos” nu mai era s-a apelat la o “Fată-Frumoasă” îmbrăcată băieţeşte, ceea ce, ulterior, a dus la depunctarea noastră de catre juriu. Mie mi s-a atribuit un rol de boier de la ţară (la oamenii bogaţi nu contează dacă fata este mai înală), care urma să ceară mâna fetei de împărat, la concurenţă cu un “bătrânel” simpatic care o peţea pentru “porcul” lui (aşa era basmul). Oricum, pretenţiile împăratului mi s-au părut ridicole. Auzi, să-i fac un pod de piatră şi bine şi repede, atunci când cei mai în “vogă”, constructorii chinezi, erau ocupaţi cu Marele Zid.. Eram eu mic, dar aveam capul mare, aşa că, am renunţat din prima.
De-acum, ex-viitorul meu socru, adică “Jumatatea ei”, continua să vorbească. Nu-l mai auzeam. Trebuia să-mi pregătesc un contraatac. Știam unde bate dar nu ştiam ce-mi va cere. Stăteam toți patru în picioare. Ea aproape de mine iar ei în faţa noastră, ocupând singura cale de ieşire din cameră. Tocmai mă gândeam (cu haz de necaz) că n-avea cum să-mi ceară să-i fac vreun pod, nici măcar să-i repar cele trei trepte de acces în pridvor când, şi-a exprimat o dorinţă, ca un ultimatum „Dă-ne actele fetei”.
Da! Actele erau la mine, dar cum niciodată nu am profitat de “avantajul” vreunei situaţii, i-am spus „Dacă ea îmi spune să vi le dau, vi le dau. Dacă nu, aveţi din partea noastră numai urări de bine şi sănătate”. Am plecat amândoi. De acum, viitorii mei socrii, au ieşit în pridvor de unde, descumpăniţi şi contrariaţi de întorsătura lucrurilor, au făcut tot ce mai puteau face pentru noi,… să ne petreacă cu privirea.
Este așa cu scriam. Prima impresie nu contează. Imi aduc aminte de ultima încercare când, după un timp, actuala mea soție mi-a spus „la prima invitație ai fost cam mito” (așa alintă ea un mitocan). Ne cunoșteam, din vedere și din întâmplător aveam numărul ei de telefon. Intr-o seară de vară i-am dat întâlnire, prin telefon, spunându-i „as vrea sa ne plimbam prin Mamaia, daca nu vii mă plimb singur” și am închis telefonul. La ora fixată era acolo, mă aștepta.
Noua alianță de partide sub numele de USL dă mari speranțe românilor. Mie nu-mi plac șefii alianței și cum prima impresie nu contează, sper să mă înșel. M-au înșelat mai mulți, dar nu tin minte, ca eu, să mă fi înșelat vreodată.
Crin-ul intră-n acţiune cu-n proiect pentru naţiune. Cred că n-are minte. A declarat în presă un program în cinci cuvinte cu gândul că ajunge preşedinte: depolitizare, descentralizare, debirocratizare, reprezentativitate şi asocierea elitelor. I-auzi brâul. Sunt tare curios cum va face de va fi, Doamne fereşte şi ne păzeşte, într-o zi, preşendinte. Ce puteri va mai avea? El, Crin-ul, nu va fi Băsescu că aşa a declarat. Cu ce argumente va veni să ne spună că nu se mai poate, oricât ar da din coate ca propunerile asumate prin programul lui în cinci cuvinte să se-aplice, ceea ce nu-l va face să abdice, la guvernare fiind o alianţă care are un program mai tare. Ce-o sa facă? Soarbe o cinzeacă şi-o să-i treacă, pune-apoi capul pe pernă şi-o să doarmă liniştit că deja a obosit, şi mâine va fi o nouă zi de găndit. L-aş vota numai din curiozitate să văd eu, cu „urechile” mele, cum va depolitiza mass media, de restul nu mă interesează că-s vrăjeli, abureli si pentru mine, mari îndoieli. Crin-ul visează la locul lui Băsescu, se şi vede preşedinte şi încearcă să ne ţină într-un foc fierbinte. Somn uşor, vise plăcute şi purecii să vă sărute.

Extractul de urzică

Posted: februarie 4, 2015 in Scrierile mele

Cercetătorii americani au descoperit un remediu, pe baza de extract de urzică, ce actionează, în mediu, împotriva insectelor și în special a dăunătorilor modificați genetic. Primele experimente se fac în România, cu acordul unor instituții ale statului. Asta îmi explică de ce dăunătorii, pardon, politicienii noștri au început să cadă ca muștele. Ce să-i faci?! Extractul de urzică…urzică.

Jurnalul unui rebel

Posted: februarie 4, 2015 in Scrierile mele

Partea a IV-a

Martie 2012. In viață, n-am fost un simplu trecător, n-am strâns avere, n-am palate. N-am trăit nici greu, dar nici uşor si nu am plâns că n-am de toate. Oricum, viu n-am să scap așa că, n-am de ce s-o iau în serios.
Stau singur si cu mine acasă să pot schimba cu cineva o vorbă. N-am chef și rătăcesc pe net. E-mailul meu e plin de sfaturi. Curg informații ca la robinet. Mă credeți oare atat de mic, făcut aproape din nimic?! Măcar atâta știu și eu, să dau un click. Poate v-ați trezit cu fața la cearceaf, cu gândul să mă faceți praf, umplându-mi capul cu năzbâtii de-mi trimiteți în pielea goală zgâtii. De vreți, pot să vă dovedesc cu acte c-am văzut, cel puțin trei. Alții mă invită la joacă, iar eu nu m-am mai jucat de pe vremea când eram mic și atunci…
Când eram mic, de la joacă eram deranjat, în general, de două ori pe zi. Întâi, pe la ora prânzului când mă trimitea mama după pâine. Nu crâcneam, avea o putere de convingere ce-o ţinea în cui după uşă. Magazinul era la vre-un kilometru distanţă de casă, pâinea se dădea la kilogram şi pe cartelă, o coală cu un fel de timbre. Vânzătoarea rupea timbrul si-l lipea cu cocă (făină cu apă, un fel de apret că nu se găsea aracet, încă nu aparuse Super Glue, Lampofix sau alte sortimente de lipit) într-un caiet. La cântărire, întodeauna apărea o felie în plus pe care-o mâncam pe drum. Pâinea era puţină dar gustoasă. Al doilea deranjament era când venea tata acasă. Ii plăcea să joace şah cu vecinii şi mă trimetea după ţigari. Nu crâcneam, sigurul lui argument era cel spus „Vezi, dacă n-are Mărăşeşti îmi iei Mureş sau Olt”. Traficul cu ţigări străine a apărut mult mai târziu.
Poate nu stiţi ce jucam pe-atunci: de-a va-aţi ascunselea; ţară, ţară vrem ostaşi!; ţurca; hoţii şi vardiştii; lapte gros; capra; noua pietre; şotron ; fotbal… şi cea mai mare plăcere era când mergeam cu cercul.
Am primit și un ghid de sănătate trupească, ghid ce a reușit să mă scoată din casă. Am luat-o pe arătură și m-am dus la dracu-n praznic, departe de case, să nu m-audă cineva, să mă descarc tragând un urlet profund.
Prima recomandare „Ia micul dejun ca un rege!”. Care rege, mă ?! Mă vezi pe mine sau cui dracu i-ai mai trimis acest e-mail, cu fazani la rotisor pe masă sau cu purcel de lapte cu măr în gură când mi-e greu să mă aşez pe scaun, de morcovul pe care-l am în cur. Ai uitat să-mi trimiţi şi două femei goale, să-mi danseze din buric. Care rege, mă?! Regele Hagi ?! Mie nu-mi place mâncarea machedonească, aştia poate mănânca pepene cu branză. Si dupa toate astea, parcă te vad, dimineaţa, la masă, ungându-ţi pe pâine, pate ardealul, de ăla, făcut cu fainoşag şi în loc de-un ochi, una peste ochi de la nevastă că ţi-ai mâncat pensia de două săptămâni, pe medicamente.
A doua recomandare „Ia un dejun de print!” . Care prinţ, mă?! Prinţul Cristea? Păi, crezi că pe Bianca a luat-o că a câştigat „Master şef”?
„Ia cina ca un cerșetor” imi spune. Sunt cerșetori mai bogați ca mine și ca tine. De unde să știu ce mănânca el seara. Poate bagă-n el ca-ntr-o valiză, să-i ţină pentru a doua zi când merge la „muncă” sau poate e unul, începător, care caută prin tomberoane.
„Citeste mai multe cărți decât ai citit în 2011!” Da, ce-a fost în 2011? Anul mondial al cititului.
„Mergi în fiecare zi timp de zece până la treizeci de minute si, mergând, surâde”. Păi, dacă mă vede vecinul meu, nea Costică, mergând pe stradă cu gura-nchisă şi colţurile ei, întinse până la urechi, o să sune la 112 exclamând „veniţi repede ca-nebunit vecinul”.
„Nu face prea mult” mi se recomandă. La ce te-ai gândit când ai dat sfatul ăsta? La muncă? Păi, cine se mai omoară cu munca? Poate la… după micul dejun, luat ca un rege? Sau poate că-n curând vom avea atătea „bunătăţi” pe masă că n-o să putem face nici măcar pentru o analiză completă de coprocultură.
„Telefoneaza mai des prietenilor”. Asta, da! Trebuia să spui de la început că ești angajat la Conex , Vodafone sau Romtelecom. Te-aș fi înțeles.
„Forul tău interior este întotdeauna fericit”. De unde şti tu, cum e „forul” meu interior. Ce, e piaţă publică?
„Indiferent că e vorba de o situație bună sau rea, ea se va schimba”. Numai Gâgă poate filozofa aşa. Cu chestia asta m-ai dat pe spate şi dacă crezi c-ai făcut o glumă bună îţi promit c-o să râd o săptămână. E ca aia cu „Impacă-te cu trecutul tău ca să nu-ti ruineze prezentul”.
Mai scriu o recomndare care mi-a plăcut „Când te trezeşti dimineaţa, mulţumeşte că eşti în viaţă”. Cui, să-i mulţumesc, mă?! Dacă nu mă scol îl înjuri tu pe ăla care nu m-a trezit?
Aş puntea continua dar m-am enervat. Auziţi, ăsta ar fi cel mai bun ghid de sănătate trupească şi sufletească !
Vă sfatuiesc şi pe voi, ca dimineaţa, după ce-aţi luat masa, ca un rege, aveţi grijă să nu faceţi mult şi nu uitaţi să trageţi apa. Plecaţi la plimbare, surâzând, ieşiţi din oraş, departe de case, scoateţi din forul vostru interior, un urlet, de descărcare, şi dacă, din întâmplare, vă împiedicaţi de vreun ciot, cereţi iertare, e trecutul vostru. Dacă v-aţi rătăcit, sunaţi un prieten să vă-ndrume înapoi spre casa şi a doua zi dimineaţă v-aţi trezit că nu vă treziţi, nu uitaţi, „natura vindecă tot”, undeva, într-un colţ al ei este cimitirul.
Mie mi-a rămas să scriu tot ce mă provoacă, apoi…Apoi e lumea-n care mă odihnesc oleacă.
A venit primăvara. După atâta zăpadă pericolul de inundații devine iminent. Am auzit-o filozofând pe Lavinia Șandru. Ideea, cred că ia venit după o spălare pe cap cu șamponul la care se face reclama pentru întârzierea căderii părului. Își punea întrebarea „unde-s pădurile noastre?”, de parcă nu știa (câtă nevinovație in întrebarea sa?!). A continuat un calcul cu infiniți mici ce ar fi rușinat pe orice profesor de Mecanica fluidelor folosind picătura ca particulă fluidă. Asta, nu ea, picătura, care în conformitate cu legea atracției univerale pică din cer. Mă rog, pică de unde pică, (și ei cred că-i place când îi pică câte ceva) pică pe un copac și il parcurge sau, mai corect, se prelinge în nici mai mult nici mai puțin douzeci şi cinci de minute. Ceva dreptate avea traseista și concluzia finală ar fi fost: întârzierea inundației cu câteva minute. Cum guvernele n-au făcut mai nimic pentru apărarea oamenilor, le-ar fi dat timp să urmeze sfatul lui Marin Sorescu: „Faceți-vă iute bagajele,/ Urcați-vă pe acoperișurile caselor,/ Urcați casele în pod./ Cărați-vă vitele și bucatele și sentimentele în vârful munților,/ Dacă vreți să mai aveți vite și bucate/ Și sentimente”.
Pentru sinistrații de la inundații am să dau o spargere la banca unde-și ține statul banii. Am să fur cât pot duce, după care-i donez fără să înstrăinez un leu, nici chiar un bănuţ. Ce-mi rămâne voi da la spitale, la bolnavi pentru compensate, la azile pentru cei cu zile mai puţine şi la şcoli pentru profesori. Aş mai da la mulţi, mai ales bătrânilor uitaţi prin sate, dar nu pot căra atâta bănet în spate. Am să ies imediat pe post, prefer la Antene şi ca să mă recunoaşteti vă vând un pont…am să am la butonieră un crin. Acolo am să declar donaţia. Până să-şi dea seama poliţia, am să stârnesc admiraţia că mi-am adus contribuţia la rezolvarea multor probleme ce-au fost pentru partide dileme. Şi pentru că este donaţie, n-au cum să m-aresteze pentru furt. Ce dracu?! In ce ţară trăim!
Acum, am să mă retrag într-un colţ, să-mi las barbă, să uit că există aniversari sau sărbători legale în care aş fi putut închina un pahar în săntătea dumneavoastră. Am să închid televizorul care m-a intoxicat, “băgându-mă” într-o criză, fără sfârşit.
M-am săturat de reclame, făcute de “jmecheri” cu creer “20 GB free”. Nu-mi pot scoate din minte, aia cu omul ce-şi prăjeşte mici, umplând casa de fum şi vine “banca”, îi dă un împrumut să-şi ia o hotă. I-a rezolvat problema cu fumul…nu mai are bani de mici.
M-am săturat de analişti,…şi de analiza analizelor. Sunt cu nervii la pământ, călcaţi, de “ei” în picioare şi nici cu colesterolul nu stau prea bine. “Drumul este lung” si ei or să “moară” de grija altora.
M-am săturat de “VIP-uri”. Nu mai vreau să aud că la nunta nu ştiu căror odrasle “s-au sacrificat 50 de porci şi o echipă de bucătari…”
M-am săturat de drumurile patriei. Mor oamenii..Cu zile, cu socri, cu părinţi… Zilnic, la orice oră şi pe toate programele, ca o ştire ce ne face să credem că vom dispărea, cât de curând, ca naţie, pentru că pe noi “drumurile ne omoară”.
M-am săturat de guvernanţi, de politicieni şi de partide, de “războiul” pe care-l ducem,…”mârâind” şi fără rezultat. Oops, scriind, simt cum îmi creşte colesterolul. Am să mă retrag într-un colţ, să-mi las barbă, să nu uit şi să vă aduc aminte că sunt acolo, că n-am uitat de aniversări şi sărbători legale şi voi închina un pahar mare, cu vin, în cinstea dumneavoastră.

Acolo este țara mea

Posted: februarie 3, 2015 in Scrierile mele

(După Ioan Nenițescu)

Acolo unde-au fost înalți stejari
Ce peste mii de ani mai cresc
Și politruci cu apucături de găinari
Ce ne fură și ne prăduiesc.

Unde-s ca niște stânci și munți,
Greu de urnit. Greu se clintesc,
Fie tineri sau cu peri cărunți
Ce ne râd în nas și nu clipesc.

Acolo unde dorul de moșie
Al politrucilor, lucrători la stat,
Uniți în cuget și în cârdășie
Au golit bugetele treptat.

Acolo unde sunt mormane,
Semn că gunoiul nu s-a ridicat
Și politrucii sunt oștiri dușmane
Și tot ce fost’a sfânt e azi falsificat.

Acolo, unde niște gură-cască
Ce la banii din buget adastă,
Sunt hoți ce-s puși să ne slujească,
Strâns uniți ca într-o castă.

Acolo este țara mea.
Și neamul meu cel românesc!
Acolo, n-aș vrea să mor pân’ n-oi vedea
Politrucii cum se lecuiesc.

Remediu împotriva durerii.

Posted: februarie 2, 2015 in Scrierile mele

Un ardelean pe casă. Alunecă și exclamă:
-NO-NI !
Cade de la câțiva metri.
-NO-AȘE !
De durere strigă la nevastă:
-NO-SPA !