Jurnalul unui rebel

Posted: Martie 11, 2015 in Scrierile mele

Partea a VIII-a
Tot mai, tot 2012. Aseară, butonând telecomanda am dat de OTV. Acolo începeau sau re-ncepeau lucrările primului congres al partidului OTV. Am nimerit momentul când şi-a început discursul şeful partidului, Partidul poporului-DD. Nu comentez. Trăim în Romania, dovedind încă odată că America este departe de a fi ţara tuturor posibilitatilor.
Deci revin la discurs. Vă surprinde, dar vă spun cinstit că mi-au dat lacrimile. “Şeful”, care se pare, încă, n-a fost ales, arăta “dandiaconeștilor” din sală un carneţel unde pe prima pagină era un desen (la TV nu s-a văzut bine) spunea el, stângaci, făcut de micuţa lui fetiţă ce era foarte tristă pentru că odată ce va ajunge la putere, va fi extraordinar de ocupat să resolve problemele din stat încât nu va mai avea timp să se joace cu ea. Auzidu-l, am schimbat canalul şi atât de tare-am râs că mi-au dat lacrimile.
Asta mi-a adus aminte de o întâmplare petrecută la un bâlci. Eu şi bunul meu prieten şi coleg de bancă, am plecat într-o scurtă învoire (toate învoirile erau scurte) pe vremea când eram elevi la şcoala de cadeţi din Constanţa. Era o zi de iarnă, în prag de Moş Gerilă (“porecla” Moș Crăciun-ului de după ’89), frumoasă dar, vântul specific litoralului ne grăbea spre un loc mai aglomerat, dar mai “călduţ”, unde să servim o ţuică sau măcar un vin fiert. La bâlci. Deschis în fiecare iarnă spre deliciul (dacă putem vorbi de delicii, pe vremea şi în vremurile acelea) “copiilor” de toate vârstele. Erau tot felul de “aplecători” şi tarabe cu tot felul de îndemnuri la “încercări”, “băut”, “mâncat”, lanţuri, bărci……
Ne-am oprit la o “aplecătoare” unde tinerii îşi exersau îndemânarea, cu o armă cu aer comprimat, luând la ochi câte o ţintă. Când se “dădea” lovită scotea la iveală câte ceva, care-l bucura de două ori pe trăgător, odată că a nimerit şi o dată că i s-a arătat ce era în spatele acesteia. Eu şi cu colegul meu, în stânga mea, priveam încordarea ce se citea în ceafa unui tânăr, însoţit de prietena sa. Işi încerca norocul, cu intenţii serioase, la ţinta sub care era scris “Unde este mireasa?” A tras odată. Nimic. A mai tras odată. Tot nimic. In timp ce se pregătea pentru a treia încercare, am luat şi eu o armă. El, nimic. Ochesc şi eu ţinta cu “Unde este mireasa?” L-am simţit urmărindu-mă, probabil să-i demostreze “colegei”, deocamdată, de braţ, că este vorba de o defecţiune tehnică. Trag. Culmea, deşi nu am fost un trăgător prea bun, apare “mireasa”. Tinerii se departează şi eu mă pregatesc pentru o nouă ţintă. Intre timp, fără să-mi dau seama, bunul meu coleg, mă părăseşte. Trag. Nimic. Mă întorc, în stânga, spre el, plecatul. In locul lui o fată frumuşică zâmbind la nereuşita mea. Privind-o în ochii, care ar fi trebuit să fie ai lui şi dându-mi seama că fac o mare greşeală dar, fără să pot opune rezistenţă, i-am spus, e drept, cu amărăciune dar şi cu “toată gura”…
Ce i-am spus? Aţi ghicit. Dacă aveţi copii sau nepoţi, spuneţi în gând ultimul meu cuvânt, același pe care l-am rostit auzindu-l pe DD vorbind.
Am mai auzit că-ntr-un spital dintr-un oraș provincial s-a pus de-o nouă terapie, prin masaje fără alifie. Un tânăr asistent mai vânjos și foarte insistent, fără să adaste l-a „masat” pe-un pacient și i-a rupt vreo patru coaste. Știrea m-a dus cu gândul c-ar fi timpul pentru o analiză. Nu din motive medicale ci conjucturale. Trăim într-o criză. Doream să găsesc o soluție în atare situație și mi-am zis să încerc un împrumut dând fuga la o bancă, nu de-alea de șezut. Îndrumat la un ghișeu, într-un separeu, o fătucă amabilă, chiar adorabilă, după ce m-a ascultat mi-a spus răspicat, cu un aer de astenică, fără menajamente, dar cu argumente „La vârsta matale, pentru nevoi personale, doar… hârtie igienică”. Atâta amabilitate pentru o insolvabilitate! Nu-mi mai fac probleme. Sunt bărbatul ce-a-mplinit de câţiva ani,
de nouă ori cei şapte ani de-acasă. Poate de-aceia am rămas, încă sfios şi când mă emoţionez, roşesc şi vibrez. Nu vă temeţi! Nu mă alarmez acum, când simt în mine cum încet-încet se face noapte. Doamne ajută!
Sunt ardelean şi nu pot să uit dimineţile copilăriei, erau ca un ritual. Tata, la masă, lua micul dejun în timp ce mama îi umplea sufertaşul cu mâncarea pentru pânz. La plecare, condus de mama până la uşă, o săruta pe obraz şi îşi spuneau simplu „Doamne-ajută!”
Salutul ăsta a rămas în Ardeal, mai ales la sat, între ţărani şi asta mi-aduce aminte de-o-ntâmplare. Am fost invitat de cumnatul meu la el, în Beznea, un sat din Bihor. Ca s-ajungi acolo, de la Cluj o iei pe drumul spre Oradea, urmând Crişul Repede şi nu poţi să nu te minunezi de frumuseţea locurilor. Se trece prin Ciucea, laşi la dreapta Castelul lui Goga şi după puţin timp, urci Pădurea Craiului. Nu, nu poţi să treci fără a face un popas la “Gaura dulce”, o grotă săpată în stâncă unde, cârciumarul îşi ţine butoaiele cu bere la rece şi în faţa căreia, pe grătare, sfârâie micii. De-acolo, poţi lăsa maşina să “curgă” la vale numai, să ai grijă de frână şi o bagi în viteză când îţi apare un indicator, cu săgeată spre stânga pe care, scrie mare, Beznea. Să ajungi în sat, urci un deal, în stânga şi dreapta livezi de pruni, care le dau sătenilor materia primă pentru renumita palincă. Acolo, în vârful dealului dai de case, casă lângă casă, nu poţi opri, drumul e îngust şi ca să ajungi la cumnatul meu, il cobori. Casele se răresc, şi ajungi în vale, între două dealuri despărţite de şoseaua care te duce spre Bratca. In stânga şi în dreapta, parcele îngrijite, colorate în gaben şi verde, ce-ţi dau impresia că curg de pe dealuri. Două zone, undeva mai la deal, străjuite de câţiva brazi falnici, nu mulţi, câte patru sau cinci, ies din peisajul firesc. Mai târziu, am aflat că acolo e loc de odihnă, locul somnului de veci. „Acolo se odihnesc Cacucii, neam mare, oameni de vază, fruntaşi ţărănişti , satul ăsta a dat multe somităţi, Ioan Pop de Popa se trage de-aici.” Nu ştiam pe-atunci, că aveam să urc, câţiva ani mai târziu, dealul, până-ntre brazi, împreună cu cumnatul meu, de unde aveam să cobor singur.
Deşi, în zona în care locuia cumnatul meu, casele erau răzlete, grupate, nu multe, trei sau patru, unele la poale altele în vârful dealului, oamenii erau foarte apropiaţi. Văzând o maşina în curtea lui Gheorghe, aşa-l chema pe cumnatul meu, veneau să-l ajute, că are musafiri. Intotdeauna se-nchina câte un pahar de palincă. Nu spuneau “noroc”, spuneau “Doamne-ajută!” In scurta mea vacanţă la Gheorghe, am prins o duminică şi cum obiceiul meu e ca dimineaţa să-mi fumez ţigara şi să-mi beau cafeau iar, vremea era frumoasă, am ieşit afară să-mi fac siesta. Curtea lui, la poale de deal, era în pantă, în stânga o casă veche din lemn, bine îngrijită, în dreapta, şura care, nu lipseşte din nicio gospodarie ardelenească iar eu, cu faţa la stradă pe gazonul natural al curţii, îmi sorbeam cafeaua. Pe stradă, treceau oameni grăbiţi, îngrijit îmbrăcaţi, femei în negru, întorceau capul spre mine, mă salutau iar eu, răspundeam frumos, ca la ţară. Totuşi mi s-a părut ceva ciudat, salutul lor nu-mi suna cunoscut şi graba îl făcea mai de ne-nţeles şi m-am adresat lui Gheorghe care, m-a lămurit. „E duminică, oamenii merg la biserică şi pentru că ştiu sau bănuesc că tu nu mergi, salutul lor este Dumnezeu va ierte”. Astăzi imi pare rău că nu l-am întrebat cum trebuia să le răspund, mă bufnise rasul, la toţi le-am răspuns cu „Doamne-ajută!”
O știre de ultimă oră. A căzut Guvernul Ungureanu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s