Jurnalul unui rebel

Posted: Martie 16, 2015 in Scrierile mele

Partea a IX-a

Iunie 2012. A venit vara. Abia acum pot spune: soarele în suflet am să-l picur. Amintirile ce mă rănesc le arunc la barza chiară, să-și facă cuib. Vreau să trăiesc. Ideea mă face să zâmbesc, nu-i o treabă prea ușoară să arunc la barza chioară amintirile ce mă rănesc, s-o văd că-și face cuib și apoi că zboară, lăsându-mi cuibul să-l privesc, făcut din amintirile ce mă rănesc.
Incerc să uit „terorismul politic”. Invitat la o întâlnire, în Eforie Sud, de Dl. Profesor Neştianu, (nu ne mai văzusem de aproape douazeci de ani) un neurolog renumit din Craiova, pasionat de tot ceea ce înseamnă unde alfa, beta şi delta, emise de creerele noastre, ajuns la venerabila vârstă de 85 ani, cu care colaborasem intens pe vremea când studiam comportamentul omului la presiuni ridicate, am depănat amintiri din vremurile bune, la o masă pregătită pentru oaspeţi, în curtea singurei vile, construită din piatră.
Vila, moştenită de la tatăl său, tot medic, medicul personal al Mareşalului Ion Antonescu, naţionalizată, transformată în “Hotel” şi redobandită după ’89. In timp ce-mi povestea despre prima şi singura bombă căzută în Eforie Sud, în apropierea vilei lor, în curte intră un domn, de vreo 70 de ani, bine legat, fără să-şi arate vârsta, despre care aveam să aflu că este administratorul vilei şi întinzându-mi mâna mi se adresează direct „Ce mai faceţi D-le Aron?” Răspunzându-i la bineţe cu bineţe, dar cu privirea blocată pe faţa lui, care nu-mi spunea nimic, mă dumireşte. Am lucrat în marină. Eraţi o “figură” cunoscută. Mie mi se spune Gică-albanezu. Dup[ un bla, bla, bla prelungit îi spun că şi socrul meu este născut în Eforie Sud. Aşa am aflat că se cunoşteau foarte bine şi că, el socru-meu, fusese coleg de clasă cu fratele lui.
Am revenit la masa pregătită pentru oaspeţi şi într-un târziu ne-am despărţit cu promisiunea revederii. Am urcat în maşină, mai grabit ca niciodată şi ca din totdeauna, spre casă, unde aflându-l pe socru-meu i-am spus de Gică-albanezu. „Il ştiu foarte bine”, îmi spune. „Cu fratele lui, Nicu-albanezu, am fost coleg de clasă”.
Așa și-a început poveștile. Mai întâi despre o gâscă. Nu, nu este vorba de una din acelea care au salvat Capitoliul, ci de una sortită sacrificării pentru petrecerea de la terminarea primilor şapte ani de şcoală ce urma să se organizeze, cu oarece fast, în curtea lui Nicu-albanezu. Socru-meu, Sandu, urma să facă rost de bani pentru băutură şi ţigări iar Nicu-albanezu, gazda, trebuia să se ocupe de “masa festivă” ce urma să fie onorată de cel puţin o friptură din ceva animal sau pasăre, sau ce-o pica. A picat o gâscă, pe care Nicu-albanezu a făcut-o “rost” cu mari sacrificii, după o alergătură de era să-şi dea sufletul, urmată de o tuse tabacică prelungită. Cum mai erau trei zile până la petrecere, gâsca a fost “priponită” sub o aplecatoare în curtea albanezului.
Sandu, recunoscut ca un băiat îndemanatic şi descurcareţ a cumpărat, din nişte bani “economisiţi” din timp, tricouri albe, pe care le-a pictat, “împodobindu-le” cu teme exotice, palmieri, soare şi ce mai văzuse el prin cărţile răsfoite pe timpul şcolii, pentru a fi valorificate, prin vânzare, la turiştii naivi, care fără să le treacă prin cap că la prima spălare devin cârpe de sters, erau dornici de amintiri de la mare.
Gâsca era din ograda lui Sandu. Maică-sa se plânsese că i-a lipsit una la „apelul de seară” și cea care i-a dat în „gât” a fost sora lui Sandu.
Petrecerea conformă cu planul, reuşită, era spre sfârşite. Pe masă se mai vedeau încă urmele “sacrificiului” sub formă de oase lustruite, câteva pahare goale şi, în aer, încă mai “pluteau” aburii alcoolului consumat şi fumul ţigărilor aprinse când, în curte, îşi face apariţia stră-soacră-mea. Nici n-au apucat bine să-şi palmeze ţigările că vocea ei stridentă, alimentată de “pierderea” suferită îi trezeşte la realitate. Sandu, rămas cu fumul de ţigară în gât şi ţinându-şi respiraţia să nu-şi agraveze, mai mult, situaţia, a luat-o la fugă spre casă. Gâsca fusese gustoasă și nu înțelegea de ce maică-sa arăta de parcă-i mâncaseră ficații.
Mi-a mai spus ca trăia odată, undeva, în Eforie Sud, într-o casă gătită pentru oaspeţi de ocazie, o babă, care vara primea turişti, ce veneau la mare să-şi petreacă concediul binemeritat, după un an de construcţie a socialismului şi de pe urma cărora îşi ducea viaţa ei liniştită, până în anul următor, când se bucura de aceiaşi situaţie. Casa, dealtfel primitoare, era împrejmuită de un gard din lemn ce forma o curte destul de mare, cât să mai încapă şi un şopron, construit tot din lemn, putrezit de aerul umed şi sărat al mării, în care stătea toată vara, oferind turiştilor, inclusiv camera unde obişnuia să locuiască în extra sezon. Șopronul se sprijinea, obosit de-atâta stat în picioare, de un corcoduş, încă în putere şi roditor de fructe roşii şi cărnoase, care faceau cu ochiul trecătorilor pofticioşi. “Drăcuşorii” de copii îi spune-au baba desi, nu era o femeie prea în vârstă, totuşi, trecută de a doua tinereţe şi foarte evlavioasă. Cunoştea pe dinafară şi pe dinăuntru, cum le plăcea lor să spună, toate cele zece porunci, de care se folosea adesea pentru “liniştirea drăcuşorilor” puşi pe şotii, în întâlnirile lor, seară de seară, “în colţ la baba”. Işi păzea cu străşnicie corcoduşul din fructele căruia punea de-o ţuică, mai slabă, cu care se mai cinstea din când în când şi-şi omenea turiştii.
Nicu-albanezu si Sandu, prieteni nedespărţiţi, puseseră gând rău corcoduşelor dar, fără un rezultat concret, până la culesul lor de către baba ce le păzise cu atâta străşnicie. Totuşi, într-o după amiază, în timp ce baba, ne mai fiind stresată de “averea” care-i oferea, an de an licoarea ce-i îmbujura obrajii şi-i înroşea nasul, dându-i un “aer” mai vesel, îşi vedea liniştită de siesta ei în şopron, la o examinare atentă a corcoduşului “chelit” de fructele roşii şi cărnoase, o ramură ce se întindea deasupra şopronului, legănându-se în bătaia brizei fierbinţi din vara aceea, le “zâmbea”, celor doi, plină de fructe, ispitindu-i.
Nu au stat prea mult pe gânduri şi ne-având încă, cunoştinte despre calculul la rezistenţă a materialelor, în speţă a unei ramuri încastrate în trunchiul îmbătrânit de vreme al corcoduşului, s-au avântat cu elan şi poftă să culeagă fructele îmbietoare. N-au apucat. Sarcina fiind prea mare, ramura s-a rupt sub greutatea lor şi trecând prin acoperişul subred al şopronului s-au trezit… în pat cu baba.
Primii care şi-au revenit au fost ei, şi fără să acuze vreo durere, alta decât părerea de rău ca n-au apucat să se înfrupte din corcoduşe, refuzând o staţionare prea îndelungată pe canapeaua primitoare au sărit ca arşi, ţâşnind prin uşa deschisă. După câteva cruci şi o scuipare în san, cu ochii, rămaşi priponiţi în gaura din acoperiş, privind înmărmurită cerul senin printre frunzele ramurei rupte a “trimis” un prim apel Celui de Sus pentru “revenire”. „Drăcuşorii” pe care baba nu-i vedea cu ochi buni (era mioapă) au dispărut, chiar mai repede decât intraseră.
Sunt o mulţime de „poveşti” cu soacre, care au fost, sunt şi vor rămâne de „poveste”, cât despre socrii, numai de bine. Deunăzi, venind de la serviciu m-a întreabat „N-ai luat şi tu o bere ?” Spunându-i că mi-am uitat portofelul acasă şi că n-am avut la mine decât 40 bani, il aud: ‚S-a scumpit cumva berea?”. Ce să-i răspunzi la întrebarea asta?
Era în toane bune, aşa cum le are zilnic, și îmi mai povesteşte o întâmplare cu colegul său de clasă Nicu-albanezu. Erau prin clasa a patra sau a cincea, într-o vară fierbinte cum stă bine litoralului, în Eforie Sud, aruncând cu pietre după ciorile „afişate” pe gardul cu sârmă ghimpată al singurului spaţiu verde, făcut permanent, printr-o plantaţie de tuia. Pe strada aceea trecea, din când în când şi o dată pe săptămână, singurul camion, o Tatra veche, ce părea de când lumea, care, în ziua aceea s-a nimerit la momentul nepotrivit şi în locul potrivit ca cei doi, printr-o aruncare comună, să-i spargă parbrizul. Soferul fără să tragă pe dreapta, nefiind necesar deoarece pe acolo ar fi trecut tot el dar, peste o săptămână, opreşte camionul, sare din carlinga, „dotată” instant cu „aer condiţionat” şi dă să-i prindă.
„Dracuşorii’ ştiau că nici fusta mamelor şi nici braţele vânjoase ale taţilor nu puteau să-i ajute şi din motive financiare, plata pagubei, cu urmări mai groaznice, o bătaie zdravănă, au făcut ca de obicei, când o luau la fugă spre gară, unde ar fi scăpat în mulţimea de turişti, sau spre ghiol unde, aruncându-se în apă ar fi avut şanse mai mari. Au ales ghiolul. Soferul, bine antrenat în fiecare sâmbătă la târgul de animale unde, dacă scăpa vreo gâscă, găină, vreun iepure sau altceva, fugea de mânca pământul, să prindă pasărea sau animalul ce urmau să-i servească, supliment gastro-intestinal, după o beţie cu „ţuică” din pufoaică, le sufla „în ceafă”
Au sărit în ghiol, pe rând, întâi ei apoi şoferul, ceea ce „drăcuşorilor” le-a dat „aripi” înotând „câineşte” spre plaja cu nudiste. Au ajuns primii pe plaja mica, dar plină de femei şi domnişoare în pielea goală, „innămolite” parţial sau integral strigându-le: „Uite! Nenea ăla a pariat cu noi că vine să vă vadă”, şi continuându-şi drumul, nu mult, s-au oprit cât să-şi mai tragă sufletul şi să nu piardă „spectacolul”. Ce a urmat nu se poate spune în cuvinte. Soferul, alungat şi „spurcat” cum le-au venit la gură s-a întors în apa, în care, de-ar fi stat şi-o lună tot n-ar fi putut … să se mai spele..
Nicu-albanezu s-a înscris la un liceu agricol unde a pierdut un an, la pripriu și la figurat. De frica unei chelfăneli a fugit la București unde a ajuns actorul de comedie pe care lumea l-a cunoscut ca Nicu Constantin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s