Jurnalul unui rebel

Partea a XI-a

Iulie 2012. Eu, vara asta nu dorm. Azi dimineaţă, la baie, îl săpuneam pe cel ce-l vedeam în oglindă cu gândul să-l bărbieresc. In timp ce-l bărbieream liniştit, mi-a venit o idee zbanghie, să pun o-trebare „Oglindă oglinjoară! Care este cel mai frumos…așezământ din ţară?”, Intrebarea pusă cu răceală, a aburit-o, băgâdu-l în ceaţă pe cel ce-l bărbieream pe faţă, nu pentru mult timp, cât s-a dezaburit. „Agigea” a venit răspunsul pe care l-am dorit.
Sunt singur acasă și poate ar fi trebuit să-mi las barbă dar, n-am timp, poate mai târziu. Avem întalnirea de 42 de ani de la terminarea facultații și am fost rugat să pregătesc un program, să ne mai simțim ca la douazeci de ani. A fost bine și la 2×20 de ani. Cui nu i-a plăcut Alexandre Dumas ? Aceasta nu este o poveste de capă şi spadă ci o poveste cu camera ascunsă la întâlnirea de 40 ani a celor ce formau Grupa 161 a Facultăţii de Construcţii Nave şi Instalaţii de bord din Galaţi.
Dupa lungi “discuţii” pe net, iniţiate de Costică Tze şi luate în serios de unii şi ca o glumă bună de alţii, s-a reuşit stabilirea unui program si iată-ne întâmpinaţi la poarta facultăţii de una dintre organizatoare, Flori cum îi spuneam noi. Ne-a surprins cu aceiaşi figură mirată, pe care-o ştiam, dar şi cu gura căscată „Ia uiteeee! Nebunii aştia şi-au trimis părinţii la întâlnirea noastră”.“Nebunii aştia” eram chiar colegii ei, care nu s-au supărat de confuzia creată, confuzie datorată timpului necruţător ce ne-a desenat pe feţe riduri şi ne-a albit părul de grijile trecute, prezente şi în mod sigur, viitoare. Totuşi cel mai revoltat a fost Andrei „Am auzit că unii dintre voi nu m-au recunoscut. Să vă fie clar…Sunt un tip civilizat, care se schimbă zilnic”.
Odată depăşit acest moment, Flori ne-a explicat “gura căscată” şi mirarea ei, ceea ce pe noi nu ne mai mira de mult, şi cu ochii larg deschişi sub lentilele “aburite” de emoţie s-a scuzat: “Ce m-a lăsat cu gura căscată ? Asemanarea…la unii frapantă”.
Numai Sorin, descumpănit de placa de la intrare cu inscripţia „Faculatea de Teologie” precum şi de prezenţa lui Lulu, fost parlamentar în “oastea” lui Vadim, din aceia care, de când s-a dat liber la “religie” participă la tot felul de evenimente de acest gen, în scopuri electorale, şi-a mai consultat odată programul şi ecusonul, să fie convins că n-a fost invitat să sărute moaştele vreunei sfinte sau sfânt, a avut un moment de ezitare. “Nu-ți face probleme. In acest lăcaş sfânt ne-am petrecut cei mai frumoşi ani”.
Costica Tze, iniţiatorul întâlnirii, rezemat de tocul uşii de la intrare, luând o poziţie “regulamentară”, cunoscută de el de pe vremea când îşi slujea patria, cu umerii traşi spre spate şi cu “pieptul”, ce-i ascundea cureaua pantalonilor, scos înainte, ne invită în “lăcaşul sfânt”:
“Poftiţi de luaţi aminte”.
Păşind cu smerenie şi emoţii pe culoare şi prin curtea Institutului, care ne-a pus în mâini “pâinea” din care “ne înfruptăm” de 40 ani şi să dea Domnul să ne mai “infruptăm” mulţi ani înainte, am ajuns în sala unde ne-am petrecut ultimii ani ai studenţiei. Sala în care-l parcă il aud şi acum pe Baronu, împachetându-şi febril notiţele şi planşele, spunând “Haideţi la una mică!”. Plecam la “Vânătorul”, unde în faţa unui platou cu pui de baltă, sorbind cu nesaţ din pahare rom Jamaica spuneam glume şi uitam pentru o clipă de proiectele ce nu de mult le strânsesem de pe mese.
Acum eram din nou, pe aceleaşi locuri, dar la mese, ceva mai noi, dotate cu calculatoare de care noi n-am avut parte, ducându-ne, nostalgic, cu gândul la rigla de calcul şi la “abac”, făcut din numaratori de clasa a I-a, care ne-au mâncat zilele şi nopţile.
Parca ieri părăsisem această sală. Eram la fel de gălăgioşi dar şi cu multe probleme, de parcă ne adunaserăm să le rezolvăm pe toate.
Primul care-a spart gheaţa o fost Ionel, venit cu mari sacrificii de la Oradea: “Cinci milioane drumul…Un milion masa…Cu ce dracu mă mai întorc?! Si încă n-am aflat cât mă costă cazarea.”
Apoi a venit rândul lui Mişu, plecat de mult, să pună umărul la propăşirea capitalismului, lăsându-ne pe noi să desăvârşim o societate multilateral dezvoltată, adică în toate direcţiile şi pe toate fronturile, în care, o cădere în nas ni se părea un pas înainte. El se ocupă cu implementări de orice natură,…in vitro, in corpore, in sano şi preocupat permanent de soarta afacerilor sale, deschide calculatorul de pe masa, “fostă a lui”, acum dotată corespunzator, să-şi verifice corespondenţa: “Linişte! Vă rog. Tocmai am primit o comandă să implementez o procedură de scos bani din Piatra Seacă, Piatra Olt şi Piatra Neamţ. Vă interesează?”
Cu urechile în forma de pâlnie de gramofon de pe vremea bunicii am aşteptat urmarea. Numai Costică Tze, singurul cu defecte majore la “pâlnii” se trezeşte din amintiri: “Mişule! Daca-m auzit bine, s-a înecat un neamţ în Olt ?”
Problema fiind de actualitate şi de interes comun, nu-l băgă nimeni în seamă. Numai Sorin, altruist cum n-a fost niciodată şi cu referire la necazurile lui Ionel, ne surprinde încurajându-l: “Nelule, te-ai scos. Te salvează Mişu.”
Lulu, parlamentarul nostru, hârşit în ale manipulării în masă, reuşeşte să capteze atenţia lui Baronu şi Nicu. (cam puţini, ar fi spus şeful partidului din care cu “oroare” a făcut parte) spunându-le: “E mâna lui Vadim”.
Absent şi discret, Cristi nu marjează “Cred că era mai credibil la Piatra Craiului”.
Suarez, parcă absent, nu are ochi decât pentru Anişoara şi ea pierdută, undeva într-un spaţiu mioritic, plin cu amintirile studenţiei, într-o clasă din acest lăcaş sfânt, pe care încă o frecventează, destul de des, ca dascăl.
Auzind forfota şi chiar unele cârcoteli din partea colegilor, Mişu face gestul care nu mai uimeşte pe nimeni. Işi pune mâinile în cap.
Vlad face poze. Costică Tze este cu gândul la Toma, nici Alimoș nici necredinciosul ci la credinciosul, nevastă-sa (aşa îi spune el, Toma) rămasă acasă, la Ieşi. Baronu se consultă cu camera ascunsă. Ionel continuă să se lamenteze, ceea ce-i provoacă dureri de cap lui Sorin. Anişoara priveşte discret în oglinda scoasă din poşetă, ştergându-şi o lacrimă aparută, orecum întâmplător în colţul ochiului, cu grijă, să nu-i deterioreze fardul. Soarez vizionează pozele făcute, minunându-se ce aparat “haios” are. Nu-i vine să creadă că ceea ce vede sunt poze făcute unor oameni serioşi, trecuţi de a doua tinereţe şi care par a nu fi duşi la biserică.
Seful promoţiei, aşa cum îi stă bine unui şef, la catedră, cu zâmbetul pe buze, încearcă să ne aducă cu picioarele pe pământ, propunându-ne să înceapă “strigarea apelului”.
Pe Costica Tze, care stătea în ultima bancă şi a cărui “scăriţă” şi “ciocănel” încă-i mai funcţionează, având probleme numai cu membrana (e vorba de auz, doamnelor şi domnilor), mi s-a părut cam neliniştit. L-am liniştit, spunându-i că “Nu e vorba de apelul de seara”.
După un scurt discurs, aşa cum îi stă bine unui discurs, urmărit cu foarte mare atenţie de colegi şi în mod deosebit de Dorina si Andrei care stateau cu spatele.
Supărat de atitudine, Costica V, şeful nostru de promoţie, ne indică direcţia în care ar trebuie să mergem şi… să dăm cu capul. Cred ca mi s-a adresat numai mie, (ca un coleg dus cu capul) care il priveam, intr-adevăr, cu mare atenție, să aud ce pot să “scot” din cuvântarea lui sau dacă pot să “scot” ceva.
Nicu, absent la discurs, face poze, probabil are probleme cu memoria. Nu vrea să ne uite. Mișu N se chinuie din răsputeri, adunându-și toate resursele de care dispune, să nu izbucnească în râs.
La sfârşit ne vine şi nouă rândul să ne povestim “povestea” dintre cele două “războaie”, adică de la “gata, treceţi la treabă” până la “gata, nu mai avem nevoie de voi”.
Ieşim din Institut, nostalgici dar bine dispuşi după amintitile depănate. In urma noastră clădirea impozantă, cea veche şi cea nouă, cu picturile lui Sabin Bălaşa postate în holul “de primire”, cu uşa de la intrare rămasă intredeschisă, de parcă ne zâmbea trist, văzându-ne cum ne depărtăm, spre locul unde aveam să petrecem până târziu în noapte.
“Camera ascunsă” era la mine şi cum ne-am “împrăştiat”, în grupuri mici, n-aveam să surprind toate discuţiile. Dar, am convingerea că au fost aceleaşi. Amintiri trăite şi împărtăşite celor apropiaţi, cum am făcut eu cu soţia.
In stânga, restaurantul “Vânătorul”. “Aici mâncam pui de baltă “stropiţi” din belşug cu rom Jamaica”. Burlanele turtite de Mişu erau reparate. “Uite aici am tras cheful acela de pomina”. “In restaurantul ăsta am avut onoarea să servesc un pahar cu vin la aceiaşi masă cu regretaţii Doina Badea şi Nicu Constantin”.
Trecem printr-un târg de carte, care ne “întrerupe” amintirile şi aşa, pentru că ne-a plăcut, încetim mai mult pasul, “răsfoim” cu privirile tiluri şi autori mai vechi sau mai noi. Nu venisem la cumpărături, aşa că, ne-am continuat drumul ajungând la locul faptelor ce vor urma.
Proptită bine în mal, o “chestie” plutitoare în care cu greu se putea recunoaște ceea ce fusese odată, ne aştepta primitoare şi împodobită de sărbătoare. Dunărea, liniştită, în drumul ei spre mare, îi “spăla” cu sârg şi în multe ape, carena, îmbătrânită, frumos “piturată” în roşu, alb şi galben, purtând în bordul de la mal, flori “căzătoare” şi o punte, largă, suficient de largă, pentru “vizitatorii” obişnuiţi să-ntreacă “măsura”.
Am pătruns într-un salon devenit “privat” pentru acea seară şi ne-am ocupat locurile, cum s-a nimerit, dar având grijă să-l aşezâm pe colegul nostru, Mişu, cu care am împărţit un “apartament” în câminul “B”, în cap de masă. Nu-l mai văzusem de la terminarea facultăţii. Neschimbat, acelaşi păr negru, aceiaşi voce baritonală, mai slabit dar vânjos şi cu umorul nealterat de timp, a tinut sa ne precizeze “In sfarşit, am reuşit să învăţ limba engleză”.
Tot la loc de cinste, între noi, undeva pe la mijlocul mesei, soţii Ceangă, care ne-au fost profesori, deşi trecuţi de mult de-a doua tinereţe îşi şopteau, cuvinte de dragoste…la adresa noastră,… da’ ce credeaţi?
Scriind, privesc şi reprivesc masa la care ne-am strâns, acum, după patruzeci de ani şi mă cuprinde un fior, dulce ca mierea şi o lacrimă mi se zbate în ochi ca apoi, să se prelingă până-n bărbie, pentru acei dintre noi, care s-au dus fără să ne ceară părerea. Prieteni şi colegi, plecaţi într-o linişte eternă, lăsându-ne nouă, celor care încă, viaţa ne mai oferă această libertate sfântă, aducerile aminte şi pomenirea.
Un an mai târziu, într-un septembrie, o lună de “vară” întârziată, ne indreptam grabiţi, mângâiaţi de briza mării, cu miresme parfumate, spre salonul pregătit de sărbătoare de la vila IRIS, acolo unde urma să bem şi să cântăm, acolo unde aveam să petrecem o seară cu veselie şi amintiri din viaţa noastră, dar şi cu tristeţi că va veni “o vreme când te laşi de toate” când “nu mai merge viaţa ca pe roate” sau “ai vrea mai multe… dar nu se mai poate”.
Nu ne-am adunat toţi, doar o “bună” parte: Anişoara și Flori, mai săritoare ca oricând, Nicu responsabil cu muzica, un DJ în devenire, Gică, o surpriză plăcută si Costică Tze care vine de oriunde și oricând, Gabi, gazda noastră și Nuţu “suarezul” cu părul lui, incă, negru, Sorin cel numai zâmbet şi Lulu mai de “gaşcă” decât ne-am fi închipuit amintind-ne de muzica de altă dată şi…cam atât, fără a ne uita soţiile şi pe Paula lui Daghie şi Angela lui Nori şi eu care încerc s-aprind o stea în inima voastră, ca un lăutar ce vă cântă de inimă albastră ca să bem cu toţii un pahar de fericire la fiecare re-ntâlnire.
Eram frumoşi, ca-n anii tinereţii, încât cei patruzeci de ani care au trecut peste noi au pălit in fata bucuriei revederii. Eram frumoşi, şi frumuseţea era şi-n sufletele noastre clădite cu migală de pe vremea când încă eram copii, de nişte parinţi pe care nu trebuie să-i uităm pentru că luând modele, numai de ei ştiute, ne-au dojenit cu blândeţe şi ori de câte ori a fost nevoie, ne-au…”altoit”.
Gazda noastră, Gabi, îmbrăcat la patru ace ne-a întâmpinat, nu cu pâine şi sare, cum se obişnueşte, pentru că pâinea îngraşă şi după unii prosteşte, iar sarea nu face bine la corason, ci cu palincă, d-aia cu multe grade, distilată de două ori, adusă tocmai din Şuncuiuşi, din inima Bihor-ului, unde localnicii pun mare preţ pe prune, nu le risipesc şi pe lângă tradiţionalele găluşti,…un deliciu, le pun la fermentat, De aici licoarea care-i „încălzeşte” iarna şi le „topeşte” colesterolul provenit de la o slănină faină, afumată cu migală şi mâncată cu brişca, cum îi stă bine ardeleanului,..o palincă pe care o simţi cum îţi traversează traiectul intestinal până-n maţul gros.
Remarca lui Costica Tze mă readuce la realitate: „Baroane! Mi-am îndreptat „flaşneta” sănătoasă către tine, să te aud cum baţi câmpii, de parcă ai fi terminat la Agronomie. Vă spun cu inimă curată, mirarea mea este de bună seamă, că deşi îl ştiu foarte ocupat îi ies…vorbe de …mamă, mamă. Ne cam dă târcoale Baronu… de parcă ar fi la un concurs de-mprejurări, astăzi numai el vorbeşte, mâine-i rândul meu…să tac… şi uite aşa mă iau durererile de cap.”
De ţi-am greşit îţi cer iertare şi iarta-mă de-am scris pe dos, aşa e viaţa, o încurcătură, de nu mai şti, ce azi e sus și mâine fi-va jos.
Sunt singur acasă. In Agigea. Ceea ce n-a aflat nici presa şi nu s-au prins nici paparatzi este că prima vizită în România a lui Dubluve Dubluve Bush a fost în Agigea, o mică localitate de la malul Mării Negre, acolo unde, de ceva vreme, se varsă în mare o bună parte din pădurile noastre. L-am întâmpinat cum se cuvine. Cu pâine şi sare, conform tradiţiei. După o îmbucătură zdravănă din pâinea proaspătă, s-a scobit în nas cu satisfacţie şi mi-a oferit prima biluţă albă. Apoi, în faţa unui benner pe care am scris States of America , am salutat numeroasa asistenţă…formată numai din nea Costică, simpaticul meu vecin, care nu m-ar fi lăsat niciodată la greu, storcându-mi bani, “împrumut” pentru băutură şi care se îmbătase cu o seară înainte şi uitase să ducă gunoiul la poartă. Injura de mama focului că maşina cu gunoi trecuse. Văzându-mă cu mâna ridicată a crezut că-i cer banii înapoi, motiv pentru care a fugit în curte, de unde, peste gard, ne-a zâmbit maliţios.
Amânând eventualele răspunsuri la întrebările privind scopul şi durata vizitei, nu ca n-ar fi fost destui interesaţi, i-am prezentat “bref” programul zilei: vizita unor monumente istorice, masa de prânz iar seara, liber la shoping.. M-a întrebat dacă protecţia noastră este asigurată. I-am arătat casa, de altfel cea mai înaltă din zona de unde veghează SPP-ul local.
Ca să-l liniştesc i-am arătat şi pozele celor doi bodygoarzi, demostrându-i că ambii sunt cu ochii pe noi, având o pregătire de specialitate “High Quality”. Ce era să-i spun, că “obiectivele” noastre sunt păzite de nişte bătrânei, deatfel simpatici, care nu rezistă mai mult de zece minute în picioare şi picotesc pe unde se nimereşte cu gândul la o pensie “rotunjită ?”
Vazându-i, n-aş putea spune că a fost prea încântat, dar ochii lor sub forma de “binocluri” i-au schimbat impresia declarându-i adevăraţi profesionisti.
Mulţumit de cele prezentate, “şold la şold” (expresia nu-mi aparţine) ne-am îndreptat spre o casă memorială, vai de mama ei, pe care Ministerul Culturii, din lipsă de fonduri pentru restaurare, afişase deja, un benner “De vânzare”. “Cine a fost proprietarul ?” m-a întrebat, vădit distrat. “Acum facem săpături” i-am răspuns arătând spre echipa de muncitori ce staţiona sub un buldozer transformat în umbrelă de soare, rămaşi acolo de la micul dejun şi mai cu o bere, mai cu un mic, mai cu un banc îi prinsese masa de prânz.
N-am apucat sa abordăm subiectul, gândindu-mă că poate îl interesează, când un nor de praf s-a ridicat din “singura” stradă rămasă nepavată. Doi cai şi ei, vai de mama lor, trecuseră în galop nebun pe lângă noi şi o turmă de oi ce cobora din deal, completau tabloul. Mă şi gândeam la praful ridicat de goana nebună “Dacă se mai scobeşte odată în nas îmi va da o biluţă neagră”.
“Ce se întâmplă ?” l-am auzit…Ce era să-i spun, că sunt cai, originari din Pădurea Letea, scapaţi de la abator de un tânăr medic veterinar “obraznic”, căruia statul i-a deschis proces pentru neglijenţă în serviciu suspendându-i activitatea cabinetului ?
“Oops ! Aveţi şi voi Van Damme-ul vostru” îl aud din nou. Era nea Vasilică, ciobanul, într-un şpagat perfect. conducându-şi turma pe doua mioare … Ce era să-i spun, că încercând să-şi repare acoperişul, a căzut de pe casă direct în şpagat şi doctorii nu i-au mai putut face nimic şi cum n-avea bani pentru două cărucioare cu rotile a apelat la două Mioare cu care întreţinuse relaţii intime în tinereţe ?
După plimbare l-am invitat la masă într-un restaurant elegant din Eforie Nord. Pentru ca să nu fim recunoscuţi ne-am deghizat, mai ales el, într-o pereche de tineri îndragostiţi…de mare, că de altceva nu se punea problema.
Dupa ce am servit câte o bere şi după cum se vede deghizarea mea nu a fost din cele mai reuşite, am fost recunoscut imediat.
Seful localului, un fost “lup de mare” cu aureolă de om luminat…sesizat de prezenţa mea, un consumator cunoscut pentru localul său, a îmbrăcat, la patru ace şi tot atâţia nasturi, cât a putut de repede, un chelner mai “prezentabil”, mic la stat dar, cu probleme majore la coloana vertebrală. Deh, sarcinile de serviciu l-au obligat la multe plecăciuni. Il cunoşteam de pe vremea când vindea oamenilor gogoşi, pe care le mai şi umfla să nu se vadă lipsa la gramaj. Acesta, omul cu probleme la coloana vertebrală, şi-a făcut imediat apariţia în spatele nostru,cu doua pahare, stând ca lipit într-o fotografie. “Din partea casei”, mi-a spus în şoaptă să nu cumva să mă deranjeze.
Bine că nu l-a recunoscut pe Dubluve Dubluve Bush. Imi era frică de vreo gafă, dacă ar fi încercat să-i vorbească în limba lui natală (a lui Buch). Oricum a comis-o, fără să vrea, când de emoţie ne-a spus “ fac iu curat la masă”.
Nedumerirea lui Dubleve Dubluve Bush şi tresărirea pe care-am avut-o (era să cad din scaun) m-au readus la realitate. Atipisem.
Sunt singur acasă. Nici nu stiu la ce s-au gandit colegii mei cand mi-au propus sa le organizez o noua reintalnire. Oricum , ma gandesc la ceva fantastic si atractiv, Ii va da pe spate si la prorpiu si la figurat, si or sa ma pomeneasca pana la adanci batraneti.
Prima zi, primirea oaspetilor. Mă gândesc că o baie, după drum, ar fi benevenită. Stiam că un vecin de-al meu îşi construise un bazin, intr-o caruta mostenita de la un unchi, captusita cu saci de plastic in care apa iti venea pana la genunchi. Am îndrăznit să apelez la el si la cererea mea mi-a răspuns „Vecine, inca nu am omologat-o. Mai trebuie să-i fac probele de casă şi nu mă risc cu oameni.” I-am propus să le facem cu femei, devinind chiar foarte interesat. Știam eu un “trio” care ar fi corespuns din punct de vedere al “sarcinii” necesare testului. Împreună cu amabilul meu vecin am purces în căutarea lor. Le-am găsit la micul dejun.
Le-am abordat cu formula cunoscută “Singurele, singurele?”. L-a care mi s-a răspuns, privindu-mă languros din faţa carpetei “Iubirea din Serai”, agăţată de perete, “Singurele și disponibile”. In timp ce vecinul meu le “aprecia” din priviri (greutatea, să nu vă gândiţi la altceva), eu am mai schimbat câteva amabilităţi.
Afară, vecinul mi-a explicat că ar corespunde din punct de vedere al “sarcinii” dar, volumul lor depăşeşte cu mult capacitatea “bazinului”. In aceste condiţii i-am propus să testam “bazinul” chiar cu o parte din “baieţii” care-l vor folosi.
Le-a plăcut, totuşi, ca fiind ceva rustic, inedit şi va fi, cu atât mai mult apreciat de toata lumea. L-am intrebat pe vecin dacă “bazinul” este prevăzut cu centrala termică. Mi-a raspuns că “pe lemne” nu ar fi fost “safety” şi apoi nu este nevoie deoarece, vara este atât de “fierbinte” încât şi oile lui se dezbracă înainte de a pleca la păscut.
Pentru cei care doresc apa caldă li se va încropi, cât mai rapid posibil, ceva, cu totul şi cu totul, special. Cupa unui excavator de import, Germania (calitate).
Săpunul, dacă nu v-aţi adus de-acasă, costă 4 Ron coaja. Apa se vinde cu 5 Ron deţul (sau cinzeaca). Aici nu pot să garantez 100% pentru că negocierea a fost facută la un birt. Lemnele sunt din partea “casei” cu 2 Ron aşchia şi 3 Ron surcica. In ceea ce priveşte higiena, cupa este garantat 100% ca fiind spălată cu două săptămâni înainte, după care ar mai fi fost folosită, doar odată, la căratul gunoiului din grajdul vecinului, care ne va împrumuta “bazinul”.
Pentru cei ce fac baie, vor fi pregătite două “animatoare”, de senzaţie. Una mai “caldă” pentru cei din “bazin” si una mai “rece” pentru cei din cupă. Spectacolul este gratuit până la începerea îmbăiatului. Se vor plătii câte 100 euro de persoană, adică animatoare.
Cu banii strânşi se va organiza o tombolă. Distracția mare va fi după tragere când se va constata ca niciun bilet nu este câștigător. Astfel, veţi fi feriţi de grija că uitați câștigul în Agigea.
Micul dejun va fi servit numai celor care vin mai devreme de patru dimineaţa. Nu se pot comanda ouă ochiuri deoarece, am o găina în călduri de vreo câţiva ani şi precis, când îmi va fi lumea mai dragă, se va pune cloşcă, şi o să sară la mine că-i omor “puişorii”. Dacă mă gândesc bine, cred că nu se poate comanda nimic. Nici măcar pâine. Câinele meu Blacky are o afinitate deosebită pentru papucii de casă şi cum noi îi ascundem, mai prinde câte o paine pe care o “ronţăie” haios şi o găsesc dimineaţa (pe la patru) făcută “papuc” şi cu degetele afară. E talentat. Crescut de mic…de mine.
In aceste condiţii recomandarea mea este să veniţi după ora patru,… patru şi un sfert, patru douazeci, sau cum vă convine mai bine… dar să nu întârziaţi după ora patru, mai mult de cinci minute.
Odată micul dejun rezolvat şi buna dispoziţie instalată, după o baie cu apă plată sau cu clăbuci, putem trece la următorul punct din program pe care-l voi prezenta altădată. Dacă nu mi se răspunde, consider tăcerea voastră ca un vot negativ şi vă las voua inițiativa.
Sunt singur acasă. M-am trezit mai devreme ca de obicei, pentru că, de obicei, mă trezesc mult mai devreme. Am coborît, buimac, de parc-aş fi dormit într-un hamac, la bucătărie, unde evident, într-o mică farfurie mă aştepta, aburind, o cafea. Alăturea, de farfuriuţă, o buca’ de hârtiuţă. “Eşti singur acasa”. Oops, şi prin minte mi-a trecut un gând fierbinte, că s-ar putea, să am noroc, să joc în rolul lui Kevin McCallister. Cine să mă atace pe mine în Agigea ? In timp ce înghiţeam din cafea am citit ce scria pe hirtiuţa din faţa mea. “Fă ceva de mâncare. Venim pe la două, cu drag…”.
Simţeam nevoia unui “job description” şi a unei proceduri. Mă gândeam la o masă de pranz ca pentru întâlnirea cu colegii. Să-i dau gata. Procedura am căutat-o într-o carte de bucate. Am pierdut timpul, o oră. Citeam şi după o cotrobăială prin frigider şi prin cămară m-am decis la o supă. Toate bune până la găluşti, unde s-a dovedit ca am fost…tare, şi eu, şi găluştile. Mi-am pus o cască de protecţie, am ieşit în curte şi am dat cu azvârlita unei galuşti. Am regretat cand i-am văzut traiectoria. Putea să cadă pe casa vecinului. N-a căzut. A căzut în curte, unde, a făcut o groapă cât ar face o grenadă ofensivă. Galuşca era întreagă, deci rectific, groapa era cât ar fi făcut o grenadă ofensivă de exerciţiu. Am înlocuit găluştile cu tăiţei şi am rezolvat felul întâi. La felul doi am pregatit ceva la care trebuia un sos iute. Sosul mi-a luat cel mai mult timp. Tot ce a fost iute în casă (aveam de toate), am amestecat într-un bol şi în final am turnat şi “Kechup X-tra iute” să-i dau o faţă conţinutului.
Ora mesei. După felul întâi toţi au apreciat…gestul. La felul doi am avut o satisfacţie. I-am lăsat cu gura căscată. Nu mult, vreo câteva minute, după ce au gustat din sos. Işi făceau vânt la gură cu palma şi cereau apa, pe care, eu, premeditat o pregătisem. “Cea fost asta?” Ii aud. Un sos, şi pentru că trebuie să poarte un nume i-am zis “Moartea din Agigea”.