Jurnalul unui rebel

Posted: Aprilie 3, 2015 in Scrierile mele

Partea a XVIII-a

Tot iulie, tot 2012. Suntem în trei iulie. La noi în țară este sărbătoare și presa intenațională o numește „cea mai neagră zi”. Schimbări mari prin Parlament. Din dragoste pentru popor se pregătește debarcarea lui Băsescu. Iubire mare! Pe mine nu mă interesează. Iubirea lor este „iubirea de moșie”, care imi aduc aminte de un popă. Nu a oprit o liturghie în timp ce un enoriaș se „ridica” la cer ceea ce m-a determinat să-i trimis lui Doamne-Doamne o rugă.
Doamne ! Cu ce ţi-am greşit de ne-ai pricopsit cu popi, protopopi, prea-cuvioşi, prea-nalţi, prea-sfinţi, prea-fericiţi şi alţi prea-zmintiţi, pedofili şi prea-hrăpăreţi. Mă cutremur că ţi-e frică de cutremur şi imi vine să mă sufoc că ţie frică şi de foc şi permiţi a opri o liturghie, când eşti la ananghie, c-aşa a zis un om “de-al tău” pe post, într-o zi de post, postul Crăciunului, divagând absurdului, că numai la cutremur şi la foc se poate opri o liturghie, ca o erarhie la episcopie. Cu ce ţi-a greşit sărmanul ce-a murit, ca trăsnit, în timp ce ăia numiţi mai sus iţi “aduceau” osanale pentru binele matale. N-ai fost în stare să-l mai ţi în viaţă, puţin, cât să-ţi mai zică un amin sau să suni la unu-unu-doi, că fie vorba între noi, ne-ai lăsat crediciosii, de izbelişte, pe mâna lor, a popilor şi răspopilor, a înalţilor şi preaînalţilor pentru care şi moartea este un business.
Iubirea lor este „caraghioslâc, bâzdâc și balamuc” în „noaptea democrației, ceața rațiunii”. Așa le este firea. Se gândesc tot timpul la altceva, la ce mai poate sa le pice să-și rotunjească avutul și sigur nu-s școliți ci „luminați” cu abajurul dând impresia că-n capul lor şi-au găsit un loc de cuib sticleţii. Ei, și de sete dacă moare cineva îi vor căra apa cu ciurul.
Ce știu ei ce este iubirea? Iubirea este o poveste veche, de când lumea pe pământ, ne-a fost dată ca descânt, un sentiment fără pereche. Iubirea e ca beţia rară ce ameteşte şi fiinţe delicate, cu simtiri în buze-nfierbâtate, un sentiment ce te-nfioară. Iubirea e un miros de floare, miros de crin ce te îmbată, e ca o boală adevarată, o simţi şi doare. Iubirea e un cântec ce sufletele ne străbate, e inima care se zbate de parcă-i pusă pe jeratec. Iubirea este-un scâncet al copilului adus pe lume dintr-un ţinut al cărui nume este pântec.
Era toamna lui ’68. Ajunsesem ce mi-am dorit, student civil şi parcă mă văd păşind cu smerenie, pe holul Facultăţii, până la aula unde era grupa în care eram înscris. Mă simţeam ca un începător printre savanţi, aşa mi se formase în imagine Facultatea civilă unde, ştiam cât de greu se intra. Eram mai mare cu un an decât noii colegi. Repetam un an având doar trei echivalaţi şi un examen de dat pentru absolvirea anului trei.
N-am să vă povestesc cum am făcut rost de notele de curs, nu erau cărţi, nici cum am fost încurajat “vezi că examenul ăsta-i un cui” pentru că venise ziua scadentă şi trebuia dat. Mă plimbam pe faleză cu o colega de care mă îndrăgostisem până-n vârful urechilor. Nu i-am spus-o niciodată. N-am sărutat-o niciodată. Eram un timid, un tânăr a cărui adolescență si-a petrecut-o cu “baieții” (nu vă gândiţi la prostii), în şcoli de cadeţi. In ziua în care nu m-a mai primit în casa de pe strada Eminescu, dacă-mi aduc bine aminte, am luat-o încet, pe jos, până la ieşirea din oraş şi m-am aşezat turceşte, pe iarbă, privind fix fumul ce ieşea din furnalele Combinatul Siderurgic. Am stat nemişcat, ore bune şi când s-a întunecat, am coborât, tot pe jos, şi m-am oprit la un bar, din centru, am comandat o sticlă de cogniac la trei sferturi şi cola, sau cam aşa ceva, pe care am băut-o până s-a făcut lumină afară. Nu eram beat deşi mi-aş fi dorit. Ploua cu găleata. Am ieşit şi, cu mâinile în buzunare, păşind prin rigola cu apa ce-mi trecea de glezne, am ajuns la cămin. M-am trântit în pat şi-am adormit instantaneu. Când m-am trezit, mi-am dat seama că nimic nu mi-a ieşit din prima şi m-am consolat cu gândul că nu m-am priceput. La a doua încercare, nepriceperea am ridicat-o pe cea mai înaltă culme. Am dat-o-n bară… “Cu ochii mari cât strachina,/De câte ori le-am sărutat,/M-au blestemat/Să-mi pierd cu minţile/Şi datina,/Să nu mai fiu cel care sunt/Cu-adevarat.”
N-am urmat legea lui Marhpy “ Dacă nu reuşeşti de prima oară, distruge orice dovezi că ai încercat”. Nu, nu distrug nimic, sunt clipe din viaţa mea pe care le-am trăi şi mi le amintesc cu plăcere, nostalgic sau cu durere.
Zece ani mai târziu am fost invitat la o nouă încercare. Prietena mea plecase în concediu, la părinți, spunându-mi :daca-ți face plăcere ești invitatul meu”. Oops, mi-am adus aminte de prima încercare şi n-aş putea spune că eram prea dornic de una nouă dar, cum din fire eram un nonconformist am acceptat şi într-o vineri seară am plecat. Trebuia să schimb de trei ori trenul, locuia în vest, aproape de graniţa cu sârbii şi a doua schimbare de tren era la Timişoara. Asta mi-a adus aminte de un coleg de facultate care la întrebarea, “unde vrei să obţi repartiţia?” a răspuns “undeva în vest, cât mai în vest, Domn profesor”. Ajunsesem în vest. M-a aşteptat la gară în Timişoara de unde, cu o ocazie, am ajuns la destinaţie, undeva la vreo treizeci de kilometri departare, în locul numit Ciacova.
Am trecut o cale ferată şi am coborât din maşină la vreo cincizeci de metri de casă. Am luat-o pe-un imaş. In zare se vedeau câţiva copaci, „sunt duzi”, mi-a spus. De la ei începeau casele. Pe imaş, gâşte, în cârduri, “păşteau” sau “ciuguleau”, habar n-aveam, albul lor constrata cu verdele galbui al ierbii. Sub duzi câţiva copii jucau fotbal şi când ne-am mai apropiat, patru câini veneau gonind spre noi. Era un déjà vu, ce-mi amintea de prima încercare. Ea era stăpâna şi m-a asigurat că nu muşca, mai ales că le dăduse de mâncare.
Am fost primit ca un VIP, parcă tot satul dorea să mă cunoască. M-au dus în centru. Să cinstească venirea mea, mi-au dat de băut, întâi la un bar apoi, la un restaurant, apoi acasă. Simţeam că nu mai pot să duc. Aşa a şi fost, seara eram machit, le-am spus bancuri cu ardeleni, i-am făcut să râdă de-au căzut sub masă sau poate eu eram sub masă, în timp ce vorbeam. Mă rog, toată lumea s-a simţit bine. Am pus un “capac” cântându-le “A murit Dumitru” şi m-am dus la culcare unde, am fost ca “mort” până dimineaţa la patru când m-am sculat şi-am plecat la tren. M-a condus la gară şi după ce-am urcat, am mai stat câteva minute la geam. Inainte de a se pune trenul în mişcare, râzând de cele întâmplate mi-a spus “şti ce m-a-ntrebat mama aseară după ce-ai plecat la culcare?”, şi-a continuat “da’ de ce-o vin’t băiatul ista la noi?”.
“Dintre toate minunile de pe Pământ am ales viciile pentru a fi fericiţi”. (Rene Descartes). Beţivii nu spun că băuturile sunt de proastă calitate ci că unele sunt mai bune decât celelalte. Bărbaţii fumători preferă ţigările pe care scrie “provoacă cancer” decât pe cele cu “duc la impotenţă”. Și iubirea este un viciu, ca un atentat la dragoste de viaţă, când se transformă-n pasiunea care dăunează grav sănătăţii . Și cartea şi munca şi lenea şi…Trăim într-un “mediu vicios”. Încurajăm viciile. Prefer ura…aşa sunt sigur că cineva se gândeşte la mine.
„Iubirea de mosie” a învins. S-a aprobat suspendarea lui Băsescu și Crin și-a luat locul mult visat. La Palat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s