Stai, că vin eu la tine!

Venind de la serviciu l-am strigat pe socru-meu. Era în baie și-l aud „Stai, că vin eu la tine!”. N-aveam de gând să-l văd pe vine. Face el ce face și mă întoarce în timp întrebându-l „Ai de gând să mă bați?!”
Expresia „Stai, că vin eu la tine!” o știu din copilărie și pot să vă spun că nu prevestea nimica bun. La ardeleni, la prima abatere, pentru inițiere, se lăsa cu dojeni. In cazuri cu greșeli mai grave se ajungea la trosneli, nu era loc de târguieli. Trosneala, plezneala sau cum se zice chiar și la Gătaia (vorba lui mama), bătaia, erau rupte din Rai. O cracă. Poate e mult spus. O nuia din pomul lui Adam, o bucațică mică, o surcea, ce-ți făcea inima cât o furnică și te așezai pe vine de auzeai „Stai, că vin eu la tine!” Maică-mea, săraca, era responsabila din Gătaia, adică cu bătaia. Vroia să scoată din mine un „leu” deși știa că n-aveam niciun ban. Și dacă nu ne lipsea ceva în casă, era untul, il scotea din mine, iar eu m-am comportat ca un acumulator ce-și încărca energia cu care ea se descărca.