Sărbători de iarnă.

Posted: Iulie 29, 2015 in Scrierile mele

Nu mi-am propus niciodată să scriu o carte deși am fost îndrumat, așa de complezență. E o poveste despre dragoste, deși nu pare. Despre prietenie, deși nu pare. E o poveste reală, deși nu pare. E o poveste, care la prima citire, cine are răbdare, așa pare. Dacă sunteți curioși, are urmare. Spunea cineva că dragostea și durerea sunt cele două lucruri care nu pot fi ascunse. A.J. Cronin a fost unul dintre autorii mei preferați de la care știu despre „Măsura unei clipe-măsura unei vieți. Nisipul curge, și fiece fir e o clipă, o lacrimă. Nisipul curge, se cerne mereu cu o iuțeală de necrezut și vine o clipă când clepsidra s-a golit, când lacrima s-a scurs și viața s-a consumat”.

E iarnă. Stau la masă și scriu. Iau literele, le pun în cuvinte, pe care le descânt. Le așez în rânduri, ca niște straturi, în care plantez flori să vă desfete.
E iarnă. Am slăbit și nu mă bucur, să mă-ntremez am să fac sport. Nu vreau să mă trezesc într-o dimineață mort. La vară soarele în suflet am să-l picur.
Nici nu terminasem bine de scris aceste „frumoase” rânduri, nevastă-mea m-a pus pe gânduri:
-Bărbate, ai probleme cu memoria.
Asta mi-a spus-o acum, poate ieri sau cine mai știe, în urmă cu câteva zile și dacă mă gândesc mai bine, cred c-au trecut, de atunci, vreo zece ani. M-am verificat aducându-mi aminte de o vorbă a maică-mii, de pe vremea când eram copil şi-l enervasem pe un vecin. Maică-mea s-a scuzat:
-Nu vă supăraţi, aşa e el,… mai zăpăcit!
Asta m-a ajutat în viaţă să n-o iau pe arătură din orice „izbitură”. Nu mă enervează întâmplările mărunte, iar pe cele mai grave le consider mărunte. Nu pot spune acelaşi lucru despre cei ce mă înconjoară, în fiecare seară (ziua sunt la serviciu) şi fac din ţânțar ditai armăsarul. Cică m-ar fi lăsat memoria şi aş avea nevoie de o doză, chiar supradoză, de lecitină. De ce nu un tonic cardiac precum stricnină? Imi acuză glumele, dar râd cu poftă, mai să se înece, dacă au ceva în gură. Aşa s-a întâmplat aseară, poate ieri sau cine mai știe, acum câteva zile și dacă mă gândesc bine, cred c-au trecut, de atunci, vreo zece ani. Deci, parcă o aud pe nevastă-mea:
-Tu uiţi de la mână până la gură. Pleci şi nu şti de unde-ai venit sau vii de nu mai şti de unde-ai plecat.
Aşa îmi aduc aminte că mi-ar fi zis. Socrul meu, care asista la discuţie a sărit pe mine cu un test. Deformație profesională, întâi verifică cu tester-ul dacă este curent și apoi aprinde lumina. La răspunsul meu, nevastă-mea, care bea apă, era să se înece. I-a sărit în ajutor taică-său cu două palme după ceafă, pe care i le-aşi fi dat şi eu, cu mare plăcere. M-a întrebat:
-Spune repede ce-ai mâncat aseară!
Să nu mint, am avut un moment de ezitare, dar răspunsul meu s-a încadrat într-un termen rezonabil:
-Ce te interesează pe tine ce-am mâncat aseară?!
Era ca în bancul acela:
-Doctore am început să uit.
-De când?
-De când ce?
E iarnă și vin sărbătorile. Pentru mine este cel mai frumos anotimp. Încă de mic îl așteptam mai ceva decât vacanța mare. Îmi puneam patinele sau schiurile în picioare. Aveam aproape nouă ani. Era prin ’54, dar îmi aduc aminte, ca şi-acum. Într-o dimineaţă mama mă-mbracă şi mă rugă să merg după lapte. Locuiam pe strada lui Ţuţuianu, aşa-l chema pe proprietarul caselor. Parte din averea lui erau casele de pe strada Ion Slavici din Braşov. Există şi astăzi această stradă, scăpată de furia lui Ceaușescu. Este înconjurată de blocuri mari şi greu mai recunoşti locurile copilăriei. Lipsesc maidanele, ruşii au plecat, cazematele lor dărâmate şi nu se mai aud exerciţiile cu alergări pe străzi și focurile de armă cu gloanţe oarbe, iar la ferestre copiii cu nasurile turtite, urmărind spectacolul, acum sunt mari sau nu mai sunt.
Casele erau construite pe acelaşi „calapod” cu demisol. Noi locuiam sus şi să ajung la intrare urcam vreo zece trepte din piatră. De la acele trepte mi se trage problema cu dintele din faţă. Aveam o colega de clasă, din vecini, cu ciupituri de vărsat pe față, care le vedea gropiţe. O plăceam. Un copil a bruscat-o şi eu l-am pocnit. Când a apărut fratele său mai mare, am fugit cu fata, am urcat scările şi întocându-mă să-i fac un sâc, am dat cu capul de piatra aruncată spre mine. M-am trezit la spital. Căzusem pe scări şi unul din cei doi dinţi din faţă s-a spart. L-am înlocuit de vreo două ori, ultimul a fost din „faianţă”, dar nici de ăsta n-am avut noroc c-am căzut în bot. M-a sunat soţia tocmai când mă oblojeam şi i-am spus ca mi-am spart „chiuveta”. Râde şi-acum când îşi aduce aminte.
O singură casă de pe strada aceia nu era a lui Ţuţuianu, era al unui alt particular, creştea animale. Curtea era păzită de un căne rău, care şi-n lanţ fiind îţi dădea fiori, cum se zbătea să te prindă măcar de picior. La el eram abonaţi la lapte.
Am ieşit cu oala de lapte. N-am putut să fac niciun pas, era numai zăpadă, casele nu mai aveau demisoluri, parcă erau făcute pentru pitici, adică pentru noi aştia mici. Mi-am luat gândul de la vaca vecinului, m-am întors sfios şi i-am zis mamei că atâta zăpadă n-am văzut de când m-a făcut. Era duminica, tata
Acasă, s-a mobilizat cu mama, au ieşit cu lopata la curăţat zăpada, să-i scoată pe cei din demisol, care erau blocaţi în casă şi nu mai puteau să iasă. A început o forfotă mare pe stradă, toţi ieşiseră la zăpadă şi până seara strada era un labirint , transformat apoi de noi în loc de joacă.
Nu existau mijloacele de informaţii de azi. Aveam un difuzor, un fel de cutie ca o colivie pentru o păsărică, nu mai mare decât o rândunică. Avea o limbă cu care reglai sonorul şi l-a care ascultam piese de teatru. Îmi plăceau şi nu ştiu de ce, acum îmi vine-n minte o piesă la care-am plâns. Zăpadă-n toiul verii se numea.
Astazi, avem la dispoziţie toate mijloacele de informaţii. E suficient să deschizi televizorul. Unora le place să-i zică „sticlă” şi afli tot ce se întâmplă pe o „rază” egală cu raza pământului. Cel mai des vezi politicieni. Mă uit la ei şi mă crucesc cum gândesc. Mă întreb ce şcoli au, câte clase au trecut, câţi de patru au avut si dacă au fost la meditaţii, măcar de-alea în spirală. Parcă-l văd şi-acum pe ăla, în fesene, ce-şi făcuse partid cu măsa şi-o mătuşă ce stătea cu ei, uşă în uşă, când a fost întrebat de meserie, s-a deşirat din scaun cât era lung şi cu ochii pe sus de uitase unde a ajuns, cu o faţă de om luminat şi învăţat…de măsa acasă, ce repetase, de-aproape căpiase, în faţa oglinzii, ce avea de spus, scoţând din puţul gândirii măselei de minte doar patru cuvinte:
-De azi sunt politician.
Două zile m-am tratat cu triferment. Mă balonasem de atâta râs. Mi-amintesc şi de poetul, care arunca cu sare pe foc de ieşeau scântei, mai mare hazul, erau ca nişte artificii ce dădeau o stare de veselie rară, până l-au dat afară, sau a plecat el, nu contează, mi-a plăcut cum rimează.
De-aş avea televiziune aş face o emisiune, un fel de „Serviciul român în politică”, să nu vă gândiţi la critică ci cu episoade reale de la şedinţele fesene până la cele de azi. Vă promit distracţie mare, iar în loc de reclame il rog pe Bendeac să vă spună glume de la Bac. Va avea un “reiting” de invidiat, chiar sută la sută, de-o să plângă Antenele şi o să oblig oteve-ul să anunţe în disperare, din lipsă de audienţă: a fost găsită Elodia pe spate şi cu faţa-n jos de supărare şi cum o duce Cioacă la închisoarea de maximă siguranţă dotată c-o clanţă.
Acum, când scriu, e iarna și după câtă zăpadă e afară nu mă întreb „unde-s zăpezile de altă dată”.
De felul meu sunt cam distrat şi uit mereu unde-am parcat maşina. Azi dimineaţă am ieşit mai devreme din casă. Ninsese toată noaptea. Să n-am suprize m-am gândit bine, îmboldit de nevastă, să iau cu mine o lopată. Îl vazusem pe premier, undeva pe centură, cum dădea la lopată ca pe vremea când purta o curea lată şi m-a impresionat de câte maşini a scos din zapadă în cele câteva minute de stat în stradă. A plecat foarte mulţumit după un ceai îndulcit şi fierbinte, care l-a-ncălzit până şi la minte.
Dar, să mă-ntorc la mine pe stradă. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, numai zăpadă. Căutându-mi disperat maşina, prima de care-am dat era o camionetă şi m-am bucurat amintindu-mi că aseară parcând-o eram cam ofuscat. Locul meu fusese ocupat. Am dat la zapadă pân-am transpirat şi în sfârşit pot să vă spun, n-am reuşit. Am dat telefon la serviciu şi le-am spus:
-Sunt transpirat şi luat de frisoane, să-mi treacă frigul ce l-am tras afară am pus pe mine cinci paltoane şi arăt ca o gaină bolnavă de gripă aviară.
Era ziua de Moș Nicolae. Am intrat în casă și mi-am lăsat bocancii la ușă. Nevastă-mea mi-a dat papucii…ăia de casă. Ce creați?
Târziu în noapte când mi-era somnul mai dulce o bătaie-n geam mă face să tresar. Aruncându-mi ochii spre fereastră, dincolo de termopan, văd un moş ce-mi face semne:
-Hai la geam!
Aş minţi dacă n-aş spune, m-au cam trecut fiorii şi să-mi treacă am scuipat în sâni, nu ai mei că n-am, ai lui nevastă-mea, care dormea cu sânii-n sus şi faţa la saltea.
-Sunt Moş Nicolae, îl aud. Am venit să-ţi arăt ce ţi-am luat.
Mi-a arătat bocancii ce-i pusesem eu la uşă:
-Ştii, pe-ai mei i-am terminat!
M-am trezit. Era pe la cinci dimineaţa şi coborând din pat, am simţit ceva ud la picioare. Oops, mi-am zis. O fi venit tsunami după cutremurul din Marea Neagră de zilele trecute. Lipa, lipa prin apă m-am dus la fereastră crezând că o să dau cu ochii de marea albastră. Toate erau la locul lor. Marea la locul ei, curtea era tot curte, iar Max, unul dintre câinii de-afară, simţindu-mă, a ridicat capul dând vesel din coadă. Situaţia se limpezise. Apa din dormitor era şi ea limpede şi dulce. Ne inundasem. Moşule! Ce mi-ai făcut ! Mi-am suflecat “mânecile” de la pantalonii de pijama şi împreună cu soţia, mai mult ea, am strâns apa.
La final m-am retras în bucătărie să-mi beau cafeaua. La Pro era madam Neti cu horoscopul. Când a ajuns la tauri,(eu şi soţia suntem “tauri”), am auzit-o spunând:
-Astăzi, cei născuţi în zodia taurului vor avea o surpriză.
Am avut-o. La serviciu m-a aşteptat o altă surpiză. Horoscupul l-am simţit că-mi vine ca o mănuşă. Plec în Italia pe ruta Roma, Pisa şi Livorno, un fel de Paris, Londra şi Mizil, pentru un curs de o săptămână. Nu știu ce să fac? Să-mi trec în “sivi” acest curs ca fiind un masterat ? Cine ştie? Poate ajung prim-ministru. N-am şanse, Livorno nu este Catania.
Acolo l-am cunoscut pe „Bideu”, care este un tânăr de treizeci, trezeci şi ceva de ani, şcolit pe vremea Abramburicăi. Un tip a toate cunoscător. Am încercat să-i mai temperez elanul, dar cum din vocabularul meu englez lipsea cuvantul “bideu” (acum sunt documentat “bidet”) n-am putut să-l contrazic când la întrebarea unui sud corean: -Ce obiect este lângă toaleta din baie?
El, nonşalant, i-a răspuns într-o engleză impecabilă:
-Sink for childrens, adică chiuvetă pentru copii.
A doua zi, intrând la mine în cameră, i-am arătat cum curge „chiuveta pentru copii”.
De câte ori lipsesc de-acasă, la întoarcere am surprize. S-a defectat pompa de combustibil de la centrala termică, iar cei de la meteo au anunţat vizita unui ciclon bulgăresc cu zapădă. Ca cădea sub formă de bulgări.
Se apropie Crăciunul și cum pot să uit primul Moș Crăciun venit după Moș Gerilă.
Revolta din Timişoara mi-a “sunat” la uşă dimineaţa de vreme prin glasul curierului:
-Alarmă de luptă !
Eram încadrat la unitatea militară “douazeci şi unu, patruzeci şi cinci”. Strigătul “Alarmă” îmi era bine cunoscut aducându-mi, mereu, aminte de o gafă făcută în tinereţe când, abia ajuns acasă m-am trezit cu un soldat la uşă spunându-mi:
-Alarmă la douzeci şi unu patruzeci şi cinci. M-am uitat la ceas. Mai aveam vreo patru ore le dispoziţie, timp în care, liniştit, am servit masa, apoi o mică siestă. Devenisem apt pentru exerciţiu. Fix la douazeci şi unu şi patruzeci şi cinci m-am prezentat la unitate. Exerciţiul se terminase de mult şi a doua zi am fost aspru muştruluit de comandant pentru lipsă la apel.
“Alarmă de luptă !”. M-am simţit ca şi cum cineva îmi tragea o sârmă ghimpată prin şira spinării. Ajuns la unitate unde, cu echipamentul completat cu tot ceea ce însemna “gata de luptă”, am rămas să-mi petrec Crăciunul şi Revelionul.
Evenimentele se desfăşurau rapid. Nici nu ne transformasem bine din “tovarăşi de arme” în “domni de arme” , sunt chemat la ordin şi anunţat că, în unanimitate de voturi, am fost ales șeful grupei de intervenţie într-un “teatru de operaţiuni” pe care-l dezvoltau tacticienii, „mâzgălind” niște hărţi întinse pe birouri.
-Domnule ofiţer, îmi sună şi acum în urechi. Gara a fost ocupată. Avem morţi şi răniţi. Te duci să cucereşti gara.
De-asta mi-a plăcut mie armata. Aici am avut parte numai de ordine scurte, clare şi cu obiective precise.
Mi-am adunat “trupa de asalt” formată dintr-un inginer electronist şi un maistru mecanic şi am purces spre gara ocupată de terorişti cu gândul de-a prinde măcar unul, să-l arăt naţiunii, dar şi cu teama să nu ajung să “privesc”, imprimat pe un oval de faianţă lipită pe monumentul din faţa unității, cum mi se depun flori drept de recunoştinţă.
Cocaşat de sarcina primită, mi-am “clocit” planul de acţiune pe drum. Hotărâsem să recucerim gara pornind din “spatele gării”. Nu era tărziu. Întunericul pusese stăpânire pe oraş. Am trecut terasamentul şi ne deplasam, precauţi, pe cărarea formată de localnicii dornici de scurtarea drumului spre casă când, în faţa noastră apare în întuneric o mogâldeaţă de om cu o sacoşă de “un leu” în mâna dreaptă.
-Stai că trag !
Mogâldeaţa s-a oprit ca trăsnită, scăpând “sacoşa” din mână, semn că ştia regula sau nu era la prima “abatere”.
-Ce ai în sacoşă? a sunat prima întrebare.
-Doua raţe, a sunat primul răspuns.
La verificare am văzut două “orătanii” mici în “pielea goală” lăfăindu-se pe fundul sacoşei. I-am dat drumul. Ce m-a surprins este că venea dinspre gară, acolo unde “aveam morţii şi răniţii noştrii”.
Nu s-a depărtat prea mult “mogâldeaţa” când o rafală de pistol mitralieră ne-a dat “deşteptarea” şi ne-a înatins pe burtă.
-Ce facem ? îl aud pe electronist.
Bună întrebare. “Mogâldeaţa” a trecut liniştită şi noi suntem primiţi ca la război. Zgomotul provocat de o locomotivă mă face să ridic puţin capul, cât să arunc o privire razantă cu şina de cale ferată. Acum aveam un nou plan. M-am furişat până la mecanic. I-am explicat ce se întâmplă şi ce aveam în cap, încercând să-l oblig să pornească spre gară şi noi, la adăpostul locomotivei, să “penetrăm” forţele inamicului.
-Nu se poate, mi-a răspuns simţindu-l foarte stăpân pe el şi peste poate de calm. Am roşu, a continuat.
Revoluţie, revoluţie dar ăştia respectă regulile de circulaţie. Aşa a căzut tentativă din episodul “spatele gării”.
Am decis să ne întoarcem de unde am plecat. In stradă, localnicii forfoteau în toate direcţiile. Pe electronist şi pe maistru i-am trimis înapoi la unitate, iar eu am luat-o la pas, alături de civilii grăbiţi, indiferenţi la ce se petrece, spre gară, cu gândul să-mi îndeplinesc “misiunea” sau măcar să aflu ce se întâmplă şi dacă nu cumva sunt teleportat pe o altă planetă.
In staţia de troleibuz, câteva zeci de persoane aşteptau mijlocul de transport dorit cu privirile aţintite spre intrarea principală a gării. Când m-au văzut, am simţit în ochii lor o bucurie de parcă eu aş fi întruchipat o întreagă armată venită să resolve situaţia şi să repună în circuitul naţional gara “ocupată”. “Impins” de la spate de atâţia perechi de ochi, mi-am luat inima în dinţi şi m-am îndreptat spre gară. Aveam să constat că nu eram primul. Inaintea mea mai încercase un troleibuz rămas înfipt într-o coloană de susţinere, cu captatorii încă vibrând, aiurea, în căutarea sursei de energie pierdută.
Geamurile făcute ţăndări sau cu câte o gaură “înflorată” şi sala cu casele de bilete pustie îmi dădeau fiori când, de pe peron aud o voce, care sparge liniştea. In dreapta era încolonat un pluton de studenţi militari, în stânga alţi militari în “verde”, iar de pe acoperişul gării recunosc glasul unui subaltern de-al meu, trimis cu “trupa”, încă din miezul zilei, să păzească gara:
-Ce faci şefu ?
-Ce s-a întâmplat aici ? l-am întrebat căutându-l cu privirea aţintită-n sus. Mi-a răspuns ca la grădiniţă:
-Nu ştiu. Nu noi am început primii.
Astăzi am ajuns mai devreme acasă. Am parcat maşina şi în drum m-am văzut cu un bătrânel simpatic ce stă la două case de mine, ne întâlnim din când în când la un chioşc să cumpărăm pâine. Un bătrânel ce dăduse deja bineţe la a doua bătrâneţe, dar se ţinea bine…de gard să nu alunece pe gheaţă. Era aproape îngheţat, dorea să mai schimbe-o vorbă, nu-i mai funcţiona cablul și să afle de la mine ce s-a întâmplat cu premierul, ce se mai ştie despre Președinte, dacă-i dus cum s-a propus, dacă mai sunt mitinguri în ţară şi dac-o să ningă până la vară. N-am apucat să-i povestesc tot ce ştiam despre Boc. Văzându-mă cu chef şi intrat în joc a început să-mi povestească de la ’48 încoace tot ce se-ntâmplase. La câte mitinguri a participat şi cu ce urmări s-au soldat pân-aproape-am îngheţat.
-Ascultă măi băiete”, aşa mă vedea el privindu-mă pe îndelete. Intotdeauna după şi chiar în timp de mitinguri apar noi guri, ce vor, concret, la putere si ăştia-s aceia ce profită direct. Apoi mai sunt ăia ce stau la căldură, un fel de cotitură, să fiu înţeles bine de tine, adică stau de-o parte să aibe ceva parte şi-şi flutură candidatura. Sunt ce-i ce profită indirect de nemulţumirile oamenilor.
-Ce să-i faci vecine?! i-am răspuns. Suntem condamnaţi să vieţuim împreună cu politicieni, analişti, conţopişti, ziarişti de nu mai poţi să mişti, butonul teve, fără să nu dai de ei, care mai de care zmei. Unii spun de alţii că sunt plătiţi, alţii spun de unii că sunt mituiţi. Nu şti pe cine să mai crezi ca ştirea ce-o dau pe post s-o validezi. Se înjură, spun ce le vine la gură, nu contează, au un scaun cu spetează, mint, dezmint, divaghează, acuză, se scuză, e drept, mai rar, mai sunt ceva zile-n caledar până unii, nu toţi, vor pleca, dar tot nu vom scapa. Pleacații vor fi rechemaţi să-şi dea cu părerea de ce şi-au pierdut puterea, cu cât le-a crescut averea, dacă ce-i care-au venit au venit sau n-au venit, cum de s-au pricopsit, câtă lume au prostit şi câte şi mai câte. Se pregăteşte o nouă guvernare, care vrea să ne ţintească, iarăşi, cu privirea la luminiţa de la capătul tunelului.
După o scurtă pauză l-am auzit:
-Măi baiete! Ăsta este destinul nostru. Nu vreau să mai aud de ei, n-o să fac reclamaţie la cablu şi mi-a părut bine că te-am văzut.
Mi-a rămas în minte o afirmaţie a bătrânelului de pe strada mea „Ăsta este destinul nostru” si m-am gândit la mine.
Există destin? Eu cred că da.
Eram prin clasa a doua. Şcoala era undeva pe lângă gara veche a Braşovului, într-o casa cu etaj, naţionalizată. La şcoală mergeam pe jos şi făceam cam o jumatate de oră la dus şi vreo două ore la întors. Acasă mă-ntorceam cu trăsura, aicea-i toată-ncurcătura. Imi plăcea mie să mă plimb cu trăsura. O luam din faţa gării, unde-şi aştepta cuminte muşterii veniţi cu trenul. Eu fugeam după ea şi mă aşezam pe bara din spate făra să ştiu în ce direcţie o ia. Apoi mă reîntorceam la gară şi luam alta până nimeream direcţia care-mi convenea. De multe ori mai prindeam din zbor câte un bici, care-mi făcea pe haine plici. Învățasem lecţia, mă feream şi numai când oprea birjarul ţâşneam şi nu mă dădeam prins.
De fapt doream să vă povestesc altceva. Pe atunci am cochetat cu desenul chiar şi cu pictura. Talentul mi-a fost descoperit de învătaţărea mea, la ora de desen, când a verificat o temă dată pentru acasă şi m-a întrebat, mirată firesc, dacă eu sunt autorul. M-a scos la tablă şi am convins-o. De atunci, învaţătorele s-au vorbit între ele (erau multe clase de-a doua, natalitatea era în creştere după război) şi au schimbat orarul ca să mă poată “împrumuta” la orele lor. Drept recunoştinţă, m-au propus să-mi cizelez talentul la Palatul Pionierilor.
Aşa am ajuns acolo. Un palat adevărat, n-am cuvinte să-l descriu, motiv pentru care nici nu incerc, să nu vă plictisesc, se va face târziu. Nationalizat. Superb. In clasa de desen, numai copii de bine. Mă simţeam stingher. Vedeam pentru prima dată o planşetă şi acuarele. Eram eu, recunosc, cam varză şi neliniştit. In faţa mea, la planşetă, un baiat de bine. Toţi roiau în jurul lui şi-i admirau “opera”, o frunză de stejar ce o pictase, iar eu, băiat şcolit într-un cartier de la periferia oraşului, am profitat de neatenţia lui şi i-am tras scaunul. A căzut grămadă în hohotele de râs ale celor două sau trei fete din sală. Baieţii, probabil gaşca, bine îmbrăcaţi, dolofani, roşii-n obrajori, bine hrăniţi, m-au privit ofuscaţi. Când s-a terminat ora, am ţâşnit afară. Din privirle “băieţilor de bine” ştiam ce m-aşteaptă. Ce nu ştiau ei? Eram deţinatorul titlului de cel mai bun alergător din şcoala la “Crosul Primăverii”.
Aşa s-a încheiat prima mea încercare de a ieşi în lumea “bună”. Am rămas cu ceva, talentul nativ, pe care nici mama n-a ştiut să mi-l explice. Probabil “o rudă de-a ei mai îndepărtată,…bla, bla, bla” . Cum “ieşirea” mea în lumea bună a fost ratată, am rămas copilul naiv al lui mama şi tata. Poate astăzi aş fi fost un pictor sau un critic de artă (la critică mă pricep). Nu ăsta era destinul meu.
Cu desenul am mai cochetat, din când în când. Imi aduc aminte. Eram în Mangalia, nou repartizat după terminarea facultăţii şi aflasem că o colegă de serviciu, mai în vârstă, Doamna Ciobanu, era născută în aceiaşi zi cu mine. Am cumpărat ce-mi trebuia şi în noaptea dinaintea onomasticii am făcut un tablou, în ulei, de mărimea unei coli A4. Bunul meu prieten Gil, plecat dintre noi prea devreme, mi-a spus:
-Băi ce mişto ţi-a ieşit expresia feţei! Desenasem o pisică.
In cartierul nostru se deschisese o şcoală nouă. Alţi profesori, alţi colegi. Eram în clasa a patra când, învăţătoarea mi-a descoperit „talentul” de actor propunîndu-mă într-o piesă de teatru, „Povestea porcului”, în rolul lui Făt-frumos. Pe vremea aceia nimeni nu auzise de Florin Piersic. Am ratat distribuţia. Ileana Cosânzeana era cu un cap mai înaltă decât mine. Nu ăsta era destinul meu.
Clasa a şaptea m-a prins în cartierul Tractorul pe strada Ianoș Herback. Auzisem și de o fabrică din Cluj ce purta acelaşi nume. Fabrică de pantofi, ca oamenii să aibe în ce să-şi bage picioarele. Ceauşescu i-a schimbat numele într-unul mai sonor, Strada Tablei.
Ai mei îşi făcuseră o casă pe pâmant şi cum remuneraţia era mică după buget i-am auzit, întâmplător, „clocindu-mi” viitorul. Ca primul născut şi nevoile tot mai mari, mă împingeau, inevitabil, spre o şcoală de meserii unde cursanţii erau plătiţi lunar cu 400 lei. Poate aş fi avut, astăzi, într-o vitrina, „strunguleţul de aur”. Nu a fost să fie. Destinul meu a fost un ofiter în kaki, care mi-a propus să urmez “Liceul Militar”. L-am urmat. Alegerea conferea alor mei un oarecare avantaj, scăpându-i de o gură de hrănit şi un corp în continuă creştere de îmbrăcat.
Oricum, de „destinul” de care te temi, nu scapi. In ’64, la terminarea liceului, pentru prima dată, în istoria lui, s-au deschis drumuri noi pentru absovenţi, medicina şi aviaţia. Tentante prin prisma….”medic”, “aviator”. Dădeau mai bine.
La Medicină nu m-am dus, temându-mă de cât aveam de învăţat. Prea mult, mi-am zis. Nu doream să-mi sacrific ultima mare vacanţă, în plus nu-mi plăcea. Mi se părea o ştiinţă “pe pipăite” aducându-mi aminte, cu groază, de regimul drastic la care fusesem supus, cu ani în urmă, diagnosticat fiind cu “icter” şi cât p’aci să dau colţul din cauza unei banale apendicite. De acest episod, aveam să-mi aduc aminte, mai tarziu, când mi-am dat doctoratul în mecanica fluidelor cu aplicaţii la organismul uman şi unul din examene a fost la Fiziologie. De ce ţi-e frică nu scapi.
La Aviaţie nu m-am dus, temându-mă de o vizită medicală. Una din probe era “barocamera”.
-Iţi ţiuie şi-ţi pocnesc urechile, mi-au spus cei ce trecuseră proba.
Am ales, pe principiul “undeva, la dracu în praznic”, şcoala de cadeţi din Constanţa. După terminarea studiilor şi după prima repartiţie, am fost chemat de omul care avea să-mi schimbe “destinul” anunţându-mă că voi lucra cu scafandri de mare adancime. Degeaba i-am spus:
-Dacă trece un scafandru pe lângă mine, nici nu întorc capul, fusesem deja numit.
Aşa am ajuns la “barocamera”, în care aveam să-mi “petrec” zile şi nopţi. De ce ți-e frică nu scapi.
Dacă, astăzi, m-ar întreba cineva „Nu vrei să te reprofilezi?” i-aş răspunde „m-aş reprofila ca bărbier în Guvern, chiar la un minister oarecare. Se spune, din popor, că meseria asta se deprinde cel mai uşor pe capul proștilor”.
M-am oferit să-l ajut şi l-am întrebat:
-N-aveţi pe nimeni? Un prieten?
-Prieteni zici!? l-am auzit revenind în discuţie. M-am gândit c-am atins, poate, o coardă sensibilă, dar a continuat:
-Pe vremea mea la prieteni le spuneam ortaci, mai mult nişte tovarăşi de drum, aşa cum îşi numesc minerii, colegii de serviciu. Să nu-ţi închipui c-ar fi o legatură între ortaci şi prietenie. Ortacii, mă refer la mineri, sunt un caz aparte. Pentru siguranţă, în condiţiile lor de muncă, depind unii de ceilalţi. Odată ieşiţi din şut, devin tovarăşi de pahar, de grătar…E greu să spui prieten, asta înseamnă prea mult, afecţiune, încredere, stimă… Câţi oameni se pot lăuda că au un prieten? Nici chiar iubita, care ţi-a devenit soţie n-o poţi considera, întotdeauna, un prieten, un prieten adevărat. Este o legătură înfiripată pe nişte sentimente, e drept, deosebite, cărora le spunem iubire și te pot lega până la sfârşitul vieţii sau până la prima răscruce. Prietenia dintre ei se transformă treptat, treptat, într-o tovărăşie de drum.
l ascultam pe bătrânelul simpatic de pe strada mea, mai mult cu privirea pentru că mi-am amintit de tovarăşii mei de drum din acel decembrie zbuciumat al lui ’89, când “pescuind” în ape tulburi, am intrat în cada (să nu se înţeleagă că doream să fac o baie, astea erau iniţialele unei “mişcări” ale armatei spre o “nouă armată”). Aşa a fost, pentru că îmi place să spun adevărul. Dacă mă întrebaţi, vă pot spune că şi astăzi regret pasul făcut. Am şi acum senzaţia că de aici mi se “trage”. Spun de aici când, de fapt ,nu este de-aici, dar are legatură cu o “masă verde” (nu de-aia de păscut) l-a care am fost invitat, după “măreaţa victorie” a capitalismului împotriva comunismului, la “împărţirea ciolanului”. Ce nu ştiau proaspeţii “domni” este că mie nu-mi plac oasele, la dau la câini, refuzând, zic eu, cu demnitate, “ciolanul” oferit.
Eram şeful unui laborator de cercetare, dar pentru colegi “şefu’”. Şi astăzi, după douăzeci de ani, când mă întâlnesc cu ei îmi spun tot aşa, simplu, “şefu”.
“Bâjbâiam” încă, bine de tot, în democraţie, cănd am fost chemat de comandat, care după un bla, bla, bla….scurt, a intrat în subiectul, lucrat cu minuţiozitate încă de la numirea sa în funcţia refuzată de mine, spunându-mi:
-Circulă un zvon în unitate.
Nu-mi plăceau bărfele. Cum în privirea comandantului alternau, ciclic, semnele mirării şi ale întrebării am îndrăznit:
-Dacă îmi spuneţi despre ce este vorba…? şi mi-a spus.
-Circulă zvonul că vrei să pleci.
Am marjat, curios fiind de diferenţa dintre “cu ce preţ” şi cam cât “m-ar costa” spunând:
-Da.
Mă şi gândeam la “mai gândeşte-te, …nu faci bine,…mai ai încă multe de spus…avem mare nevoie de tine” când, ca un trăsnet într-o ploaie de primăvară a venit întrebarea, lucrată cu minuţiozitate încă de la numirea sa în funcţia refuzată de mine:
-Când pleci ?
M-a convins. Mi-am depus demisia şi pentru a lăsa totul “curat” am plecat, cu aprobarea lui, în delegaţie, unde urma să rezolv contractele în curs de derulare şi cu gândul de a preda “ştafeta”. Supriza a fost la întoarcere. La intrarea în unitate, soldatul de la poartă mi-a spus ferm:
-Nu mai aveţi acces şi l-a sunat pe comandant.
Insoţit de soldat, am intrat în biroul lui. Nu m-a întrebat nimic legat de delegaţia în care am fost trimis, nici ce-am făcut, nici ce-am rezolvat, nici….nimic. Toate erau nimicuri în faţa problemei majore ce-l frământa încă de la numirea sa în funcţia refuzată de mine:
-De azi nu mai aveţi ce căuta în unitate.
Insoţit de doi dintre locţiitorii lui şi nu înainte de-al auzi spunând:
-Yala de la birou dumneavoastră a fost schimbată.
M-am îndreptat spre locul în care “scormonisem” prin cărţi, documentaţi, ”născocisem” și calculasem, unde îmi place să cred, am scris cel puţin o pagină de istorie. Unul dintre locţiitori mi-a deschis biroul, cu cheia cea nouă. Biroul, de-acum fost al meu, atât de primitor altădată, arăta ca “dracul”, doar “mirosul” creerului încins pe “grătarul” ştiinţei şi al picăturile de sudoare de pe birou se mai “străduiau” să păstreze atmosfera dinainte. In timp ce unul încerca să-mi explice că “predarea-primirea gestiunii” mele fusese încheiată cu succes, găsindu-se lipsă doar un “amărât” de caiet, un regisitru unic (deci secret) şi care fusese “re-confecţionat” eu, îmi ştergeam, pe furiş, o lacrimă ce încerca să se prelingă pe obraz.
Biblioteca golită, cărţile, documentaţia şi scrierile mele făcute grămezi în mijlocul încăperii, întregeau tabloul dezolant, care m-a făcut, undeva mai sus, să-l numesc “ca dracul”. O voce autorizată, arătându-mi o “grămăjoară” de hârtii, fost mototolite şi netezite de curând:
-Alea sunt ale dumneavoastră, restul ale noastre.
Cu un zâmbet, mai degrabă trist, l-am întrebat:
-Pe restul, cu pretenții de a fi ale voastre, aţi văzut scris sau imprimată vreo ştampilă cu numele unităţii?
Mi s-a dat primul răspuns corect “Nu”. Am chemat o maşină şi am încărcat tot ce era în birou, fără a mi se opune vreo rezistenţă.
-Mă mai asculţi sau ai căzut pe gânduri, tinere!?
-Da, i-am răspuns. mă gândeam la ce spuneați legat de tovarăşii de drum.
Tovarăşi de drum? La împlinearea a douazeci şi cinci de ani de la performanţa „scufundare la 500 metri”, am fost invitatul Centrului de Scafandri. De ce la 500 metri? Dacă întrebaţi un alpinist de ce vrea să cucerească vârful “X” vă va răspunde cu celebra replică, “pentru că există”. Aşa şi eu, am pregătit, calculat şi testat o procedură pentru a atinge 500 metri. Tehnica laboratorului permitea. A fost construit pentru 50 bari, ceea ce corespunde unei adâncimi de 500 metri. Dacă la presiunea atmosferică procentul de oxigen este aproximativ egal cu 21, acolo, la 500 metri, este 0,8. O să mă întrebaţi “de ce aşa puţin?” şi am să vă răspund că este de două ori mai mare, măsurat în presiuni parţiale. Am făcut şi eu ca orice alpinist, exista posibilitatea, în loc să cuceresc o înălţime, am cucerit o adâncime.
S-au ţinut discursuri, s-a făcut un filmuleţ, s-au decernat diplome de excelenţă şi plachete. La sfarsit, unul dintre scafandri, Gică Oancea, a venit la mine:
-Cum dom’le, tocmai dumneavoastră n-aţi…
Ce-am fost eu pentru ei? Un tovarăş de drum, care la o “răscruce” a părăsit sistemul.
-E aşa e cum îţi spun eu, măi băiete!
Cuvintele vecinului m-au trezit din amintiri.
-Cum vecine, nici chiar soţia…?
-Să zici merci că nu eşti condamnat să vietuiţi împreună. Nu vezi ce se întâmplă?
-Te uiţi prea mult la Antena 3, vecine!.
-Se uită dracu! Chiar şi pe alea cu muzică, se mai scapă câte unul, nu se poate abţine. Uite, deşi suntem în criză, toate partidele-s băgate-n priză. Vor neaparat puterea sau măcar un loc călduț, într-un jilţ finuţ, cu laptop în faţă, cartele de votat, maşini de plimbat și salariu de la stat. E drept, nu e prea mare şi-l reclamă că-i fărâmă la cât se spetesc, dar au fonduri forfetare şi largi portiţe să le-ajungă pentru fiţe. Mai au şi drept la angajaţi, bine plătiţi, să-i consilieze cum să voteze, să-şi plătească cumnaţii, fraţii, care i-au votat și nepoţii, tonţii ce-au căzut la Bac şi alte rude, paparude.
Am încercat să-i aduc aminte de vremea de-afară, dar probabil, ofurile îl încălziseră, iar mie începuse să-mi placă bătrânelul.
-Vezi tu vecine, a continuat, suntem puşi parcă pe fugă, să nu ajungem nicăieri. Ne-am vândut pământurile. Ăştia îşi facă vile de neam prost pe ele. Stau în aceiași curte cu fiul şi cu nora mea, în case diferite. Nu ne vizităm. Ne întâlnim întămplător, când n-au ce face şi nu mă pot ocoli. Noi suntem căutaţi sau sunaţi doar de ziua noastră. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, parcă şi sfinţii vor să plece din ţară.
-Vecine, crezi că ne vom face bine vreodată? am îndrăznit. Nu mai simţeam frigul de-afară, mă încălzisem.
-Dacă mai cred în bine? La vârsta mea, nu mai apuc. Poate voi. Nu vezi, România colcăie de gropi, politicieni hoţi şi câini vagabonzi, oricine va veni la putere se dă mai bun decât cel care pleacă. Ne lipseşte o comunicare bună, nu suntem o naţie nebună, care să nu-şi dea seama când nu e de glumă. Când ni s-a cerut să dăm un leu, l-am dat pentru Atheneu, dar acum s-au investit mai mulți bani pentru biserici decât pentru fabrici, de parcă ne pregătim pentru mormânt decât să trăim bine pe acest pământ.
Avea dreptate vecinul şi mă gândeam că scrisesem cândva despre popi. Ei cu legile lor, noi cu păcatele noastre, ei prea-fericiţi, noi prea-necăjiţi. Vă aduc aminte de sărmanul cea murit în biserică pe timpul unei liturghii. Atunci am scris o rugă.
Doamne ! Cu ce ţi-am greşit de ne-ai pricopsit cu popi, protopopi, prea-cuvioşi, prea-nalţi, prea-sfinţi, prea-fericiţi şi alţi prea-zmintiţi, pedofili şi prea-hrăpăreţi. Mă cutremur că ţi-e frică de cutremur şi mi vine să mă sufoc că ţie frică şi de foc şi nu permiţi a opri o liturghie decât la ananghie, c-aşa a zis un om “de-al tău” pe post, într-o zi de post, postul Crăciunului, divagând absurdului, că numai la cutremur şi la foc se poate opri o liturghie, ca o erarhie la episcopie. Cu ce ţi-a greşit sărmanul ce-a murit, ca trăsnit, în timp ce ăia numiţi mai sus iţi “aduceau” osanale pentru binele Matale. N-ai fost în stare să-l mai ţi în viaţă, puţin, cât să-ţi mai zică un amin sau să suni la unu-unu-doi, fie vorba între noi, ne-ai lăsat crediciosii de izbelişte, pe mâna lor, a popilor şi răspopilor, a înalţilor şi preaînalţilor pentru care şi moartea este un business.
-Auzi vecine, cu soţia tot nu m-ai lămurit.
-Las’ că ţi-oi spune mai târziu. Mai am o vorbă cu popii ăştia. De când s-a băgat religie în şcoală, parcă s-au tâmpit şi copiii. Nu, nu cred că religia-i de vină, dar cu ce contribuie ea la educaţie? Nu vezi ce harababură este? Asta îmi aduce aminte de „Ora de religie” a lui Caragiale. „Pământul e rotund că aşa a vrut Dumnezeu şi este turtit la capete pentru păcatele noastre”. A continuat:
-Păi, cu soţia, cum să fie? Aşa cum îţi spuneam. Dacă totul merge bine, încet-încet, soţii devin tovarăşi de drum. Asta cu iubirea veşnică, e vrăjeală. Scuza-mă, aşa gândesc eu. Dacă lucrurile merg prost te desparţi. Când este din vina ta, te lamentezi, nu mult, să nu faci riduri. Te lamentezi poate pe bune sau poate de formă şi n-ai ce face, renunţi. Când este din vina ei, îţi trebuie o bună perioadă de timp să înţelegi, ce şi de ce s-a întâmplat. In ambele cazuri ești nevoit s-o iei de la cap şi dacă ești un om cu cap, te vei chinui să pricepi ce s-a-ntâmplat, ce n-a fost bine, unde-ai greşit şi ce-ar trebui să faci ca noul tău drum să fie mai bun. Mulţi nu învaţă nimic şi-o dau, din nou, în bară. Am trecut prin aşa ceva şi pot să-ţi spun că am experienţă.
Frigul ne pătrundea în oase, vedeam cum bătrânelul acela simpatic de pe strada mea, începuse să tremure, dar mai aşteptam un răspuns. Nu-mi era clar, ceva legat de prieteni şi-mi doream părerea lui. Am insistat:
-Cu prietenii tot nu m-aţi lămurit.
-Cu prietenii este mai complicat. Nu pot să mint că n-am avut prieteni. Prieteni de pahar, prieteni de-o vacanţă, de un grătar dar, prietenii adevaraţi sunt rari. Aş putea spune, din experienţă, că nu există aşa ceva. Eu, dacă m-am ataşat de cineva, ca prieten, vreau să zic, am făcut-o cu inima, cu trupul şi cu sufletul. Greu de găsit un asemenea prieten. Am cunoscut pe cineva despre care aşa am crezut, până-ntr-o zi. Mi-a cerut ceva şi n-am putut, din motive obiective, să-l ajut. N-a stat mult pe gânduri şi nici nu l-a interesat dacă problemele mele îmi permit sau nu, imediat a catalogat prietenia noastră, o minciună. Unii
confundă prietenia cu iubirea. Prietenia şi iubirea nu sunt sinonime, dar dacă în viaţă ţi se întâmplă să le recunoşti, pe amandouă, în aceiaşi persoană înseamnă că a dat norocul peste tine. Prietenia este ca lumina venită de la un foc viu, sacru, iar iubirea de la o lumânare, care arde cât ţine fitilul şi ceara în care este invelit.
Tocmai când îmi spuneam în gând “vecine, bine-ai venit în coşmarul meu” a continuat.
-Prieten? O paradigmă, amic, amant, iubit. După mine amicul este doar amic.
Tocmai doream să intervin şi să-l întreb despre amant şi iubit, când îl aud:
-Ai copii?
-Am, i-am răspuns mirat de întrebare.
-Vezi vecine!… când sunt la vârsta potrivită, îi întrebăm dacă au sau nu un prieten sau o prietenă. Mai corect, ar fi să-i întrebăm dacă au, sau nu, un iubit sau o iubită. Cum iţi spuneam, iubirea este ca flacăra unei lumânări. Arde cât ţine fitilul după care, dacă ai noroc, rămâi cu iubita sau iubitul, tovarăş pe viaţă sau, în cel mai rău caz, coleg de apartament, ca-ntr-un târziu să auzi: Pa!, dar rămânem prieteni. Cum să rămână prieteni?
Aş fi vrut să-i dau câteva replici bătrânelului de pe strada mea. Frigul îl simţeam în oase şi curiozitatea m-a făcut să-l las să vorbească.
-Ii mai aud pe unii că spun – prieten adevărat- şi asta ar înseamna că există şi – prieten fals. Lângă prieten nu poţi pune astfel de adjective. Prietenul este prieten şi atât. Uită-te la fătucile ce umplu televizoarele şi-şi recomandă prietenul. Un sac cu mălai şi când dau de fundul lui, caută altul. La fel se întâmplă şi cu bărbaţii. Asta nu este prietenie. Mulţi, din păcate, folosesc termenul de prieten ca generic. Păi, nea Nicu nu-şi începea discursurile cu – dragi tovarăşi şi pretini? Ce?!…Era prieten cu noi?
Aş fi vrut să-mi spun şi eu părerea, dar m-a întrerupt. Parcă îmi citea gândurile.
-Prietenul este şi el om şi oamenii pe lângă calităţi au şi defecte. Prietenii apreciază calităţile dar acceptă și defectele, chiar le înţeleg, ceea ce nu-i împiedică să se comporte ca în vechea zicală românească, la nevoie se cunosc. Nu numai la nevoie ci şi la bucurii.
S-a oprit. Ne-am privit un timp în tăcere, timp în care mi-am amintit. Eu am avut un prieten.
Mai degrabă aş scrie nişte formule matematice, care ar putea arăta chiar frumos, decât să scriu, la fel de frumos, despre prietenie. N-am astfel de inclinaţii. Am citit zilele trecute pe un blog despre prieteni şi pritenie. O postare, ca la carte, vorbind în termini de dictionar explicativ, dar cu mult patos şi de ce să nu recunosc, chiar frumos, ceea ce a atras comentarii elogioase, chiar pioase. Se scria despre simpatie ca un fel de cardiopatie, despre stima noastră şi mândria precum caloria, care ne încălzeşte şi vezi Doamne-Doamne ne păzeşte, despre faptul că ar fi corect să avem respect, despre bunavoinţă ca o cerinţă şi dacă ar fi să facem şi un clasament, să nu uităm de ataşament, despre iubire până la orbire şi câte şi mai câte.
Da, am avut un prieten. Așa l-am întâlnit.
Vara fierbinte a anului ’80 m-a prins într-un şantier naval al aceluiași orașel din sud estul ţării, unde îşi găseau repartiţie majoritatea absovenţilor şcolii de cadeţi din Constanţa. Fete, din toată ţara, veneau vara, chipurile să facă plajă, dar erau la “vânătoare” şi multe dintre ele şi-au găsit acolo soţii. Asta am aflat-o în perioada studenţiei, când veneam la practică. Vorba aceia, femeia “eterna poveste” după care noi bărbaţii alergăm şi o vânăm chiar şi la bătrâneţe, pentru ca ea, după câteva fente resuşite, să ne prindă şi să ne dea senzaţia că am “ales-o” când de fapt, noi am fost “aleșii”. Restaurantele erau pline. Îţi trebuiau “pile” să prinzi o masă liberă. Se beia vin la litru, “Corabioară”, şi se dansa toată noaptea. De invitai o fată la dans şi-o întrebai:
-Se poate ?
Puteai să te trezeşti cu un răspuns franc:
-Da, dar după dans şi dacă dai o masă.
Mergeam pe puntea unei nave şi fierbinţeala tablei o simţeam pătrunzându-mi prin tălpi. Dacă m-ar fi privit cineva, figura mea de om îngândurat ar fi dat impresia unuia ce nu ştie ce face. Nu, aşteptam ca şantierul să-şi termine probele de casă. Gândurile îmi zburau cu ani în urmă, devenisem un lup singuratic. Divorţul meu se pronunţase şi după nouă ani mă întorceam la prima mea “cazare”, un hotel cunoscut sub numele de IGAF. Da, când lucrurile încep prost şi par că se limpezesc se tulbură curând.
N-am atras atenţia nimănui. Muncitorii forfoteau peste tot, un furnicar ce-şi finaliza “muşuroiul” pe ultima sută de metri. Zgomotul motoarelor se auzea destul de putenic chiar si pe punte. Începuseră probele de casă. Ar fi trebuit să fiu mulţumit, eram aproape de finalizarea unui proiect la care lucrasem ceva timp, participasem la toate negocierile de achiziţionarea a echipamentelor de bază deşi, nu prea am fost convins că erau cele mai bune. Nici că nava pe care se montau, ar fi fost cea mai bună soluţie.
Imi aduceam aminte de ultima şedinţă de la un Institut de cercetare din Galaţi când, s-a luat decizia finală privind această navă. Pentru că eram cel mai mic în grad, pălmaşul care studiase problema, sau poate pentru că mi se cunoştea părerea, elita tehnică a Marinei, în frunte cu comamdantul ei şi câţiva miniştrii secretari de stat, au decis să aştept afară.
Nu ştiu câţi dintre cei aflaţi în şedinţă ştiau despre ce era vorba. Poate era şi ăla care, mă sunase în timp ce lucram cu cei din Institut, la diferite variante de montare:
-Ce sonerie de scufundare are instalaţia voastră? Intrebarea lui m-a pus la masă.
-Nu ştiu despre ce este vorba dar, dacă-mi daţi mai multe detalii.
-Cum măi, nu ştii!? Uite ce scrie aici: se ia soneria şi se aruncă în apă.
Aceste detalii nu m-au deslipit de loc de la masă şi l-am rugat să-mi arate textul. M-a chemat în biroul lui, mi l-a arătat. Aşa scria dar, mi-am dat seama că era o traducere şi am cerut textul original.
-E în engleză, mi-a zis. Am vrut să-i zic obraznic “da ce, n-am faţă?”, m-am răzgândit.
Era o traducere greşită. Ce să-i ceri unei profesoare de engleză, care citind “diving bell”, în loc, măcar, să-l traducă mot a mot “clopot de scufundare” probabil s-a gândit “clopote sunt numai la biserică”, a folosit un termen mai modern “sonerie”.
La ieşire, unii dintre ei s-au repezit la mine să mă întrebe:
-Da aia cum e,… aia cum e?
La întrebările lor, am pus şi eu una:
-S-a hotărât ca echipamentele să fie montate tot pe nava iniţială?
Mi s-a răspuns:
-Da, iar eu, obraznic:
-Păi, atunci de ce mă mai întrebaţi, cum e aia,…cum e aia?
Nava fusese aprobată de “tovaraşul” şi n-avea nimeni curajul să-i spună că s-au pripit când a fost propusă şi n-ar mai fi cea mai bună soluţie. Aşa era pe vremea aceea. Problema fusese închisă, mai rămânea să căutăm un “incălţător” corespunzător, să înghesuim echipamentele.
Pe navă, brusc, s-a aşternut o linişte nefirească. Motoarele s-au oprit, muncitorii grăbiţi părăseau nava, era pauza de masă. Unii se îndreptau spre cantină alţii, spre vestiare unde-şi aveau sufertaşele cu mâncare, cei mai tineri, care n-avea nimic, se adăposteau la umbră să-şi fumeze liniştiţi ţigara.
După şedinţa aceia s-a dat o masă mare, aşa era obiceiul, pe o navă cu zbaturi în drum spre Tulcea, unde aşteptau maşinile să ne ducă la Constanţa. Am fost invitat şi eu. Era doar o masă, dar ce masă. N-am apucat să termin aperitivul când, mi s-a adresat direct şi tare comandantul Marinei:
-Măi, am auzit că te-ai opus vehement…să fii mutat la Centrul de Cercetări?
Făcusem parte din prima echipă de proiectanţi, care urmau să formeze Centrul de Cercetare, mi-aş fi dorit, îmi plăcea dar, un nonconformist, care din primele zile intrase în conflict cu şeful n-avea ce căuta acolo şi nu am fost angajat. Ajunsesem să mă ocup de scafandrerie, începuse să-mi placă dar, într-o zi, m-am trezit cu comandantul Centrului. M-a luat cu maşina şi mi-a pus o serie de întrebări. Răspunsurile mele i-au plăcut. Se lucra la un proiect şi avea nevoie de mine. Cam des eram căutat să fiu pus la muncă de parcă aş fi stat degeaba. Cert este, a doua zi, am fost chemat la “cadre” şi mi s-a înmânat ordinal de mutare. I-am arătat şefului meu ordinul, m-a întrebat dacă vreau să plec. I-am răspuns simplu:
-Nu.
A plecat din birou şi a revenit după câteva ore spunându-mi:
-Stai liniştit, s-a rezolvat.
Atunci mi-am dat seama cine a fost “vehementul”.
Pauza de masă se terminase. Eram în dreptul schelei, un fel de “punte” de urcat la bordul navei. Printre muncitori am zărit o fată frumoasă cu părul strâns coc la spate, lângă ea un coleg de serviciu. Ajunşi pe punte, s-au îndreptat spre mine:
-Vrem să facem o vizită pe navă, mi-a spus colegul în timp ce ea, mi-a întins mâna, făcând cuvenitele pentru cunoştinţă. Ca de obicei, şi cum colegul turuia întruna, nu i-am reţinut numele. I-am întrebat dacă sunt cu maşina şi dacă mai au un loc şi pentru mine. Trebuia să ajung la birou.
-Nici o problemă, l-am auzit, te anunţăm când plecăm şi te luăm.
I-am privit cum se îndreptau spre castelul prova, nu mult, erau atât de multe echipamente pe punte încât la prima deviere, spre stânga sau spre dreapta, te puteai face nevăzut.
Am uitat de ei. Priveam echipamentele. Făceau parte din ultima bunăvoinţă grandomană a “tovaraşului”. Asta o spun acum, atunci priveam altfel lucrurile, nu-mi păsa, ba chiar admiram tot ce se-ntâmpla. Privesc altfel lucrurile şi evenimentele ce-au urmat o să vă confirme ce gândesc acum. Nu s-au folosit niciodată în vreo lucrare ce trebuia desfășurată sub apă. Am fost întrerupt de un muncitor:
-Tovaraşu’ ! sunteţi chemat la maşină.
Maşina era un ARO vechi, cu coviltir. În spatele şoferului erau două banchete înguste, din lemn, acoperite cu muşama neagră. Era plină. Am urcat făcându-mi-se loc imediat în stânga. Mi-am pus coatele pe genunchi cu privirea spre vârful pantofilor, urmărind încordarea picioarelor funcţie de mersul maşinii. Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată că sunteţi privit. Eu am simţit. M-am rezemat pe spate şi mi-am întors privirea, încet, de la dreapta spre stânga, până s-a oprit în perechea de ochi care, mă ţintea. In colţul opus, pe diagonală, era fata cu părul prins coc la spate. Mă privea în ochi, nici nu clipea, nici nu i-a coborât, pur şi simplu, mă privea sau cel puţin, din partea mea, aşa se vedea. Cât timp am rămas aşa, ochi în ochi, n-aş putea să vă spun dar, mie mi s-a părut mult şi am fost primul care a cedat. Maşina a oprit. Am coborât şi retras am urmărit-o pe fata cu părul prins coc la spate cum se depărtează. Aş fi vrut să fac un gest, s-o opresc şi să-i spun ceva dar, am renunţat îndreptându-mă spre birou şi gândind că poate nu pe mine mă privea, poate se gândea la ceva şi privirea ei, de fapt, trecea, întâmplător, prin privirea mea. N-aveam de unde să ştiu atunci, că o voi mai întâlni vreodată pe fata cu părul prins coc la spate.
M-a trezit bătrânelul din fața mea:
-Să nu uiţi vecine! Prietenul este si el, om.
-N-aţi încercat să-l convegeţi că exista un motiv, sau…? Aţi mai vorbit cu el?
-Nu. După vreo două zile am primit o scrisoare. Erau trei întrebări. N-am răspuns la ele pentru că nu le ştiam. Ştii ! Când pui un semn de întrebare, este o problemă minoră, dar când pui trei semne, problema devine majoră. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să ţi se spună „comportarea dumitale ridică trei semne de întrebare?”
Mi-aş fi dorit să continui discuţia dar, s-a întors brusc şi a plecat spre poarta curţii. În poartă, a întors capul spre mine şi mi-a spus.
-Acea scrisoare era de fapt, un petec de hârtie pe care, îngrijit desenate, erau doar trei semne de întrebare. O zi bună!
A deschis poarta, a intrat în curte. Am rămas, un timp, urmărind cu privirea cum dispare bătrânelul acela simpatic ce dăduse deja bineţe la a doua bătrâneţe şi o clipă am avut senzaţia că mă privesc pe mine.
Eram aproape de casă. Nea Costică, vecinul, gard în gard cu mine, era în poartă. Nevastă-sa în curte, dădea zăpada şi boscorodea, ceea ce la supărat pe nea Costică „aruncându-i” peste gard:
-Ce vrei fă! E iarnă.
Era în ziua de Ajun. Patronul a făcut un sacrificiu şi ne-a dat drumul mai devreme de la serviciu. Ajuns acasă, pe nepusă masă, i-am prins pe ai casei în bucătărie, într-o agitaţie având o explicaţie. Dar cum nu le plac glumele mele am tăcut, ca un om binecrescut. Trebăluiau de zor. Soţia împacheta sarmale, socrul meu tăia carnea pentru friptură, fiică-mea făcea o prăjitură cu multă glazură de ciocolată, pusă pe-un fel de aluat, ca o prelată (m-a rugat s-o gust, dar am refuzat cu un scuzat ghiduş “mă mâzgălesc şi-apoi tre’ să fac duş”). Se mişcau repede, iar eu le stăteam în drum. Nu m-am putut abține și le-am spus:
-Presupun că pregătiţi masa de Crăciun.
Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă le dădeam și rețeta mea de sarmale:

Se ia o pulpă mare de porc,
de preferinţă din rasa York.
Se crestează şi astfel aranjată
se-npănează cu varză murată.
In cele mai mari crestături
se pot pune murături.
Se toacă bine de tot orezul,
să rămână numai miezul.
Restul se fierbe separat
și se pune undeva la păstrat,
gata preparat pentru după sărbători,
când lipsurile-o să vă dea fiori.
Miezul de orez făcut ca pudră
se bagă, uscat, într-o clepsidră,
să aveți noţiunea timpului.
Cu banii pentru bateria ceasului
se cumpără mirodenii cât s-ajungă
pulpa de porc să se ungă.
Se mai bat câteva cuişoare.
Să nu fie ruginite prea tare.
Se bagă totul la cuptor
și când mirosul devine-mbietor,
se mai presară direct în spuză,
cel puţin o scuză.

De obicei, în preajma Crăciunului ardeleanul sacrifică un porc. Să aibe de toate cele, chiar și de sarmale.
Am multe rude în Ardeal, dar cel mai hâtru este un frate de-al mamei, ultimul, dintre frații și surorile ei, rămași în viață. Este din Teiuș. Chiuș, cum îi spune el. N-a părăsit Chiușul decât atunci când a fost chemat la vreun „uspăț” sau la botezat nepoții. „Nicăria”, nu-i mai bine ca în Chiuș și vorba lui „Tulai Doamne! Ce oraș mă!? Un’e-ai mai văst tu un oraș cu ciurdă ?” De la el am invatat „limba ardelenească”. Cam „așe” se purta mereu discuția:
-Vint’ai cu motoru? Ai mânat tare? Ii cale lungă din Constanța. Te șciu lotru ca mumă-ta, adică iuche, ca să mă precepi. No, ogoaie-te pe laviță pân-oi aduce din șpais o glajă de-un sfârtai cu jinars ș-om vorovi la un păhar.
S-a întors după vreo zece minute cu o sticlă de un sfert de litru de palincă.
-Îi fi lihod. N-am priceput și a continuat.
-Foame țî ? D’apăi cum nu. A răspuns tot el. Socăcița-i în cohe și mintenaș îi gata.
Socacița e bucătăreasa, noră-sa, iar „cohe” i se spune la bucătăria de vară. Il aud în continuare:
-Mai duhănești ? Ai năcaz la oci de porți ocheri ?
-Fumez și nici nu mai văd bine, i-am răspuns.
-Hai să-ț arăt grădina, punând accentul pe „ă”. Are cu ce se lăuda unchiul, vorba lui „io îs gazdă”, adică om gospodar.
Mie, dacă îmi place ceva, îmi place nucul uriaș de la marginea grădinii. De șaizeci și ceva de ani îl știu la fel de mare. Pe vremuri, pe când trăia și moșu’, așa se spune la bunic prin părțile acelea, aproape de tulpina lui, printr-un canal îngrijit, trecea apa spre moara din capătul uliței. In nopțile de vară prindeam pește cu felinarul, iar ziua, foloseam ulucul morii ca tobogan. Acum, moara s-a desființat, iar apa a fost deviată în vechea matcă. Nimic nu mai seamănă cu trecutul. Casa bătrânească din chirpici, acoperită cu paie, a fost înlocuită cu o casă confortabilă. Locul unde ne scăldam, cunoscut „la cleoambe”, nu mai este. Unchiul meu, mult mai tânăr decât nucul, mergând alături de mine, cu pas șovăielnic, mă aduce la realitate.
-Mă năcăjăsc pticerele. Culejem niște părădăi, ogârcee, piparcă șî nește poame apoi, ne înturnăm în târnaț, le-om spăla șî țâpa p-un cârpător. Am o slană faină ș-un dărab de scoacă, căpătată de la ciurdar. Om gusta ș-om be câti-un deț de jinars.
Aș putea continua cu ardelenismele lui. Când nu pricep ce spune, îl rog să-mi „traducă”. Râde. Are peste 85 de ani și el este omul care se bucură de două ori când mă vede. Prima dată e bucuros de oaspeți, a doua oară după ce fiul său îi răspunde la întrebarea:
-Da’ cine-i domnu’ ista?
Apoi, lămurindu-se cu cine „vorovește” îmi spune:
-Ioi, bată-te să te bată! Tu ești ?! Vină să te țuc.
Acolo am cunoscut doi bătrâni ce stăteau de vorbă la poartă, ținând de toartă căte-o cană cu jinars. Discuția lor mi-a rămas în minte:
-Mulțam păntru călbaj. Tare bun o fost, meriți un jinars. Da’ șe-ț vini d-ai tăiat mascru așe iuche?
-Mă, a sară am vorovit cu nepotu’, șci ăla, profesaru’, ce-o vint as’ vară să m-ajute la cosât. Ăla ce l-am rugat să puie apa în halău ș-o udat tătă grădina.
-Păi ia zî.
-Iaca! Tăiam nește lemne păntru sobă când, o auz pe muierea me. „Vaca!…Bărbaateee! Vaca n-are fân”. Las șirezu ș-o iau spre șură. Nu fac doi pași și mă zurăie mobilu’. Era nepotu’. Mi-o zâs că-i în drum șî s-o oprit la o cooperativă, ghelea mari, șî m-o-ntrăbat ghe vreau șeva.
-Șî?
-Șî! I-am zâs să ieie vreo două fârteie de oloi de soreancă, ori de cucuruz, nu ghela ghe căcăreze negre.
-Măsline.
-Așe, c-avui o lipsă. Niște coșcă, șeva nulaș că poace o punem pe babă să facă o sucitură, niște curechi păntru găluște că a me îi tătă pusă la murătoare și șciu că lui îi place numa cu d-aia dulșe…
-O înțălăs ce i-ai zâs.
-Dracu șcie, Domne iartă-mă, c-am intrat în șură șî s-o cherdut sămnalu’.
-Șî cu ce-o vint?
-Cu motoru’.
-Nu mă! Ț-o luat șeva?
-Luat dară. Ai uitat c-am tăiet porcu’. Din șe mi-o lăsat o zâs să fac slană că vre șî el vreo două dărabe. Să șie ghelea, la mijloc cu carne.
-Mai bate el atât cale?
-Nu mă! Fașe revelionu’ la Cavnic, cu muierea lui șî când s-or înturna , le-or lua …că-s în drum.
Eram încă în bucătărie când fetele, să scape de mine, m-au trimis la Real să mai cumpăr câte ceva. Mi-ar fi plăcut mai mult la Predeal.
Iată-mă în Real. Coadă la o casă cu caseriţă grasă, dar frumuşică, o papuşică de pus sub brad. Mi-a venit să cad, pe spate, în exclusivitate, pentr-un magazin atât de plin, când după ce am înşirat, de-am transpirat, cumpărăturile, umplând banda rulantă, caserița, cu o privire absentă, mi-a pus o întrebare:
-Aveţi bani ? Nu ne mai merge cititorul de card.
Aveam card şi ce puteam să fac să-mi fie şi mie pe plac. Am lăsat banda plină cu cartaboşi şi cu slănină, cu carne tocată, salam o bucată, cârnaţi afumaţi, brânză de vaci, câţiva colaci, doi cozonaci, albitură pentru răcitură, un borcan cu muratură, câteva banane, pentru pom bomboane, muşchiuleţ de porc din rasa York, o pungă cu nuci, o oală de tuci, un curcan, hrean la borcan, două franzele, o pungă cu acadele, alune de pădure, un borcan cu mure, zece sticle cu vin d’ăla mai fin, un borcan cu masline şi vă spun cinstit, nu mi-a fost ruşine să-i spun:
-E rândul tău să le iei din drum.
Întors cu mâna goală în bucătăria unde se trebăluia o aud pe nevastă-mea:
-Și acum, ce stai aşa ca un stâlp?!
A fost exclamaţia care m-a făcut să mă simt bine. Eram recunoscut ca fiind “stâlpul casei”. Să nu-i deranjez şi nici să-i enervez, am ieşit din casă, fără vreo angoasă, să fumez, afară, o ţigară. Câinii au venit la picioarele mele. Erau bucuroşi, după cum dădeau din coadă şi m-a flugerat un gând, „bine că măcar ăştia doi nu m-au confundat c-un stâlp”.
Sunt ardelean și masa de Crăciun se pune în Ajun. Fiică-mea mi-a spus să trec pe sub vâsc și să-mi pun o dorință:
-Ai o dorinţă? M-a întrebat.
-Am una la care nu-mi trebuie vâsc.
-Eu pot s-o ştiu?
-De ce nu! N-am secrete. Imi doresc să merg la măcelăria lui Cinzeacă şi să cumpăr un kil de carne de vacă.
După care mi-a spus franc:
-Cu tine nu se poate vorbi serios!
Ce ştie ea?! Imi aduc aminte de biata maică-mea. M-a rugat, într-o zi, să mă duc la măcelaria lui nea Cinzeacă (aşa era poreclit,…cinziaca-l făcuse renumit) să cumpăr un “kil jumate” de carne de vacă, “să fie a-ntâia şi fără os”, mi-a zis, “avem musafiri la masă”. Măcelaria lui Cinzeacă, era numai pentru carne de vacă şi cum intrai, în dreapta, era o tejghea, pe tejghea un cântar din ăla cu limba de-o jumătate de metru şi un maldăr de hartie de împachetat, fiecare cam de o jumatate de metru pătrat, în spate, nea Cinzeacă cu şorţul pătat de sânge, lâng-o buturugă cu-n satâr înfipt în ea şi atârnate, lipite de un perete cu faianţă albă, pulpele de vacă. In faţă, tot atârnată, da-ntr-un cui, o planşă c-o pulpă de vacă în formă de hartă, pentru documentarea cumpărătorului, specificându-se, funcţie de zonă, ce calitate era carnea ce se vindea. Pe vremea aceia, oamenii erau apropiaţi şi asta se vedea mai bine când stăteau la coadă. Erau mai ataşaţi, mai perseverenţi, rar îi trecea vreunuia prin gând să iasă din rând. Iarna se-ncălzeau, vara năduşeau şi toţi aveau acelaşi ţel, s-ajungă-n faţă. Aşa era şi la nea Cinzeacă, oricine ajungea în faţa lui, îl vedea încruntat şi ocupat cu cuţitul pe care-l ascuţea şi ce puteai să-i spui, când îl auzeai:
-De unde să-ţi tai?
La el toată carnea era a-ntâia şi fără os, iar osul îl ascundea, cu îndemânare, sub carnea pe care ţi-o prezenta, apoi o punea pe hârtia de-mpachetat. O lua cu vreo patru coli şi făcută “ghiveci” o trântea pe cântar. Acul vibra de la stânga la dreapta şi dacă-ncercai să-l urmăreşti, ameţeai. Nu l-am văzut să se fi oprit vreodată dar, de auzit îl auzeam pe nea Cinzeacă:
-Ai aici un kil juma.
Hârtia de împachetat, cântărea ceva, era un fel de tevea de care dispunea numai nea. Dacă încercai să mârâi ceva, ieşea în evidenţă solidaritatea de care dădeam dovadă. Nea Cinzeacă era pâinea lui Dumnezeu, nu se certa niciodată, lua, pur şi simplu, pachetul, îl aşeza pe tejghea şi striga să-l audă tot poporul de la coadă:
-Următorul.
El, următorul era solidar cu nea:
-Iau eu pachetul ăla.
Nea Cinzeacă zâmbea pe sub mustaţă, lingea un creon chimic, făcea un calcul şi-i spunea pe dată cât are de plată. Dacă astăzi, m-ar întreba cineva, ce-mi doresc, i-aş răspunde, făra să stau prea mult pe gânduri. Aş vrea s-o aud pe biata maică-mea:
-Dragă, dute la nea Cinzeacă, cumpără un kil juma de carne de vacă, avem musafiri la masă.
Aveţi cuvântul meu, m-ar durea în cot de calitate, iar lui nea Cinzeacă i-aş zâmbi frumos chiar de mi-ar pune numai os.
Serbam nașterea Domnului Iisus, care corespunde cu venirea creștinismului. O poveste frumoasă sădită în inimile noastre pe care am ascultat-o și în limba franceză. Am fost invitați să petrecem Craciunul la Xavier, profesorul nostru de la cursul de teoria pătrunderii omului sub apă. Avea un domeniu langă Marsilia. Deși ne știa „comuniști” ne-a spus despre obiceiul lor. Înainte de masă se merge la Biserică. Ne-am dus. Din Franţa, ne-am întors pe 31 decembrie. Aveam puţini bani la noi, dar cum era ultima zi din an, cei cu situaţii clare acasă, au luat taxiul până la Constanţa, urmând să plătească la destinaţie. Restul ne-am dus la gară să luăm trenul. Acolo, la telefoane, o fată simpatică, ne-a crezut pe cuvânt că venin de departe şi după un schimb de amabilităţi ne-a “găzduit” şi-am petrecut unul dintre cele mai frumoase revelioane. Noi am pus pe masă whisky. Ea, ce adusese de-acasă şi am tras un chef rămas de pomină. Trecătorii se uitau, prin geam. Unii intrau, nu cu mâna goală. Un moldovean a pus pe masă doi pui, făcuţi la ceaun şi a scos din geantă două sticle cu vin “nu vă uitaţi că n-au etichetă, e cotnari, de la mama lui”. Am pierdut trenul. L-am luat pe cel de dimineaţă şi ajuns în Constanţa, obosit și “mulţumit” că n-aveam bagaje, care cine ştie spre ce meleaguri colindau, m-am “scobit” prin buzunare şi i-am arătat unui taximetrist:
-Ăştia-s toţi banii pe care-i am, mă duci şi când crezi că-s gata, tragi pe dreapta şi de-acolo merg pe jos.
A fost amabil, m-a dus până acasă. Cum am fost primit? Țin minte, fiul meu nu m-a recunoscut, imi lăsasem mustaţă.
Petrecerea a fost reușită, nelipsită de urări și colindători. Îmi aduc aminte. Cu câțiva ani în urmă, după noaptea de ajun am plecat cu gândul bun aleşilor să le urăm cu speranţa, să-i mai activăm.
Băsescu stătea ca pe ouă clocea o lege nouă, o ultimă-ncercare adormitoare, pentru votare.
Blaga, era-ntr-o veselie, ce mai, paranghelie.
Nu-nchisese-o geană, râdea de Geoană.
Roberta Anastase obosită tare, toată noaptea, se-antrenase la numărătoare.
Boc terminase masa. L-am găsit ascuţindu-şi coasa. Mititelul de el, să ne mai “ajusteze” niţel.
Iliescu, măi dragă, nu dormise noaptea întreagă. Coșmaruri la fiecare ațipire cu fantome de prin cimitire.
Năstase ”patru case”, cu priviri maliţioase:
-E vreme de criză, s-a plâns nouă c-a rămas cu ouă, doar două.
Miki “şpagă”, cine să-l mai înţeleagă? Obosit de-atâtea procese avea pe cap numai comprese.
Vadim săracu, arăta ca dracu. Ne-a spus în ungurește să-l lăsăm în pace că muncește
Orban, cânta ca odinioară. Acelaşi refren, dar nu la chitară, la alt instrument, la cotra…bas-escu.
Cum i-am găsit ?! Ne-am lipsit.
Anul acesta mi-am propun să mergem iară. Am mers cu aceleși gânduri de urare. I-am găsit bulversați. Nu le ieşeau din cap rezultatele ultimelor alegeri.
Antonescu ne-a declarat, lăsându-şi capul pe spate:
-Nici pentru un sfanţ nu l-aş fi votat pe neamţ.
Pe Vadim l-am prins dezbrăcându-si fracul. Ne-a vorbit tot pe ungureşte, să nu îl deranjăm că el munceşte.
Blaga, ca de obicei, rămas în urmă, o ţinea tot într-o veselie, nu inchisese nici o geană, încă mai râdea de Geoană.
Ponta, tânărul prim-ministru zglobiu ce se crezuse câştigător la “raliu”, ca şi Geoană, altădată, îşi oblojea buza umflată. Isi dorise ca la Cotroceni să intre, nu ca pisicuț, ca leu și de la cel puțin un metru să înfingă-n fundul lui Basescu un bombeu. A făcut pe dracu-un patru, a mințit, a jucat teatru. Multă lume recunoaste, a fost și la pupat de moaște. A dat pomeni din Constanța până-n Apuseni și câte o tigaie la moldoveni. Sfetnici i-au fost americanii. Dorea să mai pună de un șfanț și când credea că-i mai frumos, toate s-au întors pe dos. A câștigat un neamț.
La Tăriceanu, tristeţe mare, cu semn de exclamare(!). smurd-ul îl căuta cu tot ce-avea în dotare. Chiar şi Arafat fusese sculat din pat. Dulcea şi suava lui soţie, de-atâta plâns se plictisise. Se pare că soţul ei iubit se rătăcise, undeva, pe podul din Agigea. Oprea ieşit pe “sticlă”, se plângea, anunţând “minut cu minut” rezultatul deja cunoscut. Deși a fost, în final, găsit, unii îl consideră tot “rătăcit”.
Băsescu îşi savura “bilanţul”, după ce-i luase locul neamţul şi primul “lucru bine făcut”, a plecat cu Elena Udrea la băut.
Aici ne-am oprit. De cum i-am găsit, ne-am lipsit şi le-am strigat:
-Vă “gut în morgăn”.
Totuși, m-am gândit să le fac o urare. Ideea mi-a dat-o Ion Pribeag.
Era aseara pe la nouă și mi-am zis: „Nici nu ninge, nici nu plouă!” Fetele-mi împodobesc moliftul, nici prea mic, nici înalt să ajungi în vârf cu liftul. Cum nu îmi place să trag, nici cu arma, nici cu tunul, am să scriu un mic colind, nici prea trist, nici chiuind. Mi-am propus întâi să trag o duşcă, să nu-l scriu nici ca Fuego, nici ca Hruşcă. M-am gândit, stând pe canapea, să dau la gioale, nici prea tare, nici prea moale şi-am luat la ţintă nişte inculpaţi, nici liberi, nici condamnaţi, ăi de-i doare de denea şi diicot, nici în fund şi nici în cot. Nişte politruci nu fite-cine, nici cu case multe, nici puţine dar, cu conturi pline de „furnici” având nici salarii mari, nici mici, de nu pot justifica cu anii, nici prestaţia, nici banii. Nebăgaţi în seamă nici de tată, nici de mamă. ne-au furat de-mi vine să mă-nchin, nici mai mult, nici mai puţin. Pentru ei am o urare, nici prea mică, nici prea mare. Adunaţi ciorchine, nici prea multe, nici puţine să petreceți la răcoare în cantina minunată. nici murdară nici curată şi să vă uraţi în parte, după fapte şi păcate, nici prea prea, nici foarte foarte: „La mulţi ani!”
-Noi unde vom petrece Revelionul? Am întrebat-o pe nevastă-mea.
Tăcerea ei a fost ca un răspuns. Intenţia mea a fost să plecăm undeva. Oferte de petrecere, dacă aș fi căutat, găseam şi pe Marte, unde puteam să am parte de un Revelion inedit şi de povestit la nepoţi, cât sunt încă necopţi la minte şi nu înţeleg prea multe cuvinte.
Am dus tratative să plecăm în Insulele Maldive, la una din vile, măcar trei zile, dar trebuie să fii norocos tare, ca numai una din două să nu plouă.
Pentru Brazilia aş fi putut opta, ca-n noaptea de Revelion să mă scald, dar am auzit că e prea cald.
Din ţară, aş fi preferat Poiana Brasov, dar nu-mi place să-l văd pe Gigi că vine, dimineaţa, cu “Steaua”.
Cinstit, toate locaţiile mi-ar fi plăcut. Aşa sunt eu făcut, nu mă uit la bani…că n-am. Unde să mergem pe praful ăsta? Am hotărat să-l petrecem ca anul trecut, ca anul trecut al anului trecut şi ca anul trecut al anului trecut al anului trecut, adică în familie.
Nu ştiu vouă, dar mie îmi place să petrec, aşa că petrecerea am început-o mai devreme, când am petrecut-o pe fiica-mea până la poartă. (Ea a petrecut revelionul în altă parte şi după cum ne-a povestit, a petrecut “ca la carte”). Un câine mi-a scăpat din curte şi l-am petrecut cu privirea până a dat colţul. Colţul străzii. Auzind strigătele mele, a ieşit şi soţia. M-a întrebat ce se petrece. Cum petrecerea luase sfârşit am petrecut-o în casa, la bucătărie, unde am petrecut câteva ceasuri, să pregătim masa de Revelion. La masă am petrecut un ceas, manevrând mobilul, să răspund la semese-uri, cu mulţumiri asemenea şi petrecere frumoasă. Apoi am petrecut un ceas cu mobilul la ureche. Am mai petrecut ceva timp, cu privirea, bucatele de pe masă, până m-am hotărât ce să “ciugulesc”, să pot bea, măcar, un pahar plin cu vin. N-a trecut mult şi a bătut gongul de sfârşit de an. Petrecerea era pe sfârșite. L-am petrecut pe socru-meu în dormitor, unde îi place să petreacă la televizor. Am petrecut-o pe soţie în bucătărie si am continuat să petrec, cu privirea, operaţiunea de spălare a vaselor. Am mai petrecut ceva timp cu ştersul lor, după care ne-am retras în dormitor.
De fapt, petrecrea trebuia să se încheie cam așa: toate bune până pe la unu când a zbârcit, a zgârnit, a zornit…a sunat televizoru’, telecomanda…ptiu, mobilu’. M-a apetit, m-a aplecat, m-a aplicat,…m-a apelat un un amic. M-a întrecut, m-a întregit, m-a întrerupt…m-a întrebat cum am petrecut. Dacă m-am uimit, m-am uitat pe „sticlă”. Vin de Murtaflar, de Marfatlar,… de Basarabi, mult si bun.
Petrecerea dintre ani a fost ca o travesare pe…trecerea de pietoni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s