E o poveste despre dragoste, deși nu pare. E o poveste despre prietenie, deși nu pare. E o poveste reală, deși nu pare. E o poveste, care la prima citire, cine are răbdare, așa pare. Dacă sunteți curioși, are urmare. Spunea cineva că dragostea și durerea sunt cele două lucruri care nu pot fi ascunse. A.J. Cronin a fost unul dintre autorii mei preferați de la care știu despre „Măsura unei clipe-măsura unei vieți. Nisipul curge, și fiece fir e o clipă, o lacrimă. Nisipul curge, se cerne mereu cu o iuțeală de necrezut și vine o clipă când clepsidra s-a golit, când lacrima s-a scurs și viața s-a consumat”.
Cui nu i-a plăcut Alexandre Dumas ?
Aceasta nu este o poveste de capă şi spadă ci o poveste cu camera ascunsă la întâlnirea de după 2×20 de ani a celor ce formau Grupa 161 a Facultăţii de Construcţii Nave şi Instalaţii de bord din Galaţi.
Dupa lungi “discuţii” pe net, iniţiate de Costică Tze, luate în serios de unii şi ca o glumă bună de alţii, s-a reuşit stabilirea unui program. Iată-ne întâmpinaţi la poarta facultăţii de una dintre organizatoare, Flori, cum îi spuneam noi. Ne-a surprins cu aceiaşi figură mirată, pe care-o ştiam, dar şi cu gura căscată:
-Ia uiteeee! Nebunii aştia şi-au trimis părinţii la întâlnirea noastră.
“Nebunii aştia” eram chiar colegii ei, care nu s-au supărat de confuzia creată, confuzie datorată timpului necruţător ce ne-a desenat pe feţe riduri, ne-a albit părul de grijile trecute, prezente şi, în mod sigur, viitoare. Totuşi cel mai revoltat a fost Andrei.
-Am auzit ca unii dintre voi nu m-au recunoscut. Să vă fie clar…Sunt un tip civilizat, care se schimbă zilnic.
Odată depăşit acest moment, Flori ne-a explicat “gura căscată” şi mirarea ei, ceea ce pe noi nu ne mai mira de mult, şi cu ochii larg deschişi sub lentilele “aburite” de emoţie s-a scuzat:
-Ce m-a lăsat cu gura căscată? Asemănarea, la unii frapantă.
Numai Sorin, descumpănit de placa de la intrare, cu inscripţia “Faculatea de Teologie” precum şi de prezenţa lui Lulu, fost parlamentar în “oastea” lui Vadim, din aceia, care de când s-a dat liber la “religie” participă la tot felul de evenimente de acest gen, în scopuri electorale, şi-a mai consultat odată programul şi ecusonul, să fie convins că n-a fost invitat să sărute moaştele vreunei sfinte sau sfânt, a avut un moment de ezitare.
-Nu-ți face probleme. In acest lăcaş sfânt ne-am petrecut cei mai frumoşi ani.
Costica Tze, iniţiatorul întâlnirii, rezemat de tocul uşii de la intrare, luând o poziţie “regulamentară”, cunoscută de el de pe vremea când îşi slujea patria, cu umerii traşi în spate şi cu “pieptul”, ce-i ascundea cureaua pantalonilor, scos înainte, ne invită în “lăcaşul sfânt”:
-Poftiţi de luaţi aminte.
Păşind cu smerenie şi emoţie pe culoare şi prin curtea Institutului, care ne-a pus în mâini “pâinea” din care “ne înfruptăm” de 40 ani şi să dea Domnul să ne mai “infruptăm” mulţi ani înainte, am ajuns în sala unde ne-am petrecut ultimii ani ai studenţiei. Sala în care-l parcă îl aud şi acum pe Baronu, împachetându-şi febril notiţele şi planşele, spunând:
-Haideţi la una mică!
Plecam la “Vânătorul”, unde în faţa unui platou cu pui de baltă, sorbind cu nesaţ din pahare rom Jamaica spuneam glume şi uitam pentru o clipă de proiectele ce nu de mult le strânsesem de pe mese.
Acum eram din nou, pe aceleaşi locuri, dar la mese, ceva mai noi, dotate cu calculatoare de care noi n-am avut parte, ducându-ne, nostalgic, cu gândul la rigla de calcul şi la “abac”, făcut din numărători de clasa a I-a, care ne-au mâncat zilele şi nopţile.
Parcă ieri părăsisem această sală. Eram la fel de gălăgioşi dar şi cu multe probleme, și ne adunaserăm să le rezolvăm pe toate. Cui să te plângi dacă nu colegilor, care ţi-au fost ca fraţii.
Primul care-a spart gheaţa o fost Ionel, venit cu mari sacrificii din Oradea.
-5 milioane drumul…Un million masa…Cu ce dracu mă mai întorc?! Și încă n-am aflat cât mă costă cazarea.
Apoi a venit rândul lui Mişu, plecat de mult, să pună umărul la propăşirea capitalismului, lăsându-ne pe noi să desăvârşim o societate multilateral dezvoltată, adică în toate direcţiile şi pe toate fronturile, în care o cădere în nas ni se părea un pas înainte. El se ocupă cu implementări de orice natură,…in vitro, in corpore, in sano şi preocupat permanent de soarta afacerilor sale, deschide calculatorul de pe masa, “fostă a lui”, acum dotată corespunzator, să-şi verifice corespondenţa:
-Linişte! Tocmai am primit o comandă să implementez o procedură de scos bani din Piatra Seacă, Piatra Olt şi Piatra Neamţ. Vă interesează?
Cu urechile în forma de pâlnie de gramofon de pe vremea bunicii am aşteptat urmarea. Numai Costică Tze, singurul cu defecte majore la “pâlnii” se trezeşte din amintiri:
-Mişule! Dacă am auzit bine, s-a înecat un neamţ în Olt ?
Problema fiind de actualitate şi de interes comun, nu-l băgă nimeni în seamă. Numai Sorin, altruist cum n-a fost niciodată şi cu referire la necazurile lui Ionel, ne surprinde încurajându-l:
-Nelule, te-ai scos. Te salvează Mişu.
Lulu, parlamentarul nostru, hârşit în ale manipulării în masă, reuşeşte să capteze atenţia lui Baronu şi Nicu. (cam puţini, ar fi spus şeful partidului din care cu “oroare” a făcut parte) spunându-le:
-E mâna lui Vadim.
Absent şi discret, Cristi nu marjează:
-Cred că era mai credibil la Piatra Craiului.
Suarez, parcă absent, nu are ochi decât pentru Anişoara şi ea pierdută, undeva într-un spaţiu mioritic, plin cu amintirile studenţiei, într-o clasă din acest lăcaş sfânt, pe care încă o frecventează, destul de des, ca dascăl.
Auzind forfota şi chiar unele cârcoteli din partea colegilor, Mişu face gestul care nu mai uimeşte pe nimeni. Işi pune mâinile în cap.
Vlad face poze. Costică Tze pare absent total, cu gândul la Toma, nici Alimoș, nici necredinciosul ci la credinciosul, nevastă-sa (aşa îi spune el, Toma) rămasă acasă, la Ieşi. Baronu se consultă cu camera ascunsă. Ionel continuă să se lamenteze, ceea ce-i provoacă dureri de cap lui Sorin. Anişoara priveşte discret în oglinda scoasă din poşetă, ştergându-şi o lacrimă aparută, întâmplător, în colţul ochiului, cu grijă, să nu deterioreze fardul. Soarez vizionează pozele făcute, minunându-se ce aparat “haios” are. Nu-i vine să creadă. Ceea ce vede sunt poze făcute unor oameni serioşi, trecuţi de a doua tinereţe şi care par a nu fi duşi la biserică.
Șeful promoţiei, aşa cum îi stă bine unui şef, la catedră, cu zâmbetul pe buze, încearcă să ne aducă cu picioarele pe pământ, propunându-ne să înceapă “strigarea apelului”.
Costica Tze, care stătea în ultima bancă şi a cărui “scăriţă” şi “ciocănel” încă-i mai funcţionează, având probleme numai cu membrana (e vorba de auz, doamnelor şi domnilor), mi s-a părut cam neliniştit. L-am liniştit, spunându-i:
-Nu e vorba de apelul de seară.
După un scurt discurs, aşa cum îi stă bine unui discurs, urmărit cu foarte mare atenţie de colegi şi în mod deosebit de Dorina și Andrei, care stăteau cu spatele, sunt numai un zâmbet cald şi cu atenţie maximă la ce avea să le spună bunul lor coleg şi prieten Costica V, când simt, ca o arsură, venind dinspre camera ascunsă. Îmi dădea peste mână. Era prima dată când am încercat să muşamalizez “neruşinarea” ei.
Supărat de atitudine, Costica V, şeful nostru de promoţie, ne indică direcţia în care ar trebuie să mergem … să dam cu capul. Cred că mi s-a adresat numai mie, (ca un coleg dus cu capul) care il priveam cu mare atentie, să văd ce pot să “scot” din cuvântarea lui sau dacă pot să “scot” ceva.
Nicu, absent la discurs, face poze, probabil are probleme cu memoria și nu vrea să ne uite. Mișu N se chinuie din răsputeri, adunându-și toate resursele de care mai dispune, să nu izbucnească în râs.
La sfârşit ne vine şi nouă rândul să ne povestim “povestea” dintre cele două “războaie”, adică de la “gata, treceţi la treabă” până la “gata, nu mai avem nevoie de voi”.
Ieşim din Institut, nostalgici dar bine dispuşi după amintitile depănate. In urma noastră clădirile impozante, cea veche şi cea nouă, cu picturile lui Sabin Bălaşa postate în holul “de primire”, cu uşa de la intrare rămasă întredeschisă, de parcă ne zâmbea trist, văzându-ne cum ne depărtăm, spre locul unde aveam să petrecem până târziu în noapte.
Camera ascunsa era la mine şi cum ne-am “împrăştiat” în grupuri mici, nu puteam surprinde toate discuţiile. Dar, am convingerea că au fost aceleaşi. Amintiri trăite şi împărtăşite celor apropiaţi, cum am făcut eu cu soţia.
In stânga, restaurantul “Vânătorul”.
-Aici mâncam pui de baltă “stropiţi” din belşug cu rom Jamaica.
Burlanele turtite de Mişu erau reparate.
-Uite! Aici am tras cheful acela de pomină. Am început să-i povestesc:
-Impreună cu Mișu, fost rugbist, și un altul, de talie mai mică, despre care pot spune „cam sfrijit, dar hotărât și cu voință”, ne-am decis să mergem la “una mică”. Cum cârciuma noastră preferată “Cățeaua Leșinată” fusese demolată și transformată într-un morman de moloz pe care urma să se ridice, falnic, (toate se ridicau falnic, pe vremea aceea) un bloc cu șapte etaje, am ales acest restaurant din centrul orașului.
După o consumație îndestulătoare, am plecat, târziu în noapte, în zig-zag și pe curbe tip B-spline generalizate, ne miram și noi de perfecțiunea execuției, pe bulevardul inundat de mirosul intens al florilor de tei, spre cămin. Rugbistul, căruia i se puseseră, ca o pată, toate burlanele de scurgeri pluviale, începe să le turtească cu capul. Unul, două și la al treilea, îl aud pe “sfrijitu”:
-Pe ăsta îl turtesc eu.
Doamne, … parcă îl văd și acum spijinindu-se cu mâinile de peretele casei, cum își dă capul pe spate, pentru elan, și cum izbește hotărât burlanul. Nici nu ne-am dat seama când ne-am trezit cu el întins, de bună voie și nesilit de nimeni, de-a latul trotuarului, blocându-ne calea. Burlanul era … din fontă.
-In restaurantul ăsta am avut onoarea să servesc un pahar cu vin la aceiaşi masă cu regretaţii Doina Badea şi Nicu Constantin. Este reală întâlnirea cu cei doi, eu dădusem vinul şi m-au invitat să-l bem împreună.
Despre ultimul voi povesti mai târziu.
Trecem printr-un târg de carte, care ne “întrerupe” amintirile şi aşa, pentru că ne-a plăcut, încetim pasul, “răsfoim” cu privirile tiluri şi autori mai vechi sau mai noi. Nu venisem la cumpărături. Ne-am continuat drumul ajungând la locul faptelor ce vor urma.
Proptită bine în mal, o “chestie” plutitoare, greu de „citit” ce fusese odată, ne aştepta primitoare şi împodobită de sărbătoare. Dunărea, liniştită, în drumul ei spre mare, îi “spăla” cu sârg şi în multe ape carena îmbătrânită, frumos “piturată” în roşu, alb şi galben, purtând în bordul de la mal, flori “căzătoare” şi o punte, largă, suficient de largă, pentru “vizitatorii” obişnuiţi să întreacă “măsura”.
Am pătruns într-un salon devenit “privat” pentru acea seară şi ne-am ocupat locurile, cum s-a nimerit, dar având grijă să-l aşezăm pe colegul nostru, Mişu, cu care am împărţit un “apartament” al câminului “B”, în cap de masă. Nu-l mai văzusem de la terminarea facultăţii. Neschimbat, acelaşi păr negru, aceiaşi voce baritonală, mai slăbit dar vânjos şi cu umorul nealterat de timp, a ținut să ne precizeze:
-In sfârşit, am reuşit să învăţ limba engleză.
Văzând atmosfera plăcută, m-am gândit să rup “gura” şi să scot “ochii” camerei ascunse. Era prea frumos să ne strice seara, dar şi prea trist să trecem peste acest eveniment, fără o glumă.
Tot la loc de cinste, între noi, undeva pe la mijlocul mesei, soţii Ceangă, care ne-au fost profesori, deşi trecuţi de mult de-a doua tinereţe îşi şopteau, cuvinte de dragoste…la adresa noastră. Ce credeaţi?
Scriind, privesc şi reprivesc poza cu masa la care ne-am strâns, după patruzeci de ani şi mă cuprinde un fior, dulce ca mierea şi o lacrimă mi se zbate în ochi ca apoi, să se prelingă până-n bărbie, pentru acei dintre noi, care s-au dus fără să ne ceară părerea. Prieteni şi colegi, plecaţi într-o linişte eternă, lăsându-ne nouă, celor care viaţa ne mai oferă această libertate sfântă, aducerile aminte şi pomenirea.
Colega mea, camera ascunsă clipind des cu “blitz-ul” :
-Hai ce faci ?
Nu e momentul, mi-am zis, trăgându-i una peste “butoane”.
Hotărâsem să ne reîntâlnim în fiecare an.
Un an mai târziu, într-un septembrie, o lună de “vară” târzie, ne îndreptam grăbiţi, mângâiaţi de briza mării, cu miresme parfumate, spre salonul pregătit de sărbătoare de la vila IRIS, acolo unde urma să bem şi să cântăm, acolo unde aveam să petrecem o seară cu veselie şi amintiri din viaţa noastră, dar şi cu tristeţi că va veni “o vreme când te laşi de toate” când “nu mai merge viaţa ca pe roate” sau “ai vrea mai multe… dar nu se mai poate”.
Nu ne-am adunat toţi, doar o “bună” parte: Anişoara și Flori, mai săritoare ca oricând; Nicu responsabil cu muzica, un DJ în devenire; Gică, o surpriză plăcută și Costică Tze, care vine de oriunde și oricând; Gabi, gazda noastră și Nuţu “Suarezul”; Sorin cel numai zâmbet şi Lulu, mai de “gaşcă” decât ne-am fi închipuit, amintind-ne de muzica de altă dată şi…cam atât. N-am uitam soţiile, pe Paula lui Daghie, Angela lui Nori şi pe mine, care încerc s-aprind o stea în inimile lor, ca un lăutar ce cântă de inimă albastră, să bem cu toţii un pahar, de fericire pentru fiecare re-ntâlnire.
Eram frumoşi, ca-n anii tinereţii, încât cei patruzeci și…de ani, care au trecut peste noi au pălit în fața bucuriei revederii. Eram frumoşi, frumuseţea era şi-n sufletele noastre clădite cu migală de pe vremea când încă eram copii, de nişte părinţi, pe care nu trebuie să-i uităm. Luând modele, numai de ei ştiute, ne-au dojenit cu blândeţe şi ori de câte ori a fost nevoie, ne-au…”altoit”.
Gazda noastră, Gabi, îmbrăcată la patru ace ne-a întâmpinat, nu cu pâine şi sare, cum se obişnuieşte, pâinea îngraşă şi după unii prosteşte, iar sarea nu face bine la corason, cu palincă, d-aia cu multe grade, distilată de două ori, adusă tocmai din Şuncuiuşi, inima Bihor-ului, unde localnicii pun mare preţ pe prune, nu le risipesc şi le pun în tradiţionalele găluşti, dar și la fermentat. De aici licoarea care-i „încălzeşte” iarna şi le „topeşte” colesterolul provenit de la o slănină faină, afumată cu migală şi mâncată cu brişca, cum îi stă bine ardeleanului.
Remarca lui Costica Tze mă readuce la realitate:
-Baroane! Mi-am îndreptat „flaşneta” sănătoasă către tine, să te aud cum baţi câmpii, de parcă ai fi terminat la Agronomie. Vă spun, cu inimă curată, mirarea mea este de bună seamă, deşi îl ştiu foarte ocupat îi ies…vorbe de …mamă, mamă. Ne cam dă târcoale Baronu…parcă ar fi la un concurs de-mprejurări, astăzi numai el vorbeşte, mâine-i rândul meu…să tac… şi uite aşa îmi vine să mă iau cu mâinile de cap.
Anişoara şi Florentina, îmbrăcate ca două surori, m-au taxat. Prima a fost Flori:
-Baronu, ăsta, nu-i normal, zicând că el este organizatorul, m-a obligat să dau fuga la Vâlcea, să râscolesc lada de zestre a bunicii bunicei mele, să găsesc o rochie adecvată momentului. Am găsit una pe care i-o împumut şi Anişoarei, sper să vă placă…rochia şi terminaţi cu prostiile. Am plecat de la Galaţi deşi sunt în rahat cu o lucrare, nu mă puneţi să vă dau replici acum… când am la ce să mă gândesc,… poate săptămâna viitoare.
A umat Anișoara, folozofând:
-Bine v-am regăsit. Tocmai îi spunea lui Baronu, referitor la clipele lui. Nu există decât clipe bune, pentru că există. Când lucrurile nu evoluează cum dorim noi suntem nemulţumiţi şi zicem că este rău. De ce ? Avem de rezolvat o problemă cu alte date, care poate nu se încadrează în problemele tablou pe care ştim să le rezolvăm, poate cu ochii închişi. Nu sunt de acord. Nu există decât bine. Nu sunt ca tine, Baroane! Am gândit suficient, acum,…Nicule, pune o melodie veselă…să ne simţim bine.
Nu mi-a rămas decât să le răspund printr-un catren. Ce Dumnezeu!?
Când te judecă-n tăcere
Şi aplică ea justeţea
Hotărârile-i severe
Sunt de toată frumuseţea.
Nu ne-am lăsat mai prejos nici noi, băieţii, care am recunoscut, ne-au lăsat mască și ne va trebui mult timp să ne revenim. Palinca servită începuse să-şi facă efectul şi pe toate le vedeam în roz .
Nici Lulu nu s-a lăsat mai prejos:
-Baroane ! Depre mine numai de bine. Am dat de pământ cu Vadim şi sunt obosit, am scris trei cărţi interesante. Aşa cum ai dorit, ţi le dau cu dedicaţie. In seara asta vreau să vă încânt cu cântece de pe vremea noastră şi să ne simţim bine.
Avea dreptate, vorba aceia, dintre cei „zece” membri de partid ai pereme, care visau o viaţă nouă, unul, adica el, a vorbit în somn şi au mai rămas…restul. Aşa-i la pereme, vorbeşte numai „tribunul”, restul, nici în somn. Câţi au mai rămas din ei?,… se mai bagă-n treabă deşi nu-s de treabă şi dacă n-aveţi treabă, număraţii voi, că eu am treabă.
Nicu, cel care şi-a tras pe creştet „patinoar” ca semn de-nţelepciune:
-Baroane! Mi-am dat jos ochelarii de pe „patinoar”, nu vreau să vă privesc cu ochii minţii ci aşa cum vă ştiu. Sunt supărat. Am numărat doar vreo zece,… nu peremişti ci colegi. Poate vin la anu, cine ştie.
Orice s-ar spune, Nicu, bunul meu prieten şi coleg de bancă, a avut şi are întodeauna dreptate. A fost şi rămâne acelaşi sufletist, care a avut partea lui de vină în organizarea re-întâlnirii nostre și de aceea a ieşit cum a ieşit, adică…a ieşit cum a ieşit.
Gică a venit pe ultima sută de metri, dar la timp, făcându-ne o surpriză plăcută. Eu, îl înşeleg pe Gică, are probleme destul de mari la care face faţă cu înţelepciune, iar tristeţea de pe chipul lui vorbeşte de la sine. Nu trebuie să ne spună nimic, îl înţelegem mai bine decât își închipuie şi îi vom fi alături, vorba aia, din cei patru cadeţi am mai rămas doar trei, ca cei trei muşchetari, unul pentru toţi şi toţi pentru unul la care se adaugă şi ceilalţi componenţi ai grupei, tot muşchetari de soi.
Mă uit la ceas şi citesc ora patru, pm, ca să fiu exact şi bine înţeles. Nu-mi vine să cred ce repede trece timpul. Mă uit pe geam. Soarele sus pe cer. Mă uit din nou la ceas, 12 şi 20. Am obosit si confund limba mică cu limba mare, a ceasului. Trebuie să fac o pauză, măcar atât cât să pot trece la pagina următoare. Cred că ar fi bine să aţipesc puţin, o aţipire care să ne aducă aminte de teoria relativităţii.
Parcă-l aud pe Sorin:
-Baroane! Credeam că nu mai ajungi pe pagina asta. Lasă gargara, ţi-au trebuit zece rânduri, plus o aţipeală ca să mă bagi în seamă.
Am studiat toate pozele făcute de mine, de Anişoara, de Florentina şi de Vlad, la întâlnirea de la Galaţi, am vizionat toate filmuleţele şi în toate am găsit acelaşi Sorin cu acelaşi zâmbet.
M-am molipsit. De-atunci mă trezesc în fiecare dimineaţă, c-un zâmbet larg pe faţă, până-mi aduc aminte, in timp ce-mi beau gălbenuşul, de ce m-am sculat,…trebuie să plec la serviciu, unde, de când cu criza, suntem tot mai ameninţaţi…de concedii fără plată şi de alte cele, inconvenabile și detestabile.
Mă uit la o poză. Uite-l şi pe el cum râde,… cred că de mine. Mi-a trimis un e-mail semnând cu drag naşul sau cam aşa ceva. Băi Suarez!,… naş ţi-am fost eu şi D-zeu să-l ierte, Nori, naşi făcuţi de joi până vineri ca sâmbăta să te onorăm, aşa cum am putut, repede cum ai vrut şi a ieşit ce-a ieşit, adică o familie ca lumea cu doi copii frumoşi şi de care vă bucuraţi şi dacă n-am avut altceva…am avut, în schimb, mână bună.
Eşti tare finule, să ne dai şi nouă reţeta cu care te speli pe cap, de-ai rămas cu “podoaba” întreagă și neagră.
Întâlnirea a fost o reușită și mi-au propus să o organizez și în următorul an.
La timpul cuvenit le-am propus ca petrecerea să se facă în Agigea. Au sărit ca arși.
-Ce dracu ne poate oferi Agigea!?
Ceea ce n-a aflat nici presa și nu s-au prins nici paparatzii este că prima vizită, în România, a lui Dubluve Dubluve Bush a fost la Agigea, o mică localitate de la malul Marii Negre, acolo unde, de ceva vreme, se “varsă” în mare o bună parte din pădurile noastre, luând drumul altor meleaguri. Ulterior am aflat. Agigea este apreciată, deosebit de importantă și ca localitate deosebit de strategică, ducându-mă, impardonabil, la gândul, „deosebit” poate avea și alte înțelesuri (mă rog, așa s-a tradus). Oricum, Agigea a fost alegerea lui.
L-am întâmpinat cum se cuvine, cu pâine și sare, conform tradiției. După o îmbucătură zdravănă din pâinea proaspătă, s-a scobit în nas cu satisfacție și mi-a oferit prima biluță albă. Apoi, am salutat mulțimea ca doi vechi prieteni. Să fiu cinstit, nu era decat nea Costică, simpaticul meu vecin, care nu m-ar fi lăsat, nici în ruptul capului, la greu, storcându-mi bani, “împrumut”, pentru băutură. Se îmbătase cu o seară înainte și uitase să ducă gunoiul la poartă. Injura de mama focului. Mașina de gunoi trecuse. Văzându-ne cu mâinile ridicate în semn de “Salut popor din Agigea” a crezut că-i cer banii împrumutați, motiv pentru care a fugit în curte, de unde, peste gard, ne-a zâmbit malefic.
Amânând eventualele răspunsuri la întrebări cu privire la scopul și durata vizitei, nu că n-ar fi fost destui interesați, i-am prezentat “bref” programul zilei: vizita unor monumete istorice, masa de prânz, iar seara, liber la shoping. Legat de pază și protecție l-am asigurat în englezește, totul este OK… Ce era să-i spun, că “obiectivele” noastre sunt păzite de niște bătrânei, deatfel simpatici, care nu rezistă mai mult de zece minute în picioare și picotesc pe unde se nimerește cu gândul la pensia “rotunjită ?
Mulțumit de cele prezentate, “șold la șold” (expresia nu-mi aparține) ne-am îndreptat spre o casă memorială, vai de mama ei, pe care Ministerul Culturii, din lipsă de fonduri pentru restaurare, afișase un benner “De vânzare”.
-Cine a fost proprietarul ?” m-a întrebat, vădit distrat.
-Acum facem săpături, i-am răspuns arătând-ui echipa de muncitori ce staționa sub un buldozer transformat în umbrelă de soare, rămași acolo de la micul dejun și mai cu o bere, mai cu un mic, mai cu un banc îi prinsese masa de prânz. N-am apucat să abordam subiectul, gândindu-mă că poate l-ar interesa, când un nor de praf s-a ridicat din singura stradă rămasă nepavată. Restul urmau să se paveze, probabil, în mandatul următor al primarului.
Doi cai, vai de mama lor, trecuseră în galop nebun pe langă noi. O turmă de oi ce cobora din deal, completa tabloul. Mă și gândeam la praful ridicat de goana nebună: “Dacă se mai scobește odată în nas îmi va da o biluță neagră”.
-Ce se întâmplă ? l-am auzit.
Ce era să-i spun, că sunt cai, originari din Pădurea Letea, scăpați de la abator de un tânăr medic veterinar “obraznic”, căruia statul i-a deschis proces pentru neglijență în serviciu suspendându-i activitatea cabinetului ?
-Oops ! Aveți și voi Van Damme-ul vostru. Îl aud din nou.
Era nea Vasilică, ciobanul, într-un șpagat perfect. conducându-și turma pe două mioare. Ce era să-i spun, că încercând să-și repare acoperisul, a căzut de pe casă direct în șpagat și doctorii nu i-au mai putut face nimic? Cum n-avea bani pentru două cărucioare cu rotile a apelat la două mioare, cu care întreținuse relații intime în tinerețe. Să salvez situația, l-am invitat la masă. Pentru a nu fi recunoscuți, mai ales el, l-am dechizat într-o doamnă respectabilă și, tot așa, “șold la șold”, ca doi îndrăgostiți…de mare, să nu vă gândiți la altceva, am luat loc la masa unui cochet restaurant aflat pe malul aceleiași mări despre care vă vorbeam la început.
După ce am servit câte o bere și cum deghizarea mea nu fusese prea reușită, am fost recunoscut de șeful “localului”, ca unul din mulții contribuabili pentru bunăstarea lui. Era în fața barului. Chelia lui, luminată din spate de o veioză, dădea impresia unui cap aureolat. Semăna cu Băsescu. Ba nu! Era chiar Băsescu.
După puțin timp, îmbrăcat la patru ace, își face apariția un chelner, mic la stat dar cu probleme majore la coloana vertebrală (deh, sarcinile de serviciu l-au obligat la multe plecăciuni) oferindu-ne câte un pahar cu “tărie”.
-Din partea casei, mi-a șoptit să nu-mi deranjeze “partenera”.
Semăna uluitor cu Boc. Ba nu! Era chiar Boc. Il cunoșteam de pe vremea când vindea la oameni gogoși, pe care le mai și umfla să nu se simtă lipsa la gramaj.
Bine că nu l-a recunoscut pe Dubluve Dubluve Buch. Îmi era teama să nu facă vreo gafă încercând să vorbească în limba lui. Oricum, a comis-o, fără să vrea, cănd de emoții ne-a spus:
-Fac iu…curat pe masă.
Nedumerirea lui Dubluve Dubluve Buch și zornăitul mobilului m-au adus la realitate. Ațipisem. Am băut un pahar cu apă și le-am scris colegilor.
Vă propun un program inedit, fantastic şi atractiv, care vă va da pe spate şi la propriu şi la figurat. O să mă pomeniţi până la următoarea întânire, dacă nu şi mai încolo, până la adânci bătrâneţi când n-o să mai știți nici câți ani o să aveți.
Vă trimit doar prima parte. L-am făcut stând pe o parte.
Primirea oaspetilor.
O baie, după drum, ar fi benevenită. Le-am oferit căteva detalii.
Nea Costică, vecinul meu, ce stă gard în gard cu mine, și-a construit un bazin, aşa că am îndrăznit să apelez la el. E rustic (bazinul nu nea Costică), făcut într-o căruță veche, cum s-a priceput. Vorba lui „după ureche”. E ca lumea. Apa o ține un plastic prins cu elastic.
La cererea mea mi-a răspuns:
-Vecine, încă nu este gata. Am probleme cu proiectantul pentru “as build”, ceea ce a întârziat predarea la “Registru” bla, bla, bla….
-Dar văd că este gata, i-am replicat.
-Este, mi-a răspuns dezumflat. Mai trebuie să-i fac probele de casă şi nu mă risc cu oameni.
I-am propus să le facem cu femei, devenind chiar foarte interesat. Știam eu un “trio”, care ar fi corespuns din punct de vedere al “sarcinii” necesare testului. Împreună cu amabilul meu vecin am purces în căutarea lor. Să n-o lungesc prea mult, vă spun, le-am găsit la micul dejun.
Le-am abordat cu vechea formulă cunoscută: -Singurele, singurele?
Privindu-mă languros de pe o canapea din faţa carpetei “Iubirea din Serai” agăţată de perete, mi-au răspuns:
-Singurele și disponibile.
In timp ce vecinul meu le aprecia din priviri (greutatea, să nu vă gândiţi la altceva), eu am mai schimbat câteva amabilităţi. Am aflat că suntem primii clienţi, care le-au deschis uşa în anul în curs. La ce gabarit aveau nu m-au surprins. Le-am mulţumit pentru amabilităţi… am fi dorit numai o informare…bla, bla, bla… şi cu promisiunea că mai revenim, am părăsit “cuibuşorul”.
Afară, vecinul mi-a explicat:
-Ar corespunde din punct de vedere al “sarcinii”. Volumul depăşeşte cu mult capacitatea “bazinului”.
In aceste condiţii am apelat la niște copii dornici de bălăceală. Lor le-a plăcut. Nu mai facuseră baie într-o căruță căptușită cu material plastic, prins cu elastic.
L-am mai întrebat pe vecin dacă “bazinul” este prevăzut cu centrală termică. Mi-a răspuns:
-Pe lemne nu ar fi fost “safety” şi apoi nu este nevoie deoarece, vara este atât de “fierbinte” încât şi oile, pe care le am, le dezbrac înainte de a le trimite la păscut.
Pentru cei care doresc apă caldă li se va încropi, cât mai rapid posibil, ceva cu totul şi cu totul special. Cupa unui excavator, import Germania (calitate), sub care se poate face foc.
Săpunul, dacă nu v-aţi adus de-acasă, costă 4 lei coaja. Apa se vinde cu 5 lei deţul (sau cinzeaca). Aici nu pot să garantez sută la sută. Negocierea a fost facută la un birt. Lemnele sunt din partea casei, 2 lei aşchia şi 3 lei surcica. In ceea ce priveşte higiena, cupa este garantat, spălată cu două săptămâni înainte, după care ar mai fi fost folosită, doar odată, la căratul gunoiului din grajdul vecinului, care ne va împrumuta “bazinul”.
Pentru cei ce fac baie, vor fi pregătite două “animatoare”, de senzaţie, care vor contribui la acea bună dispoziţie, necesară unui astfel de eveniment. Una mai “caldă” pentru cei din “bazin” și una mai “rece” pentru cei din cupă. Spectacolul este gratuit până la începerea îmbăiatului. Se vor plătii câte 100 euro de persoană, adică animatoare.
Cu banii strânşi se va organiza o tombolă unde spre distracţia dumneavoastră, niciun bilet nu va fi caştigător. Astfel, veţi fi feriţi de o grijă ca: dragă, dacă sunteţi însoţiţi de neveste sau băi, dacă v-adresaţi colegului din dreapta: „Vezi, dacă mă-mbăt, adu-mi aminte să-mi iau câştigul”.
Tot ce am scris a fost completat cu imagini adecvate.
Micul dejun.
Va fi servit numai celor care vin mai devreme de patru dimineaţa. Nu se pot comanda ouă ochiuri, am o găina în călduri de vreo câţiva ani şi precis, când îmi va fi lumea mai dragă, se va pune cloşcă, o să sară la mine că-i omor “puişorii”. Dacă mă gândesc bine, cred că nu se poate comanda nimic. Nici măcar pâine. Câinele meu Blacky are o afinitate deosebită pentru papucii de casă şi cum noi îi ascundem, mai prinde câte o pâine pe care o “ronţăie” haios şi o găsesc dimineaţa (pe la patru) făcută “papuc” şi cu degetele afară. E talentat. Crescut de mic…de mine.
In aceste condiţii recomandarea mea este să veniţi după ora patru… patru şi un sfert, patru douăzeci, sau cum vă convine mai bine… dar să nu întârziaţi mai mult de cinci minute.
Odată micul dejun rezolvat şi buna dispoziţie instalată, după o baie cu apă plată sau cu clăbuci, putem trece la următorul punct din program.
Deoarece “Programul” este foarte încărcat (câţiva MB) şi în speranţa că vă place, am să vă trimit continuarea. Astfel voi vedea cam câți dintre voi “mai doresc” să organizez eu întâlnirea. Cred că va fi ceva interesant. Va fi un fel de “Cum vă place” în varianta modernă, compătimindu-l pe “saracu” Shakespeare, care n-a avut la îndemână mijloacele moderne de astăzi, lăsându-şi în “pielea goală” toate gâştele din ogradă.
Dacă nu mi se va răspunde, consider tăcerea voastră ca un vot negativ şi vă las vouă inițiativa. Mi-au luat-o.
Întâlnirea a organizat-o Nicu, la Constanța. Intâlnire reușită deși, n-am înțeles de ce, la plecare, unii mi-au spus:
-Baroane! La anul organizeaz-o tu.
A venit și „La anul”. Nu prea aveam chef să mă implic. Initiațiava a luat-o tot Nicu. Mi-am adus aminte. Cine vine cu inișiativa pierde. Era așa o bâlbâială ce m-a făcut să le trimit următorul e-mail:
Stimate colege și băi colegi, recunoașteți că v-am dat gata cu începutul. Ieri am făcut un test. Am trimis pe e-mail niște scrieri de-ale mele. Nu mai trimisesem demult. Am un program, care îmi spune dacă e-mail-ul s-a deschis. A rămas închis. Mi-am dat seama. Ce am trimis a fost „dilit”. Probabil v-ați spus în gând „Iară scrie nărodul ăsta!”. Numai Lulu a fost mai elegant dar tranșant. „Atâtea scrieri mi-ai trimis de și atunci când stau pe vine mă gândesc numai la tine”. Nu cred că suna așa ci mai degrabă, a scris în grabă „Nu-mi mai face plezir. Hai sictir!” N-am găsit altă rimă, vorba actorului care ne arată, după câte știu, degetul mijlociu de la Bruxelles. Păcatul era că scrierile mele păreau de tot că… Negăsind o rimă corespunzătoare. M-am oprit si m-am apucat de o treabă mare. Am răsfoit grăbit în vreo două dicționare. Păream dus. Am încercat și în Larouse. Am căutat rima la „păcatul” până m-a apucat căscatul. Evrika! Găsisem rima căutată. Pot completa propoziția neterminată. Păcatul era că scrierile mele păreau de tot căscatul. Dacă ar afla prietenul meu din ardeal, cât m-am străduit, mi-ar spuse:
-Baroane, ghe no nimereai ierai ghe tăt căcatul.
Astfel m-am decis să folosesc corespondența colegului cu inițiativa. M-am bucurat deși aveam o variantă, sigur v-ar fi fost pe plac, chiar în Agigea. N-are nicio legătura cu „gluma” pe care v-am trimis-o anul trecut. Văzând cât de mulți v-ați înghesuit să-i răspundeți colegului m-am dezumflat, vorba aceia deșteaptă „noi am fost și cu unii și cu alții, dar dacă faceți o analiză a întâlnirilor noastre, o să vedeți că unii au fost deja cu alții, iar alții au fost deja cu unii”. Unii dintre noi, la vârsta noatră, ar trebui să se legitimeze.
Am mai decis ceva. Așa sunt eu, decis. Nu vă mai scriu. Aștept semnalul. Dacă nu răspund să știți că vin chiar dacă întâlnirea se va da în Piața Griviței la tejgheaua nouă unde se vând numai ouă. Dacă ajung primul vă pot ține rândul la tarabe unde se vinde fasole boabe. De nu vine niciunul am să beau o bere rece la tejgheaua zece și am să plec din piață cu o legătură de verdeață.
Spre surprinderea mea mi-au cerut o descriere a locației. Le-am trimis următorul e-mail.
Cele mai frumoase chei din România sunt situate la aproximativ 300-400 km de Carpații Orientali, în sud-estul țării, la limita dintre satul Lazu și orașul Eforie Nord. Cheile se întind pe lungimea de cinci centimetri și le consider cele mai spectaculoase. O adevarată încântare pentru oaspetii veniți la mare. Inainte de a se ajunge la chei, privirea lor este atrasă, inevitabil, de gropile din asfalt și ceea ce nu știu, subteranul este la fel de spectaculos. Când se sparge o conductă de apă se creează adevarate eleștee și fântâni arteziene ce-i vor încânta cu curcubee. Când plouă, apar cascade, iar apele repezi din burlane sapă culoare, care ocolesc cu grijă bazinul hidografic construit cu atâta trudă.
Intrarea cu cheile se face printr-un hol, neiluminat ziua, dar dincolo de acest aspect, spectacolul nu poate fi descris în cuvinte dacă nu aveți specialitatea de zugravi, la fel cum nu poate fi descrisă nici senzația pe care o trăiește musafirul, neobosit, când străbate drumul flancat de doi pereți din bolțari.
Pentru împătimiții sporturilor extreme se poate face bungee jumping de la mansardă.
Cea mai mare atracție din zonă este „Peștera șobolanului”.
Le-am trimis și poza cu cheile…mele de-acasă. Au fost încântați. Astfel am învins „inițiativa”. Anul acesta întâlnirea va avea loc în Agigea.
Întâlnirea. Cum pot uita întâlnirea?!
Autobuzul cu navetişti opreşte în Mangalia, o staţiune veche de la malul Mării Negre şi printre cei care coboară este un tânăr, un bărbat la vreo treizeci, treizeci şi doi de ani, cu părul cărunt, suplu dar, destul de bine legat şi de înălţime medie, îmbrăcat într-o pereche de blugi şi o cămaşă în carouri având culoarea predominantă, grena. Ați ghicit. Eram eu.
Staţia este lângă calea ferată ce uneşte Constanţa de Vama Veche. Am traversat calea ferată aşteaptând liniştit, pe marginea drumului, o ocazie, să mă ducă până la şantierul naval. Mai aveam de străbătut vreo patru kilometri până la destinaţie. Nu eram în apele mele. Cu câteva luni în urmă se pronunţase divorţul. Nu m-am prezentat la nicio şedinţă, nu mi-am construit nicio apărare şi după, am dat o masă la “Continental”, un vechi restaurant din Constanţa, în speranţa unei despărţiri amiabile. Nu eram unul dintre acei oameni care trec prin viaţă încercând să nu plătească nimic şi fără să se bucure de această trecere. M-am bucurat de fiecare moment, am glumit şi când îmi mergea mai prost. Acum nu-mi venea să cred că sunt singur. Dumnezeu a făcut trandafirul şi dracul i-a pus ghimpi. Fără experienţa îndrăgostitului, fără a mă pierde în fiinţa iubită şi modul meu de comportare, de multe ori nonconformist, n-au putut fi luate în considerare. Acum am timp suficient și-mi permite să mă refugiez în ceea ce ştiu să facă cel mai bine, în muncă. Pe vremea aceia “partidul” era în toate, inclusiv în viaţa oamenilor şi secretarul de partid, poreclit “minte-n bubă” mă avertizase.
-Ceva nu merge în căsnicia dumneavoastră. Ar fi bine să vă rezolvaţi situaţia.
Trebuia rezolvat ceva şi eu nu ştiam, fiind convins că lucrurile mergeau bine. Îmi spusese numai aşa, ca un apropo? Da, căsnicia nu era ceva în care să te aştepţi să faci numai lucruri simple, era mai complicată decât îmi inchipuisem. Nu-mi făceam iluzii dar, mai răscoleam în cenuşa timpului.
Era în primăvara lui ’71. Terminasem cursurile facultăţii şi sosise ziua banchetului de sfârşit. La prânz, unul dintre colegi, a dat o masă stropită cu vin roşu, de butuc, vin bun şi din belşug. Se logodise. Am băut câteva pahare, inclusiv pe cel în plus. Nu mă simţeam prea fericit, dar zâmbetul şi buna dispoziţie pe care le afişam, ascundeau cu grijă problemele ce mă frământau. Trebuia să mă pregătesc pentru un nou început, să dau piept cu o nouă şi imprevizibilă situaţie.
După gratularea proapeţilor logodiţi, împreună cu câţiva colegi am luat autobuzul spre Casa de Cultură a Studenţilor, locul unde urma să petrecem sfărşitul studentiei. In autobuz n-am încetat cu glumele şi râsul, ceea ce a atras atenţia unor studente de la chimie. Fuseseră invitate la banchet. Printre ele era şi viitoarea mea soţie. N-am remarcat-o, decât mai târziu, şi după ce ne-am cunoscut, mi-a spus prima ei impresie din autobuz.
-Dacă toţi sunt aşa beţi ca ăsta, s-a dus dracului petrecerea
Nu eram beat, eram bine dipus.
Am intrat în sala pregătită pentru banchet. Primii veniţi, vreo cinci-şase, stăteau de vorbă cu singura fată din sală. M-am apropiat de grup şi oprindu-mă în dreptul fetei, i-am zâmbit şi luând-o de mână i-am spus:
-In seara asta rămâi lângă mine.
Spre surprinderea mea n-a comentat, ba chiar m-a strâns discret de mână. A rămas şi la un moment dat chiar am dispărut cu ea într-un loc mai retras. Ceva mai târziu, la braţ cu unul dintre colegii mei a venit şi viitoarea mea soţie. Frumuseţea ei mi-a atras atenţia şi de multe ori privirile noastre s-au intersectat.
-Cine este fata aceia? l-am întregat pe colegul de lângă mine.
-I-aţi gândul, este logodită.
Mai tarziu, când ne-am cunoscut mai bine, mi-a spus si ea, “despre tine am primit acelaşi răspuns, i-aţi gândul, este logodit”.
A doua zi am reintâlnit-o la cantina studenţească. Era singură la masă, iar colegul meu, cel care o însoţise la banchet, era la altă masă. Cu tava în mână şi surprins oarecum, dar cu mai mult curaj, m-am apropiat de masa ei:
-Se poate?
A răspuns afirmativ şi am luat prima masă împreună. Apoi am invitat-o la o plimbare de seară. A fost de acord, dar n-a fost să fie. M-am dus la căminul de fete și am rugat o colegă de-a ei s-o anunţe. O aşteptam la intrare. După un timp, a revenit spunându-mi:
-A renunţat, e obosită şi preferă să se culce mai devreme.
M-am plimbat singur. A doua zi ne-au reintâlnit la cantina studenţească şi cu reproş în glas, mi-a spus:
-Păi bine mă, m-ai lăsat aseară să te aştept îmbracată aproape o oră.
Chestia asta mi-a dat curaj şi după ce i-am explicat ce s-a petrecut în seara cu pricina, replica ei n-a întârziat:
-Ce să-ţi fac, multe colege de-ale mele te plac.
In seara aceia n-am mai ratat plimbarea. In vară ne-am căsătorit. Era aşa cum mă gândise, trăiam senzaţia că adevarata viaţă va începe curând. Cum m-aș fi simțit mai fericit decât alături de fata pe care o iubeam, gândindu-mă la aşteptarea primului născut şi, de ce nu, şi al doilea?
Gândul îmi zboară cu ani în urmă când, tânăr şi îndrăgostit, de mână cu viitoarea mea soţie mă îndreptam, convins şi ca orice om normal din acele timpuri, să fac vizita cuvenită viitorilor socrii. Intrând în curte, ne-a întâmpinat un câine.
-Nu muşcă, mi-a spus.
Botul lui, cu unul dintre canini răsfrânt peste buza inferioară îi dădea un aer fioros, în vădit contrast cu agitaţia specifică, la vederea stăpânei. Nu l-am băgat în seamă. In stânga, o casă din lemn, ridicată la poalele unui deal, având un pridvor larg în care se vedea un război de ţesut. In dreapta, curtea cu gazon şi flori, iar în spate o zona îngrădită, cu acareturi, păsări de curte şi o mică livadă de pomi fructiferi, parcă furată pădurii, care inunda dealul. Mirosul de conifere mixat în mod plăcut cu cel specific unei curţi la “ţară”, m-a făcut să-mi revină, parţial, din emoții.
Am urcat vreo trei trepte din lemn până în pridvorul casei. Războiul de ţesut, plin cu aţe şi o suveică între ele, părea abandonat de curând. O mulţime de aţe, colorate, dădeau forma unui început de faţă de masă în stil rustic.
-Mama, lucrează acasă pentru o cooperativă de artizanat, mi-a spus, în timp ce se apropia de noi un bătrânel simpatic, subţire la trup, de talie medie, puţin mai scund decât mine şi cu mustaţă, afişând un zâmbet cald în colţul gurii. Era viitorul meu socru.
Eram în schimburi de amabilităţi cand, a apărut şi viitoarea soacră. Contrast total. Atunci mi-a dat seama că vorba cu “jumătatea mea” nu li se potrivea deloc. El era “jumătatea ei”. Poftiţi în casă, în camera de la stradă, special pregătită pentru oaspeţi, având pe un perete câteva tablouri în ulei făcute de o mână cam stângace, sub ele un pat, apoi două fotolii, o teracotă şi o masă centrală cu scaune, toate desprinse, parcă, dintr-o poveste veche cu “a fost odată”.
-Cum ţi se par tablourile?
Eu, care cochetase cu pictura, fost “şcolit” câteva ore la Casa Pionierilor şi pentru că mă ducea mintea, bănuind cine este autorul şi ca în niciun caz să nu fac vreo gafă, i-am dat un răspuns evaziv.
-Sunt ca…lumea
Luând câte un loc, am început să încropim discuţii. Am încercat şi o glumă sau două, reuşind chiar să smulg un zâmbet viitoarei soacre, dar nu era zâmbetul ei. Mi s-a spus că nu sunt primul, a mai fost cineva, bla, bla, bla…şi după ce am servit câte un pahar de ţuică şi nişte murături (Doamne,ce murături! O delicatese din ciuperci de fag, specialitatea caselor din zonă), am plecat, urmând să revenim a doua zi dimineaţa.
A doua zi dimineaţa am fost poftiţi în aceiaşi cameră de la stradă, acelaşi decor dar, parcă alţi oameni. Se părea că viitorii socrii au trecut printr-o noapte de criză sau de coşmar. Viitorul socru avea discursul pregătit. Eram convins că nu vorbea el ci ea prin el. De! Aşa se cuvenea. Nu erau de acord cu căsătoria. Parcă trăiam un “deja vu”.
Avea 11 ani, clasa a patra elementară când, câţiva băieţi, printre care şi eu şi câteva fete printre care şi ele, de la diferite clase, am fost chemaţi la tovarăşa Directoare a şcolii.
-Dragi copii, a început ea, în oraşul nostru se organizează un concurs între şcoli, pe diferite secţiuni. Vom participa şi noi la secţiunea Teatru. Consultându-mă cu tovarăşele voastre învăţătoare am decis să punem în scenă basmul “Povestea porcului”. Distribuţia în piesă a fost făcută. Să-i vedem pe protagonisti.
M-am trezit luat de mână de “Tovarăşa” şi prezentat:
-El va fi Făt-Frumos.
Asta cu “frumos” o mai auzisem doar de la maică-mea. Parcă o auzeam şi acum, strigându-mă.
-Frumosule! Vino-ncoace!
In vocea ei “frumosule” avea alte conotaţii, ştiam ce mă aşteaptă. Mă apropiam cu teamă, nu îndrăzneam să n-o ascult. Oricum, eram tot timpul pregătit să fug în jurul mesei.
O altă învăţătoare vine de mână cu “Fata Impăratului”.
Separat, şi eu şi ea eram “prezentabili”, atât cât se putea la vârsta aceia, dar când ne-au aşezat unul lângă altul … Dezastru. “Fata Impăratului” era cu un cap mai înaltă decât “Făt-Frumos”. Aşa am ratat o distributie cu care aș fi putut să mă mândresc până la adânci bătrâneţi. Cum un alt “Făt-Frumos” nu mai era s-a apelat la o “Fată-Frumoasă” îmbrăcată băieţeşte, ceea ce, ulterior, a dus la depunctarea noatră, de către juriu. Mie mi s-a atribuit un rol de boier de la ţară, care urma să ceară mâna fetei de împărat, la concurenţă cu un “bătrânel” simpatico. Bătrânelul o peţea pentru “porcul” lui (aşa era basmul). Oricum, pretenţiile împăratului mi s-au părut ridicole. Auzi, să-i facă un pod din piatră şi bine şi repede, atunci când cei mai în “vogă”, constructorii chinezi, erau ocupaţi cu Marele Zid.
De-acum, ex-viitorul socru, adică “jumatatea ei”, continua să vorbească. Nu-l mai auzeam. Trebuia să-mi pregătesc un contraatac. Știam unde bate dar, nu ştiam ce-mi va cere. Stăteam toţi patru în picioare. Ea, aproape de mine, ei în faţa noatră, ocupând singura cale de ieşire din cameră. Tocmai mă gândeam (cu haz de necaz), n-aveau cum să-mi ceară să le fac vreun pod, nici măcar să le repar cele trei trepte de acces în pridvor când, şi-au exprimat o dorinţă, ca un ultimatum
-Dă-ne actele fetei!
Da! Actele erau la mine. Cum niciodată nu am profitat de “avantajul” vreunei situaţii, le-am spus:
-Dacă ea îmi spune să vi le dau, vi le dau. Dacă nu, aveţi din partea noastră numai urări de bine şi de sănătate
Am plecat amândoi. De acum, viitorii socrii, au ieşit în pridvor de unde, descumpăniţi şi contrariaţi de întorsătura lucrurilor, au făcut tot ce mai puteau face pentru noi,… să ne petreacă cu privirea.
Imi aminteam şi de visul avut înainte de despărţire, ca un avertisment, pe care nu l-am băgat în seamă şi interpretarea lui am găsit-o mai târziu.
Se facea că eram mecanic de locomotivă şi trenul pe care-l conduceam avea câteva vagoane. Conduceam locomotiva voios, precum şoferul de la ONT , prin locuri de-o frumuseţe pe care-o întâlneşti numai în basme. La un moment dat, în loc de verdeaţă au apărut ciulinii şi treptat-treptat, câmpul devenea o mare de nisip. Pe şine se vedeau, din loc în loc, dune, peste care treceam, la început mai uşor apoi, din ce în ce mai greu. N-am mers prea mult, locomotiva s-a defectat. Eu, în încăpăţânarea mea de a merge mai departe, am coborât şi precum edecarii, proptindu-mă în traverse, am repus în mişcare garnitura până când, în faţa a apărut un capăt de drum. Terenul era surpat cam la un metru sub nivelul inițial. Am hotărât să repar locomotiva, să dau înapoi, să-mi iau elan şi să sar pe şine. Când am privit mai atent, în fața mea erau o mulţime de şine, o reţea de şine. Care erau ale mele? N-am aflat răspuns la întrebare, mă trezisem.
Acum, aveam o anumită libertate şi totul rămânea să n-o “fredonez” greşit. Puteam să facă ce-mi doream, să sar în sus, să dau cu o anumită parte a corpului de pământ, să fluier, să cânt, să…dar nu asta mi-am dorit.
Un claxon strident şi strigătul unui fost coleg de facultate, mi-a întrerupt gândurile:
-Hei! Urcă!
-Tot cu “troaca” asta umbli?
-Da băi, “troaca” asta mă cară unde vrea muşchii mei. Tu stai şi arăţi la soferi, degetul mare. Hai, urcă!
După câteva minute deschideam uşa biroului comisiei de recepţie. Am intrat în birou şi cum erau o parte cunoscuţi şi o parte necunoscuti:
-Bună dimineaţa! Am spus și cum mă cheamă în timp ce-mi aruncam privirea pe feţele necunoscute. Am zăbovit puţin pe chipul unei fete frumoase, nu mult, atât cât să nu se bage de seamă. Avea părul prins coc la spate
Aron after 65 