E o poveste despre dragoste, deși nu pare. Despre prietenie, deși nu pare. E o poveste reală, deși nu pare. E o poveste, care la prima citire, cine are răbdare, așa pare. Dacă sunteți curioși, are urmare. Spunea cineva că dragostea și durerea sunt cele două lucruri care nu pot fi ascunse. A.J Cronin a fost unul dintre autorii mei preferați de la care știu despre „Măsura unei clipe-măsura unei vieți. Nisipul curge, și fiece fir e o clipă, o lacrimă. Nisipul curge, se cerne mereu cu o iuțeală de necrezut și vine o clipă când clepsidra s-a golit, când lacrima s-a scurs și viața s-a consumat”.
Mâncarea, ca mâncarea, dar mișcarea…Am auzit ca nici mișcarea n-ar fi chiar așa de sănătoasă la vârsta noastră. Deja am obosit. Stau pe scaun în fața calculatorului și rătăcesc pe net.
E-mail-ul meu e plin de sfaturi. Curg informații ca la robinet. Doamne! Cât mă simt de mic, parcă-s venit din altă lume, făcut aproape din nimic, ușor să mă consume. Cu ce te-am supărat de-mi umpli capul cu năzbâtii? Ai dormit cumva pe-o cracă și căzut în cap, după ce-o scuturi, te-ai trezit cu scumpa-ți moacă înconjurată de mulți fluturi? Dacă vreau informații pot să le iau singur. Să fiu corect, am primit și câteva, care m-au inspirat și le mulțumesc pe această cale.
Unul dintre sfaturi, m-a făcut s-o iau pe arătură, să mă duc la dracu-n praznic, pe câmp, departe de case, să nu m-audă cineva cum urlu. Să mă descarc. Am revenit la calculator şi am comentat „cel mai bun ghid de sănătate trupească şi sufletească” pe care-l primisem, ghid ce reuşise să mă scoată din casă.
Ia micul dejun ca un rege.
Care rege?! Mă vezi pe mine sau cui dracu i-ai mai trimis acest e-mail, cu fazani la rotisor pe masă sau cu purcel de lapte cu măr în gură când mi-e greu să mă aşez pe scaun, de morcovul pe care-l am în fund. Ai uitat să-mi trimiţi şi două femei goale, să-mi danseze din buric.
Parcă te vad, dimineaţa, la masă, ungându-ţi pe pâine, pate ardealul, de ăla, făcut cu fainoşag şi în loc de-un ochi, una peste ochi de la nevastă. Ți-ai mâncat pensia de două săptămâni, pe medicamente.
Ia micul dejun ca un prinț.
Care prinţ?! Prinţul Cristea? Păi, crezi că pe Bianca a luat-o după ce a câştigat „Master şef”?
Ia o cină de cerșetor.
Sunt cerşetori mai bogaţi ca mine şi ca tine. De unde ştii cum mănâncă seara. Poate bagă-n ei ca-ntr-o valiză, să-i ţină pentru a doua zi când merge la „muncă”.
Citește mai multe cărți decât ai citiit în 2011.
Ce-a fost în 2011? Anul mondial al cititului?
Mergi în fiecare zi timp de 10 până la 30 minute și, mergând, surâde.
Dacă mă vede vecinul meu, nea Costică, mergând pe stradă cu gura închisă şi cu colţurile ei întinse până la urechi, o să sune la 112 exclamând „veniţi repede ca-nebunit vecinu !”.
Nu face prea mult!
La ce te-ai gândit când ai dat sfatul ăsta? La muncă? Cine se mai omoară cu munca? Poate la… după micul dejun luat ca un rege? Sau poate, în curând, vom avea atătea „bunătăţi” pe masă de n-o să putem face nici măcar pentru o analiză completă de coprocultură.
Să facem o scurtă pauza. Primisem de la un amic „Top 10” cei mai săraci români, pe care mi-am permis să-l comentez.
„Locul 10 este ocupat de Doina Doagă, soţia lui Sile din Pîcla Nouă, care deţine jumătate din ce nu deţine Sile dar, amândoi se respectă.”
La micul dejun fac sport, îl sar. La prânz servesc ciorbă de văcuță, făcută din talanga rămasă moștenire de la o rudă, care o pierduse. I-o luase ANAF-ul. Ne-având profit nu și l-a plătit. Seara se “dreg” cu un ceai de ciuboțica-cucului.
„Locul 09. Ionel Vulturaş din comuna Berbecu, judeţul Vaslui este considerat omul cu cele mai multe buzunare goale din ţară. Vulturaş are şase mii de buzunare goale la cele 800 de salopete personale, precum şi 99 de găuri doar la buzunarul de la cămaşă.”
Eu cred că n-avea niciun buzunar. Nici măcar la camașă, o are cu mâneci scurte … până la brâu. Cele de la salopete erau cusute de patron, să nu stea cu mâinile în buzunare.
„Locul 08. Roland Bucifal din Cîmpulung Moldovenesc are cel mai gol frigider din ţară. Frigiderul său nu conţine nici măcar un interior de frigider. De fapt, este vorba doar despre uşa frigiderului sprijinită de un perete.”
Peretele era de la casa vecinului din Câmpulung Muscel, cel mai apropiat vecin, care avea un perete.
„Locul 07. Coreolan Mîndrie din Plopeni deţine cea mai microscopică pensie din lume. Defecţiunea acceleratorului de particule de la CERN a survenit după tentativa savanţilor de a mări pensia lui Mîndrie.”
E drept, s-a eșuat cu mărirea pensiei dar, Mîndrie, de atunci, se mândrește cu cea mai mare… “mândrie”.
„Locul 06. Serpentina Libarcă din Prăpădeni deţine cea mai ieftină blană de nurcă din lume. Blana sa are un singur fir de puf grizonant de nurcă pleşuvă de Madagascar.”
Prietenele ei spun că “puful’ n-ar fi de la o blană de nurcă ci de la una de curcă, ceea ce ar urca-o în clasament.
„Locul 05. Flaviu Hărmălaie din Ploieşti deţine singura avere abstractă din România. Averea sa este un principiu secret pe care Hărmălaie nu-l dezvăluie nimănui.”
Riscă să fie exclus din clasament. Autoritățile au apelat la cercetătorii britanici, care vor cuantifica valoarea discretă a averii abstracte a susnumitului Hărmălaie.
„Locul 04. Florica Zorro din Vîlcea deţine un singur fir de praf în portofel. Dacă se va constata că este vorba despre un fir de praf de cocaină, Florica Zorro riscă să coboare în clasament.”
Florica rămâne pe locul patru. La control, s-a ales praful, constatându-se că firul de praf provenea de pe o tobă.
„Locul 03. Mişu Miere din Fălticeni abureşte geamuri contracost la domiciliu.. Chiar dacă nu cere prea mult pentru un rotocol de abur scos pe gură, afacerea lui a intrat în faliment.”
Acum, Mișu e numai “miere”. S-a înscris într-un partid și „aburește” alegătorii.
„Locul 02. Ghiţă Ţăţoi din comuna Bulbuci s-a uns cu superglue şi s-a întins pe trotuar în faţa unei bănci din Elveţia. Nimeni n-a reuşit să-l dezlipească pînă acum, astfel încît Ghiţă Ţăţoi şi-a cîştigat renumele de cel mai sărac, sărac lipit pămîntului.”
Calitățile aditive ale Superglue a determinat guvernul să poarte discuții cu chinezii pentru deschiderea unei fabrici de Superglue în România.
„Locul 01. Ion Broboneţ din Sălcioara deţine singura bancnotă de 0 lei din ţară, şi aia falsificată!”
Reținut de DNA, pentru treizeci de zile, face denunțuri.
Am citit pe un blog, dar nu numai, păreri diverse depre ceea ce se întâmplă pe la noi. Am luat-o la vale, numai frâna ne lipseşte. La așa sărăcie suntem îndrumați să lucrăm pe-afară. Nu în curți. Afară din țară. Politicienii români, de la ’89 încoace, n-au nicio vină, saracii. Nişte amărâţi, dar amărâţi, amărâţi, a căror singur scop a fost bunăstarea noastră. Mă uit la ei cum cresc numeric, ca ciupercile după ploaie şi câte sacrificii fac pentru a ne cocoţa pe cele mai înalte culmi ale universului.
Avem oameni ai străzii şi după cum am auzit, vom avea în curând şi parlamentari ai străzii. Li s-au taiat nişte indemnizaţii. Câte sacrificii!, şi toate astea pentru cine credeţi, pentru noi. Acum mi-e groază să nu fie sfătuiți să candideze și ei, pe-afară, în Germania, în Franţa, în Anglia sau chiar şi-n Alger. În România nu mai este nimic de furat. Tot ce se intamplă este groaznic. Colac peste pupăză o altă catastrofă naţională era să ne pască. Ziarele şi toate televiziunile m-au liniştit. Andrea Marin s-a întors din Dubai.
Pauza s-a terminat.
Telefonează mai des prietenilor.
De ce nu mi-ai spus de la început că eşti angajat la Conex, Vodafone sau la Romtelecom. Te-aş fi înţeles.
Forul tău interior este întotdeauna fericit.
De unde şti cum e „forul” meu interior. Ce, e piaţă publică?
Indiferent că e vorba de o situație bună sau rea, ea se va schimba.
Nici Gâgă nu putea filozofa așa de bine. Cu chestia asta m-ai dat pe spate şi dacă crezi c-ai făcut o glumă bună îţi promit, o să râd o săptămână. E ca aia cu „împacă-te cu trecutul tău să nu-ți ruineze prezentul”.
Când te trezești dimineața, mulțumește că ești în viață.
Cui, să-i mulţumesc? Dacă nu mă scol îl înjuri tu pe ăla care nu m-a trezit?
Aş putea continua dar m-am enervat.
Vă sfătuiesc şi pe voi, ca dimineaţa, după ce-aţi luat masa, ca un rege, aveţi grijă să nu faceţi mult şi nu uitaţi să trageţi apa apoi, plecaţi la plimbare, surâzând, ieşiţi din oraş, departe de case, scoateţi din forul vostru interior un urlet de descărcare, şi dacă, din întâmplare, vă împiedicaţi de vreun ciot, cereţi iertare, este trecutul vostru. Dacă v-aţi rătăcit, sunaţi un prieten să vă-ndrume înapoi spre casă şi dacă a doua zi dimineaţă v-aţi trezit că nu vă treziţi, nu uitaţi, natura vindecă tot, undeva, într-un colţ al ei este cimitirul.
Apropo de masă. Intr-o ultimă zi de weekend, să fiu în trendul general al vremurilor de astăzi, m-am trezit mai devreme ca de obicei. De obicei, mă trezesc mult mai devreme. Am coborât, buimac, de parc-aş fi dormit într-un hamac, la bucătărie, unde evident, într-o mică farfurie mă aştepta, aburind, o cafea. Alături de farfuriuţă, o buca’ de hârtiuţă. “Eşti singur acasa”. Oops, şi prin minte mi-a trecut un gând fierbinte. S-ar putea, să am noroc, să joc în rolul lui Kevin McCallister.
Cine să mă atace pe mine în Agigea ? In timp ce am înghiţit din cafea am citit ce scria pe hirtiuţa din faţa mea. “Fă ceva de mâncare. Venim pe la două, cu drag…”.
Simţeam nevoia unui “job description” şi a unei proceduri. Procedura am cautat-o într-o carte de bucate. Am pierdut timpul, o oră. Citeam şi după o cotrobăială prin frigider şi prin cămară m-am decis la o supă. Toate bune până la găluşti, unde s-a dovedit, am fost…tare, şi eu, şi găluştile. Mi-am pus o cască de protecţie, am ieşit în curte şi am dat cu azvârlita uneia dintre ele. Am regretat când i-am văzut traiectoria. Putea să cadă pe casa vecinului. N-a căzut. A căzut în curte unde, a făcut o groapă cât ar face o grenadă ofensivă. Găluşca era întreagă, deci rectific, groapa era cât ar fi făcut o grenadă ofensivă de exerciţiu. Am înlocuit găluştile cu tăiţei şi am rezolvat felul întâi. La felul doi am pregătit ceva la care trebuia un sos iute. Sosul mi-a luat cel mai mult timp. Tot ce a fost iute în casă (aveam de toate), am amestecat într-un bol şi în final am turnat şi “Kechup X-tra iute” să-i dau o faţă conţinutului.
Ora mesei. După felul întâi toţi au apreciat…gestul. La felul doi am avut o satisfacţie. I-am lăsat cu gura căscată. Nu mult, vreo câteva minute, după ce au gustat din sos. Işi făceau vânt la gură, cu palma şi cereau apa, pe care premeditat, o pregătisem.
-Ce-a fost asta? Ii aud.
-Un sos, şi pentru că trebuie să poarte un nume i-am zis “Moartea din Agigea”.
Intr-o altă dimineață, tot buimac, am coborât în bucătărie unde, pe o farfurie, trebuia să mă aștepte cafeaua. Nu era decât tataia (așa îi zic eu lui socru-meu). El are la un genunchi o boală moștenită de la un unchi, care în jur de patru dimineața, cu puțin înainte de a se ridica ceața, are treabă, n-are treabă, îl scoală. Niciodată nu l-am auzit să-și pună ceasul să sune. Cum îl știu, om de treabă, l-am găsit față-n față cu aragazul. Ardea gazul. Făcea o ciorbă. Tocmai când doream să schimb cu el o vorbă, supărat, probabil, tot de junghi la genunchi, mi-a zis:
-Felul doi îl faci tu.
Ăștia nu s-au învățat minte, mi-am zis în gând, aducându-mi aminte de „Moartea din Agigea”. Atunci mi-au băut toată apa minerală și am fost nevoit să beau vinul sec. Mă înjură și acum, cu fețe ursuze, dând mărunt din buze, de câte ori le vine să se așeze pe vine. Ascultător din fire, doctor fără-nvinuire, un expert în arta culinară pe care, reducând-o la scară, o am în adene-ul meu, modificând rețetele cunoscute din moși strămoși, m-am gândit să-i fac invidioși, să-i văd odată bucuroși ca la finalul cu „mulțam” să le spun: „Dacă vreți mai am”. Cei ce mă cunosc le spun sincer, recunosc. Nu-ncape nicio vorbă, la masa de prânz, mă bazam pe ciorbă.
Am așezat masa. Am avut grijă să mai pun un pachet cu unt și câteva borcane cu dulceață, toate pe care le aveam în casă. Nici nu vreau să vă spui cu câtă căldură le-am recomandat ciorba de pui. M-au refuzat spunându-mi că-i prea cald. Ce m-a bucurat este că au mâncat tot. La final, nevastă-mea, arborând pe față o urmă de greață mi-a zis:
-Măi dragă! Mi-a fost clar. Nu vorbea ea. Mâine trebuie să merg la piață, nu mai avem nici unt și nici dulceață.
Eu, m-am învățat minte.
Singur acasă. Nevastă-mea la serviciu, căldură mare, un cataclism, a dat bine la turism.
Socrul meu este „babă-sister”. Are grijă de sora lui mai mare. Mie mi-a revenit sarcina să pregătesc de mâncare.
Puneam tacâmurile când mi-am adus aminte de poetul care ne învăța, încă din școala primară: „din bube mucegaiuri și noroi, iscat-am frumuseți și…” mâncăruri noi. Dacă citatul nu vă spune nimic, este cel care-și aprindea luleaua în Strehaia și i se stingea în Himalaia sau cam așa ceva. Revin. Puneam tacâmurile pe masă când mi-am adus aminte de vorbele lui. Sunt puse „să repete o singură figură. Din gură-n blid și de la blid la gură”.
Dacă mâncarea nu este gustoasă, figura cu blidul și cu gura nu se repetă. La ciorbă va fi o singură tură: e prea acră, prea multă afumătură și nu te-ai zgârcit nici la sărătură. La felul doi doar o îmbucătură: carnea e prea grasă, chiar arsă, cartofii prea prăjiți sunt scofâlciți de ulei, au și sare multă pe ei. Am strâns tacâmurile și am pus pe masă numai pahare, unde mai pui, le-am și dat telefon să vină sătui.
Va fi ca pe vremea când mă duceam în Schei cu Minulescu, la Pietrele lui Solomon. Ne vom „îmbăta cu bere și cu glume”. Vom da televizorul pe un program cu lăutari, să ne „miorlăie-n urechi”. Va fi un „Master plan” reușit. Auzind ce-am pregătit, toate „fetele” din familie, în semn de mulțumire, până la întânire, au promis că-și lasă barbă. N-am înțeles la cine făceau aluzie.
Mie mi se întamplă, destul de des, să fiu la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Locul meu nepotrivit este în bucătărie. Eram în locul nepotrivit când unul dintre cele trei telefoane mobile, așezate pe masă, a zbârnâit îndelung. Să nu aștepte prea mult cel de la capătul…Na! Asta cu firul nu mai ține. Deci, îi răspund celui de la capătul pământului. Distanța pâna la „capătul pământului” era cam cât ar fi de la Agigea la Constanța. Mi-a răspuns băiatul lui nevastă-mea. Iși manifesta dorința de a face pizza și avea probleme cu blatul. M-am gândit să-l îndrum spre o carte de bucate. Mi-am adus aminte. Am gătit odată, un desert, după o rețetă de opt clătite, l-a care am adăugat o lingură de făină să-mi iasă nouă (așa de gust). Aveam musafiri la masă. La final, numărătoarea a fost simplă, în loc de nouă mi-au ieșit două. M-am gândit că băiatul vrea s-o dea gata pe prietena lui și când vor merge la „pița hat”, pizza de-acolo să i se pară de… Ce mai, să devină capriciosa. M-am gândit să-l ajut și i-am spus:
-Bărbate, ia un top de hârtie și scrie! Vorbim ca de la expert la expert, adică chef la chef, tu în ouă fierte tari, eu în ouă ochiuri. Intr-un castron sau lighian, vezi ce găsești prin casă, pune niște făină, toarnă apă și puțină sare. Sparge un ou. Fii atent, oul nefiert curge. Apoi amesteci. De iese moale și te-ai plictisit poți face clătite. Dacă insiști, mai pune făină până faci compoziția ca o plastilină pe care o pui pe o taviță și o frămânți cum făceai cu ea la gradiniță. Asta nu e tot. Mai ia o foaie și notează ce urmează. Mă refer la adausurile din aluat, care trebuie să „rimeze” cu ce va trebui să se orneze blatul. Dacă vrei pizza cu pește și pui caras este bine să adaugi un ardei gras; pentru orice carne de sturion, roșii în bulion; pentru creveți pui doi castraveți storși, conțin multă apă și riști să revi la aluatul pentru clătite; la crap merge un nap, iar la biban o mână de șofran; mărarul se folosește mai rar și numai la țipar. Cea mai simplă este pizza cu carne. Pentru carne de miel sau de vițel pune o mână de pătrunjel și dacă ți se pare puțin, mai frământă-l o tură cu încă o legatură.
Aici m-a intrerupt spunându-mi:
-N-am decât salam!
-Atunci e simplu, i-am spus. Dacă-mi urmai sfatul ieșea o pizza de tot… Apropo de rahat. Poți pregăti un desert punând între doi biscuiți un cubuleț, cum îl mâncam eu când eram în armată. Prietena ta o să fie încântată. Dacă mai este vreo foaie în top ia-o și notează! Se taie o felie de pâine. Se scoate eticheta și prețul de pe salam. Se taie câteva felii subțiri cu care se ornează felia de pâine ca și cum ai orna blatul de pizza. Dacă ornatul ți-a ieșit precum …, apropo de rahat. Desertul ți l-ai notat? Apoi mai taie o felie de pâine și acoperă ornatul, care ți-a ieșit cum ți-a ieșit. Ce-a ieșit poți defini în italiană „Pizza di fretta” sau în românește…sandwich. Poftă bună!
Adevărul este că trebuie să mâncăm sănătos. La modă sunt produsele bio și prima care s-a gândit la asta, a fost nevasta.
La început de primavară nevastă-mea a convocat Consiliul de familie în formă lărgită adică, eu și ea. De obicei Consiliul de familie este reprezentat numai de ea. Cum în Consiliul de familie hotărârile se iau în unanimitate de voturi, în forma lărgită se putea risca un balotaj. Ăsta era motivul de îngrijorare ce-l citeam pe fața ei. Deși sunt un tip deschis la vorbă, ea a deschis discuția și uite așa, cu inima deschisă, mi-a spus ce are pe suflet.
-Dragă, eu zic să cumpărăm pământ.
După acest efort a făcut o pauză privindu-mă și încercând să-mi ghicească gândul. Eu n-am înclinații către agricultură. Sunt arac, să nu zic lemn, rămânănd astfel în domeniu pus cu atâta sinceritate în discuție dar, văzând-o pe nevastă-mea cum se înclină după hârtiuța ce-i căzuse din mână, mi-am dat seama, ea are înclinații. Dovedind o matură chibzuință am spus:
-De acord dar, să facem și o analiză financiară.
Analiza era deja făcută pe hârtiuța, care mi-a întărit convingerea că nevastă-mea are înclinații. S-a votat în unanimitate: „Ne permitem”. Am trecut la treabă. Eu am plecat la serviciu și ea să prospecteze piața.
Venind de la serviciu nevastă-mea m-a întâmpinat, radiind de bucurie:
-Am găsit la ofertă. Zece lei sacul de 20 litri. „Te-ai cam lăcomit !”, mi-am spus în gând să nu-i stric buna dispoziție (se găseau și la 3 „litri”). Am vărsat parte din pământ într-o jardinieră și la terminarea „arăturilor” de primăvară, am plantat ardei iuți. În paranteză fie spus, n-au ieșit mulți dar, de calitate. Cu unul puteam „lecui” toată Agigea. Pământul rămas l-am pus într-o altă jardinieră propunând să plantăm șofran. Privindu-mă mirată o aud:
-Șofran?!.
-Ăsta crește sigur, i-am spus răstălmăcind o vorba românească: ce știe șofranul cine e țăranul?
Eu când vă spuneam că nu s-au învățat minte nu m-ați crezut. Tot la iuțeală s-au gândit. Numai socrul meu este cu picioarele pe pământ.
Venind „proaspăt” de la serviciu, și luat de „prospat”, am fost pus la treabă. Socrul meu, când n-are ce face, se plimbă prin Tuzla, de unde a cumpărat niște răsaduri, să punem și noi câte ceva de-ale gurii în grădina. De-ale naturii avem, slavă Domnului destule. Avea un dubiu și mi-a mărturisit, spășit:
-Nu-s dumirit dacă răsadul este de castraveți sau dovlecei.
Știindu-mă tare la cultură, mai ales la cea despre agricultură, m-a rugat să mă uit pe net și să-mi dau cu părerea. Asta îi era vrerea. M-am uitat pe net și am comparat răsadul cu produsul finit spunându-i:
-E greu de dibuit, aici frunzele sunt la maturitate și produsele-s deja…fătate.
Nu l-am înțeles de ce-a plecat aproape supărat. Eu, încă de mic, am deosebit cu mult talent, chiar de invidiat, trifoiul de „patrufosiul”, iar la păioase eram tătic. Cât erau verzi, mai jos de brâu, erau grâu. Abia când dădeau în spic și n-aveam dicționarul botanic la mine nu punteam să le explic. Singura problemă pe care o am și o recunosc deschis, nu deosebesc rădăcina de patrunjel de cea de păstârnac. Ce să fac! Ca orice om normal am lipsuri la unele culturi. Nu știam cum să-l împac și după o analiză profundă a culorii frunzei, lungimea tuplinii și mai ales banii pe care i-a plătit, m-am dus la el și i-am spus șoptit:
-Tataie, n-am niciun dubiu, dacă din răsad nu ies, în veci, dovleci vom avea parte de castraveți perfecți.
Inteleg efortul făcut de socrul meu. S-a săturat de produsele Supermaketurilor. Acolo stăm bine. Ar trebui să ne invidieze toate țările din UE. Vă spun ce-am observat, așa, la întâmplare, plimbându-mă printre rafturi. Avem numai porc din rasa York adus tocmai din New-York, picioare de pui din Singapore, jambon din Gabon, carne de curcan din Kârgâzstan, peștele biban ne vine din Liban, iar somon din Insulele Solomon. Produse mai fine avem din Filipine de unde ne vine mierea de albine, magiun avem din Camerun, cascaval din Nepal. La verdețuri n-avem grețuri: ardei capia din Etiopia; din Hoduras ardei gras; din Israel legături de pătrunjel; bostan din Kazahstan; andive din Maldive; păstârnac, mac și spanac din Irak; șofran din Iran, Oman și Pakistan (e concurență mare); fasole blanca din Sri Lanka. Nici la condimente nu stăm prea prost: piper negru din Muntenegru. Urmare a unei vizite oficiale în Qatar, am prins descărcarea primului transport de muștar. Ce mă îngrijorează este că n-am găsit nimica venit din Martinica.
In supermaketuri este armonie. O armonie, care mi-a adus aminte de alta.
Nu știu cum se interpretează la voi noțiunea de armonie în familie. Dacă este vorba de armonia fonică nu cred că există vreun bărbat să nu i se fii aplicat un „timbru fiscal” la voce:
-Mai încet că ne aud vecinii!
Nevasta te ceartă cu „calm” și nu riscă „Ce nevastă nebună are vecinu’!” La noi, în familie, în afara de perioadele în care nu există armonie în rest este numai armonie. Eu o stric, în general, când vin cu câte o contribuție majoră la bunul mers al gospodăriei. Mâine este sâmbătă și avem musafiri la masă. Ca deobicei, nevasta la cumpărături, eu la serviciu. Mă sună:
-Vrei ceva deosebit?
Răspund invariabil:
-Nu!
După cinci minute:
-Am găsit ceva deosebit.
-Ia!
-E prea scump.
-Nu lua.
După alte cinci minute:
-Am găsit ceva la ofertă.
-Ia!
-Termenul de valabilitate e depășit.
-Nu lua.
-Da’ ce sa iau?
-Ce vrei tu, dragă!
Asta reprezintă „concordanța fonică”.
Eu vin de la serviciu, ea de la cumpărături.
-Ce vrei să gătesc pentru mâine? sunt întrebat.
Ne-având cunoștinte culinare, altele decât cele din clasele primare, îi spun invariabil:
-Ceva bun.
Imi explică, cu cuvintele ei, acel „ceva bun”, o combinație văzută la „Master chef”. Cu cuvintele mele, un fel de „maclavais”.
-Știi! continuă ea. Pe marginile farfuriei pun niște paste și în mijloc…, ceea ce am numit eu maclavais.
Cum vă spuneam, de câte ori am o contribuție majoră la bunul mers al gospodăriei stric armonia în familie. I-am spus:
-Eu nu l-aș pune la mijloc, l-aș pune în centru.
Am mai stricat-o, armonia, și când nevastă-mea pregătea o prăjitură cu mere și glazură de cacao. În timp ce urmarea tava care-a stârnit gâlceava din cuptorul unde, nimeni altul, creștea aluatul, m-a rugat pe mine să pun trei linguri cu apă în amestecul de cacao cu zahăr, aflat efemeric într-un ibric destul de mic. Bomba a explodat, imediat, la întrebarea mea „nevinovată”:
-Cu vârf sau rase?
Altă dată ne-am certat de la o linguriță. Nu că n-am avea suficiente în casă și alea primite moștenire. Era în sâmbăta mare și ca de obicei, dimineța cobor buimac în bucătărie unde, pe o farfurie ar fi trebuit să m-aștepte cafeaua. Regula s-a schimbat de când fiică-mea vine mai rar pe acasă. Mă aștepta un fel de vas cu albușuri de ouă. Deci, socru-meu tranșa mielul, nevastă-mea pregătea pasca iar, eu urma să bat ouă cu telul. In final compoziția s-a turnat într-o altceva, care am aflat că se numește tavă și hop cu ea la cuptor. După o analiză asupra situație de criză în care vom intra imediat dupa Paște, s-a deschis cuptorul unde se rumenea pasca și s-a constatat a fi prea moale la mijloc. Nu știu ce-a deranjat-o pe nevastă. Încercând să salvez situația i-am spus:
-Lasă dragă, nu te supăra, o vom mânca cu lingurița!
La gătit mă pricep cum mă pricep dar la cumpărături sunt expert.
Singur acasă, am găsit pe masă o listă de cumpărături. Am plecat la Auchan…lista a rămas pe masă, sacoșele, undeva, în casă. M-am trezit la Auchan fără niciun ban…aveam carduri. Am căutat un cărucior „la liber”. Ajuns acasă, am confruntat marfa cu lista de pe masă. Paralele inegale, să folosesc un aparat din gimnastică. M-a sunat a mea nevastă și m-a întrebat dacă m-am descurcat și cam ce am luat. I-am răspuns sec:
-Am luat ce-am cumpărat.
Dacă o sa constatați dispariția unui produs oarecare de pe piață nu va impacientați, el va apărea, după un timp, ca „promoție”. Să fiu mai explicit, asta mi-a adus aminte de o întâmplare. Eram în concediu, la Cavnic. Făcând câteva plimbări prin zonă, am ajuns și-n Sighetul Marmației. Era la sfârșitul lui septembrie și în piață am văzut un țăran având pe tarabă pepeni. Cu o mână stângace era scris „promoție”.
Am trecut pe la Auchan (lu’ ăsta îi fac reclamă) să fac niște cumpărături. Mă rugase nevastă-mea. Supermarketul mi-era în drum. N-am să vă plictisesc prea mult și trec direct la subiect. Pe un raft am văzut berea mea preferată. Pret 11,60 lei baxul. „Umflu” un bax. Ies dintre rafturi și pe „autostrada” supermarketului, o stivă. Aceiași bere, aceiași adresă de îmbuteliere. Nicio deosebire, poate la compoziția chimică a ambalajului, de care n-am putut să-mi dau seama. Chimia nu a fost materia mea preferată. Deasupra cu litere de-o șchioapă, de puteam să văd și fără ochelari, era scris „Promoție”. Dedesupt, cu cuvinte frumoase și sloganul cunoscut, „nu ratați”, mai era și prețul 12,80 lei.
Prin cap, în câteva secunde, mi-au trecut toate „promoțiile” având drept scop creșterea consumului: mărirea accizelor la benzină și motorină, „electorata”, și ce bine o să ne fie când,… văd un „jmecher” cu jachetă „Auchan”, nu cu „Paul Shark”. Îi expun aberația întrebându-l „care este situația?”.
Mi-a înșfacat baxul și a dispărut cu o viteza ce l-ar fi făcut să roșească (dacă s-ar fi putut vedea) chiar și pe Usain Bolt. A urmat o forfotă finalizată cu dispariția afișului „Promoție”.
Rămaşi singuri, eu şi socru-meu, vreo câteva zile, mie mi-a revenit sarcina să fac cumpărături pentru “habemus” papa. Aveam o listă la mine. Eu, care de obicei, mă opresc la primele rafturi şi umplu căruciorul, de data asta am fost mai atent.
M-am oprit întâi la carne. Porc nu mănânc, am colesterolul mărit. Vita nu iau, nu sunt sigur, iar despre pui am auzit, la ştiri, n-ar fi recomandaţi. La pieptul de curcan m-am uitat mai atent să văd dacă are vreo contraindicaţie pentru diabetici (socru-meu are diabet). N-avea, aşa că, m-am gândit să iau, l-am auzit că se plânge de dureri la picioare, probabil reumatism. M-am răzgândit. Dacă la casa îmi vor cere reţeta? Organe n-am găsit, aşa că, am plecat la un al raion.
Lapte. Doamne ce-mi plăcea laptele! Am auzit că dăunează grav sănătaţii, ar putea fi cancerigen şi m-am mirat, nevăzând pe niciun ambalaj scris “laptele poate să ucidă” sau “consumatorii de lapte mor mai tineri”. Sunt fumător şi dacă mai beau şi lapte îmi diminuez considerabil şansele la viaţă. Despre laptele de iapă n-am mai auzit nimic, poate doar în derivate. Nu este exclus să aud despre el. în zilele următoare, chiar de la cercetătorii britanici. Totul este posibil şi imprevizibil. Am renunţat şi la derivate.
Sunt ardelean şi peştele nu face parte din preferinţele mele culinare. Mi-am adus aminte de canadienii care au lucrat la Cernavodă, nu mâncau peşte din Dunare şi aveau dreptate. Peştele oceanic era congelat. Am auzit că ar fi, şi el, “defect”.
Am trecut prin raionul de legume şi fructe. Turcisme, pline cu pesticide. Am găsit şi un raft cu “bio”. Scump. N-am luat.
In timp ce mă plimbam, printre rafturi, mi-am adus aminte de ministrul Sănătăţii şi reforma lui. Se va pune accent deosebit pe pacient. Il asigur că nu va duce lipsă.
Mai aveam pe lista şi hârtie higienică. Am renunţat. Avem un sul acasă, care ne ajunge până se schimbă Guvernul ăsta.
Să nu plec, din supermarket, cu mâna goală, am luat o cutie cu rahat şi nişte prune uscate. De astăzi voi mânca numai rahat cu perje.
Pentru revitalizarea comerțului tradițional, politicinii vor să închidă, sâmbăta și duminica, hipemarketurile. Să ne reorientăm către familie, mișcare în aer liber sau un picnic la iarba verde.
La picnic nu-mi place să mă duc. Ultimul la care am participat, invitat de sindicatele din port, a fost în fața Primăriei din Constanța. S-a mâncat…mazăre.
Cu Mazăre am fost foarte aproape de o revelație. Rulam cu mașina pe unul din cele mai largi bulevarde ale Constanţei, patru benzi pe ambele sensuri de mers. Era ora de vârf. Mi-a luat o oră să ajung în intersecţie. Mai mult stand, decât megând, am aruncat o privire în lungul şoselei. Undeva, departe, în intersecţie, lume multă, două camioane, un escavator cu pikamer, unul cu cupă şi câteva maşini negre cu girofar. Văzând atâtea forţe în intersecţia în care eu trebuia s-o “fac” la stânga, deși îmi place mai mult spre dreapta, prin cap mi-au trecut tot felul de scenarii.
S-au găsit gaze de şist. Mă şi vedeam ajuns acasă şi deschizând televizorul, pe toate programele, alianţa de la guvernare, în frunte cu purtătorul de cuvinte al Guvernului, ne va da vestea cea mare, vorbindu-ne cu litere de tipar, să înţeleagă tot prostul.
Mazăre, deghizat în sondor şef, cochet, într-o salopetă cu bretele roşii, şi pe cap, purtând o cască, un fel de coif de pe vremea romanilor, înconjurat de vreo trei sau patru specialiste în gaze, îmbrăcate cel puţin, sau, mă rog, mai puţin, vorbindu-ne despre importanta descoperire.
Ministrul de la transporturi oferindu-se să le transporte cu platformele achiziţionate de cel mai mare şofer al ţării sau, la nevoie, chiar cu vagoane de la CFR Călători, să nu mai circule goale. Un bun prilej pentru a pune CFR pe picioare.
Primarul Capitalei, îi va sări în ajutor:
-Renunţ la autostrada suspendată şi voi construi o telegondolă, low-cost, de la Bucureşti la Constanţa.
Responsabilul cu regionalizarea nu se va lăsa mai prejos:
-Va trebui să reorganizam regiunea de sud-est; mutăm Constanţa la Ciamurlia.
Ministrul agriculturii se va oferi să suvenţioneze păşunatul pe aeroportul Kogălniceanu, care va fi mutat la Ciocârlia de Sus.
La cele auzite, Mazăre va exploda ca bobul de fasole:
-De Mamaia nu vă atingeţi!
Nu, nu era vorba de gaze de şist.
M-am apropiat și am văzut săpându-se o groapă. În jurul ei mulţi oameni şi am crezut că a murit Mazăre. Cum îl ştiu extravagant, ar fi cerut să fie înmormântat sub o trecere de pietoni, să-l calce constanţenii în picioare. Aiurea, cum să moară Mazăre. Vă daţi seama ce-ar fi fost acolo: toate fufele și toţi pensionarii din Constanța. Aglomerație mare.
Nu! În intersecţie, se făcea, la oră de vârf, un sens giratoriu.
Apropo de mazăre. Fetele mele mi-au făcut o surpriză. Știau că-mi plac vinetele și… au luat vinete. Surpriza plăcută s-a transformat rapid într-una neplăcută. Ca în reclama cu „Bucuria te schimbă! Ia-ți un credit de consum” și…o să plângi cu vorbe.
-Le coci tu! Afară! Imi spune nevasta întinzându-mi traista cu cinci mogâldețe lunguiețe. După culoare semănau cu ceea ce știam eu. Erau vinete. Le-am copt, curățat și pus la strecurat. Dintr-o deformație profesională am făcut o analiză sumară a rezultatului muncii mele.
Oftalmologic vorbind,…arătau bine.
Olfactiv…m-a cuprins o nostalgie de pe vremea când făceam armata: „săpun cheia”.
Inginerește vorbind…umiditatea relativă constatată ca un proces de saturație adiabatic și izobar la o entalpie specifică constantă era…sută la sută. N-apuc să termin analiza că-mi aud nevasta:
-Au semințe?
Intrebarea m-a pus în încurcătură. Oftalmologic vorbind…putea însămânța toată grădina dar, mi-am dat seama la timp și:
-Una mică, mică…i-am zis, cu gândul la organul de furnică.
Adevărul este clar, ca lumina zilei, mâncarea îngrașă. Ni se recomandă, tot mai des, pe „facebook” și prin alte mijloace media, o cură de slăbire de cel puțin o lună în fiecare trimestru „să stopăm efectele nocive ale consumului de alimente chimice, care ne-au acaparat viața și sănătatea și prin intermediul cărora se dorește ca specia umană să fie controlată”.
Vă propun o rețetă. N-am văzut nimic recomandat la masa de seară motiv pentru care mă rezum la două mese.
Dimineața pe răcoare.
Imediat cum v-ați trezit verificați dacă stomacul este gol.
Mod de verificare: Se ia degetul mare de la mâna dreaptă, cu mână cu tot, și se bagă pe gât mângâind mărul lui Adam în sensul acelor de ceasornic. Există două variante: fie nu se întâmplă nimic și stomacul dumneavoastră este gol, semn că puteți continua cura; fie nu este gol, semn că aveți probleme cu digestia caz în care, va trebui să apelați la cardul de sănătate (Atenție! Nu-l băgați în bancomat!)
Fierbeți cam o jumătate de litru de apă.
Mod de îngurgitare: înghițituri mici până simțiți apa caldă ieșindu-vă pe nas, semn că stomacul s-a umplut.
După efortul făcut faceți o mică pauză, și apoi masa de dimineață. Există două variante: fie nu aveți nimic prin frigider sau prin cămară caz în care, nu înțelegem de ce vă interesează cura de slăbire; fie aveți noroc să aveți câte ceva în frigider și în cămară pe care le așezați, toate, pe masa din bucătărie și după ce ați făcut inventarul, le puneți la loc.
Masa de prânz
Preparați un ceai.
Mod de preparare: Se pune la fiert cam o jumătate de litru de apă. După ce apa a dat în clocot există două variante: fie nu aveți ce pune în apă și atunci se sevește ca atare; fie aveți tot felul de ierburi pe care le băgați în apa clocotită, acoperiți oala, cratița sau tigaia (funție de ce-ați folosit la fiert apa) pentru infuzie.
Mod de îngurgitare: înghițituri mai mari decât la masa de dimineață. Vă va spori senzația de sățietate.
Efectul va fi imediat. Există două variante: fie arzi grăsimile acumulate; fie arzi de nerăbdare să treacă luna. Dacă după o lună, la inventarul de dimineață, din frigider și cămară, nu lipsește nimic este semn că ați ieșit din specia umană controlată, vă propun să mergeți la un control. Folosiți cardul de sănătate!
Apropo de mâncare. Mi-am adus aminte de o întâmplare.
Mi-a plăcut muntele, eram braşovean şi l-am iubit de mic. Cum pot uita prima mea ieşire când, tata mi-a zis:
-Mergem la iarba verde, mâncăm mici şi vom bea bere.
Mă şi vedeam căutând prin iarbă, mici, c-aşa credeam când, tata, râzând, m-a dumirit. Aveam unde să ne petrecem duminicile, pe Dealul Melcilor, pe Tâmpa, în Poiană, la Pietrele lui Solomon sau în Livada Poştei şi toate erau la o aruncătură de băţ.
Aranjasem cu soția o ieșire la munte. Mi-a propus Apusenii, nu-i făcusem urmând să plecăm din Beznea, unde-şi petreceau concediul, vara, sora şi cumnatul ei. Așa am luat drumul spre Beznea, un sat din Bihor. Să ajungi acolo, de la Cluj o iei pe drumul spre Oradea, urmând Crişul Repede şi nu poţi să nu te minunezi de frumuseţea locurilor. Se trece prin Ciucea, laşi la dreapta Castelul lui Goga şi după puţin timp, urci Pădurea Craiului. Nu poţi să treci fără a face un popas la “Gaura dulce”, o grotă săpată în stâncă unde, cârciumarul îşi ţinea butoaiele cu bere la rece şi în faţa căreia, pe grătare, sfârâiau micii. Dacă urci până-n vârf ajungi la biserica din lemn şi la lăcaşurile câtorva călugări. De-acolo, poţi lăsa maşina să “curgă” la vale numai, să ai grijă de frână şi o bagi în viteză când îţi apare un indicator, cu săgeată spre stânga pe care, scrie mare, Beznea. Să ajungi în sat, urci un deal, în stânga şi dreapta livezi de pruni. Le dau sătenilor materia primă pentru renumita palincă. Acolo, în vârful dealului, dai de case, casă lângă casă, nu poţi opri, drumul e îngust şi ca să ajungi la Gheorghe, cumnatul meu, il cobori. Casele se răresc. Ajungi în vale, între două dealuri despărţite de şoseaua care te duce spre Bratca. In stânga şi în dreapta, parcele îngrijite, colorate în gaben şi verde, ce-ţi dau impresia că ar curge de pe dealuri. Două zone, undeva mai la deal, străjuite de câţiva brazi falnici, nu mulţi, câte patru sau cinci, ies din peisajul firesc. Mai târziu, am aflat. Acolo e loc de odihnă, locul somnului de veci. Vorba lui Gheorghe:
-Acolo se odihnesc Cacucii, neam mare, oameni de vază, fruntaşi “ţărănişti” , satul ăsta a dat multe somităţi, Ioan Pop de Popa se trage de-aici.
După câțiva ani, aveam să urc împreună cu Gheorghe, până între brazi, de unde am coborât singur.
Deşi, în zona în care locuia Gheorghe, casele erau răzlete, grupate, nu multe, trei sau patru, unele la poale altele în vârful dealului, oamenii erau foarte apropiaţi. Văzând o maşină în curtea lui Gheorghe, veneau să-l ajute având musafiri. Intotdeauna se-nchina câte un pahar de palincă. Nu spuneau “noroc”, spuneau “Doamne-ajută”. Asta este salutul tradițional al ardeleamului. Sunt ardelean şi nu pot să uit dimineţile copilăriei. Erau ca un ritual. Tata, la masă, lua micul dejun în timp ce mama îi umplea sufertaşul cu mâncarea pentru prânz. La plecare, condus de mama până la uşă, o săruta pe obraz şi îşi spuneau simplu:
-Doamne-ajută!
In scurta mea vacanţă la Gheorghe, am prins o duminică şi cum obiceiul meu este, ca dimineaţa, să-mi fumez ţigara şi să-mi beau cafeau, vremea fiind frumoasă, am ieşit afară. Curtea lui, la poale de deal, era în pantă, în stânga o casă veche din lemn, bine îngrijită, în dreapta şura, care nu lipseşte din nicio gospodarie ardelenească iar eu, cu faţa la stradă pe gazonul natural al curţii, îmi sorbeam cafeaua. Pe stradă treceau oameni grăbiţi, îngrijit îmbrăcaţi, femeile în negru, întorceau capul spre mine, mă salutau iar eu, răspundeam frumos, ca la ţară. Totuşi mi s-a părut ceva ciudat, salutul lor nu-mi suna cunoscut şi graba îl făcea mai de ne-nţeles. M-am adresat lui Gheorghe. M-a lămurit:
-E duminică, oamenii merg la biserică, ştiu sau bănuesc că tu nu mergi, salutul lor este Dumnezeu vă ierte!
Astazi îmi pare rău că nu l-am intrebat cum trebuia să le răspund, mă bufnise râsul, la toţi le-am strigat, Doamne-ajută!
Am pregătit un traseu, şi le-am propus mai întâi, un exerciţiu de mişcare, ca o plimbare de câţiva kilometrii, fără bagaje, până la Şuncuiuş şi puţin mai încolo, încă vreo trei, pe malul stâng al Crişului Repede, până la Peştera Vadu Crişului, o peşteră lungă, cât să ne-ajungă oboseala, parcursă pe o potecă largă, ca un drum de ţară, urmariţi de-un fir de apă ce forma la ieșire Cascada Vadu Crişului. Frumuseţea locurilor ne-a cucerit iar, mie, om umblat pe munte de mic, mi-a dat speranţa că voi avea tovarăşi pe măsură. I-am avut. La final mi-au spus:
-Acum ne-ai păcălit, a doua oară nu ne mai prinzi.
Am plecat dis de dimineaţă spre Valea Iadului şi am făcut primul popas la Lacul Leşul, apoi la peştera Meziad, una dintre cele mai lungi din România, în care a fost şi Emil Racoviţă. Arăta jalnic, rămânâd singurul obiectiv care m-a cam dezumflat. După un binemeritat popas la Stâna de Vale, am pornit, tot pe creastă, spre Padiş. Tot drumul, chiar obositor, a meritat. Am dat de ponoare, abrupturi stâncoase, peşteri, avene şi o poiană luminoasă ce ne-a invitat la popas. Cine n-a văzut Apusenii, n-a fost la munte.
A doua zi am luat-o pe Valea Galbenei, am trecut printr-o gură de peşteră ce dădea intr-o galerie subterană, drumul era dificil, o apa rece ca ghiaţa se strecura ca şi noi printre blocuri mari de piatră, grohotişuri. Apa cădea în cascade şi picurii străluceau când soarele a pătruns spre ieşire. Trecusem prin Cetăţile Ponorului. Am continuat drumul până la Focul Viu.
Traseul şi frumuseţile văzute i-au făcut să uite de oboseala acumulată şi de băşicile, acoperite cu leucoplast din călcâie dar, degeaba am insistat să mai facem vreo şase kilometrii, până la Chişcău, n-au cedat, se saturaseră de mers. Se putea vizita Peştera Urşilor şi aflasem de ea, de la turiştii întâlniţi pe Valea Galbenei. Aveam s-o vizităm abia peste două zile, când am plecat din Beiuş cu traseul. La “recepţie” trona tablou lui Curta. Trăian Curta, cel care o descoperise. Toate peşterile care le văzusem înainte mi s-au părut grote. O frumuseţe cum rar mi-a dat să vad şi ce mi-a plăcut, în mod deosebit, speologii au găsit nume la stalactite şi stalagmite şi dintre toate, mi-a rămas în minte “cel mai iubit dintre pământeni”.
Da, n-au mai vrut să mergem pe jos, se tânjea după o baie caldă şi o masă copioasă la un restaurant. Cel mai apropiat oraş era Beiuşul, localnicii îi spuneau Binj şi iată-ne pornind spre oaza de confort la care se tânjea şi spre o masă bogată, stropită cu vin.
Pot să vă spun:
-Cine n-a văzut Binjul, poate să doarmă liniştit, n-a pierdut nimic.
Chestia cu baia caldă a căzut, n-aveau decât rece, ca apa din Valea Galbenei dar, ne-am consolat, aveam să dormim într-un pat. După un duş rece, ne-am adunat şi ne-am îndreptat spre cel mai bun restaurant, recomandat de fătuca de la recepţie. Nu eram în Marsilia dar gândul că o să cinez civilizat m-a dus spre intrarea în restaurantul lui Fracoise le Grec. Când mă aşezam la masă, veneau doi bucătari, sau poate chelneri, cu ghiridoane, unul cu un platou din lemn pe care trona o jumătate de metră de muşchi de vită şi unul, cu tot ce trebuia pentru prepararea sosurilor. Îmi cunoşteau tabietul. Carnea de vită, perpelită puţin era inundată de un sos ce-n final dădea renumitul “steack au poivre”. După două pahare de vin roşu, “Chateau la Tour” şi vreo trei sau patru bucăţi de brânză, apărea Francoise, cu o sticlă de Rastignac, un fel de cognac, şi beam împreună un paharel, din partea casei, “com digestiv”.
Am ajuns la restaurant şi ne-am aşezat la o masă din grădina de vară. Mi s-a părut mie cam pustie grădina dar, m-am gândit c-am ajuns mai devreme. Am aşteptat chelnerul, cam mult şi cine spune că englezii n-au umor, se-nşeală. Nu întâmplator le-au spus “waiter”. Tocmai vream să cer condica de reclamaţii când a apărut şi “tovarăşul”.
Nu i se citea nimic pe faţă şi drept să vă spun, nici nu mă interesa, eu doream să citesc o carte cu meniurile ce le avea dar, mi-a tăiat elanul şi nu ştiu cum aţi fi reacţionat voi, dar mie mi-a venit să urc înapoi, la Padiş, să mă afund în pădure şi să urlu tare, ca să-mi treacă. Ne-a spus, cu seninătatea unui “waiter”, aşteptat ca sfintele moaşte:
-Ne pare rău, azi e zi fără carne, nu avem decât macaroane cu brânză.
Mâncarea ca mâncarea dar ce bună e mișcarea!
Dimineața, primii zece pași îi fac până la mașină. Am ieșit la o plimbare în parc. De fapt aveam întâlnire cu un prieten ce venea de departe și întârzierea lui m-a „trimis” la plimbare. Acum, în parc, pe scurt:
Copii cu „motorizate” de unul sau două picioare putere, puseseră de un raliu.
Înhămați la o bunicuță, gemeni sau gemene, nu mi-am dat seama, învățând să meargă, trăgeau de ea ca de-o caruță.
Un bunic cu Jurnalul Național în mână:
-Dumnezeii mătii! îl aud.
După direcția privirii mi-am dat seama. Înjurătura n-avea nicio legătură cu lectura sau cu Tucă ci c-o fătucă, nepoata lui, se îndepărta de banca pe care ședea.
Desi scria „Interzis câinilor” dacă-i adunai puneai de-o „haită”. Un tânăr își antrena „odrasla” c-o minge pe iarbă, asta mi-a adus aminte de câinele meu, un Airedale Terrier pe nume Rulf . Dacă i-ar fi prins mingea nu-i mai dădea drumul decât la masa de seară, acasă. Apostrofat de paznic tânărul s-a ștrofocat, ofuscat:
-Ce bă, te-a trimis primarul!?
Câinele, nevinovat, și-a ridicat un picior ușurându-se pe o plantă și la cât de „bine” văd mi-ar fi plăcut să fi fost o mazăre.
Pe o bancă, cât era de lungă, culcat pe-o dungă, un tănăr de vârsta lui Romeo visa la o saltea Dormeo. Adormise pe o „melodie”. Un zornait de zaruri din Clubul Pensionarilor, singurul loc unde se putea citi cu litere de-o șchioapă „Interzis accesul copiilor”. Oare ce făceau pensionarii între două jocuri de table?
Parcul nu-mi putea oferi mișcarea necesară pentru sănătatea mea.
Mișcarea este sănătate curată, mi-a spus un prieten. Apoi, m-a întrebat dacă am o bicicletă. Singura „bicicletă” pe care o am, o port pe nas. Sfatul primit de la un prieten este, pentru mine, sfânt. O fi remarcat ceva-ceva la mine. Mi-am zis să împrumut o bicicletă, așa ca pentru testare și să particip la un concurs organizat, pentru amatori. Locul de start, nefiind prea departe, am parcurs distanța până acolo pe bicicletă. Pe drum, viitorii „concurenți” mă depășeau într-o „veselie”. Veselia cred că venea de la faptul că se bucurau de un asemenea competitor. Am aruncat o privire în urmă și la o distanță de o sută de metri, apreciată din ochii cu care nu văd prea bine, (un trecător mi-a spus că erau numai douăzeci), un tânăr pedala puternic, să mă „prindă”. Ambiționat să ajung înaintea lui la start, am „băgat” pedale, dar m-a prins. M-a prins un cârcel de mi-au trebuit zece minute să-mi revin. Startul nu l-am ratat. Fusesem cooptat ca arbitru. După ce am privit un timp, scurt, plutonul de cicliști depărtându-se, m-am așezat pe un scaun. Avea dreptate prietenul meu, mișcarea este sănătate curată.
Mișcare dorea și nevastă-mea de la mine. Ținea neaparat să mă vadă făcând treabă. Am plecat, cu cântec sau scâncet, nu mai țin minte. Cred că așa s-a întâmplat.
Eram în curte şi mă gândeam cum să reduc la scară ce se întâmplă în ţară când, o aud pe nevastă-mea:
-Urcă odată pe scara aia şi tunde plantele că ne năpădesc frunzele!
Şi eu care mă credeam, la mine acasă, şeful statului. P’asta o ştiu tot de la ea „Iar stai, iar stai!”. Aşa a început armonia. Avea un capriciu să mă vadă andante allegrissimo pe scară.
Urcând affestuoso şi appassionato, nevastă-mea care este molto vivace m-a apostrofat:
-Cu tempo-ul tău ne apucă nocturna.
Cu toate că mă mişcam grazioso, chiar maestoso, mi-a spus că sunt lamentoso şi a dat drumul la o cantabile, furioso, poco a poco crescendo. Degeaba am încercat cu un adagio de tip intermezzo scherzando când, cu un glas
lacrimoso m-a moderato allegretto:
-M-am săturat de glumele tale fâsâite.
Pe fundal, un concerto grosso. Era corul bisericii care ne îndemna să votăm un ortodox.
Intotdeauna, recomandarea mea a fost ca toată treaba din familie să se desfășoare între orele 08:00 și 17:00 când eu sunt la serviciu. Să nu-i încurc pe socrul și pe nevastă-mea. Ieri, venind mai devreme de la serviciu, i-am găsit radiind de bucurie că-și terminaseră treaba la timp. Au desfundat haznaua. Inițial, m-am gândit să le fac o poză, s-o pun la panoul de onoare al familiei sau chiar pe „Facebook” dar, cum în țară se sărbătoarea „Caderea Bastiliei” (alta cădere nu țin minte să se fi sărbătorit) și după modelul francez (ne plac noua modelele „de-afară”), m-am gândit să sărbătorim și noi desfundarea haznalei. I-am invitat la o bere în chioșcul de-afară. Era plăcut în Agigea.
De câte ori stau, față în față, cu socrul meu își aduce aminte de tinerețe, ceea ce pe mine mă flatează. Am 69 de ani. Discuția a deschis-o el:
-Când eram tânăr, la restaurant, trăgeam lângă masă un picior (mai multe navete de bere suprapuse) și nu mă sculam până nu le terminam. Era un restaurant, am un lapsus și nu mai știu cum se numea. Poate-ți aduci aminte tu! Era pe strada…colț cu strada…
Cum eu nu le am cu străzile din Constanța i-am cerut un punct de reper și l-a dat:
-Intersecția…o știi !?
L-a răspunsul meu afirmativ a continuat:
-Cum mergi înainte…Aici l-am întrerupt.
-Inainte, când vii dinspre Năvodari sau dinspre Agigea?
A fost întrebarea care l-a supărat. A început explicația plecând de la Casa de Cultură și după ce m-a purtat, cu cuvintele lui, pe alei, străzi, străduțe și bulevarde s-a lămurit. Nu știam nimic. A plecat la baie. Acum, o bere era de-ajuns. A revenit după vreo zece minute. Era fericit. Semn că memoria i-a revenit.
-Mi-am adus aminte. Nu știu cum se numește acum, atunci se numea „Rapid”.
-Acum, Intercity, tataie!
Mi-am propus să fac o pauză de scris. Să stau de vorbă cu mine cel care aș fi vrut să fiu și mi-am dat seama că viața mea, se compune numai din evenimente și zile pe care le țin minte, celelalte habar n-am cum au trecut precum la femeile care-și petrec cei mai frumoși zece ani din viață între 28 și 30 de ani.
Toate bune si frumoase numai să ai parte de sănătate. Să nu ajungi pe măna doctorilor.
Nu m-am simţit bine în ultimele zile. Nu ale mele, ale săptămînii. Auzind de minunea de la un spital din Gura Humorului am dat o fugă până acolo. La intrare, lume multă şi după cum se înghesuiau,…oameni puţini. L-am întrebat pe unul, care mi s-a parut mai amabil, după faţă şi după port:
-Ce se întâmplă?
-Coboară primul pacient, mi-a răspuns, Noi suntem rudele şi vrem să vedem minunea. Cică intri în el bolnav şi când ajungi la parter ieşi sănătos.
Mă miram eu să fie un lift oarecare. I s-a tăiat panglică tricoloră. La inaugurare a fost sfinţit de un sobor de preoţi şi am văzut o mulţime de parlamentari şi oficialităţi locale cum n-am mai văzut decât la bufetul Parlamentului, când s-a votat bugetul. Premierul a lipsit. Era la “Românii au talent”. Il imita pe purtătorul de cuvânt al Guvernului. A primit trei de “Da” şi a rânjit, în felul lui specific, de bucurie.
Deci, era aşa cum am bănuit. O minune de lift, sau, mă rog, un lift de toată minunea.
-Aşa multe rude are primul pacient?
O întrebare, care mi-a scăpat fără să vreau.
-Ah, nu, sunt şi vecinii de gradul întâi.
Tocmai vream să-mi explice, când a continuat:
-Sunt ăia ce stau pe o rază de cinci sute de metri de la casa bolnavului. Primarul a supus chestiunea la vot în Consiliu şi ca să mărească bugetul local le-au cerut să se legitimeze cu o copie legalizată după cadastru.
-Cum se ajunde la liftul ăsta? Il întreb, aşa mai indiferent, ca şi cum nu m-ar fi interesat prea tare.
-Ăsta se ia de la ultimul etaj. Funcţionează numai pe coborâre. Informaţii suplimentare le găsiţi pe afişul de la intrare. Nu, nu aici, la intrarea în oraş.
M-am întors la intrarea în oraş şi ce-am citit, am transcris pentru informarea dumneavoastră. Accesul la intrarea în lift se face pe trei căi, pentru a se evita îmbulzeala şi a se face o preselecţie a bolnavilor. Cei ce suferă de arsuri interioare şi exterioare vor folosi scara de incendiu. Cei ce au suferit accidente în câmpul muncii sau la munca câmpului vor folosi scara de serviciu. Cei ce au probleme interne vor folosi scara interioară.
M-am simţit mişcat. Cum să nu fii mişcat de prima panglică tricoloră tăiată pe anul în curs, în postul Paştelui, pentru binele omului?! Nu, nu asta m-a mişcat. M-a mişcat nevastă-mea.
-Schimbă partea c-ai început să sforăi.
Mă bucur că nu m-am ridicat din pat să mă uit pe fereastră. Uitam ce-am visat.
Cum spuneam, măncarea nu e bună. O masă obișnuită a fost transformată într-un dezastru. Socrului meu i-a rămas ceva în gât. Un dop ce nu permitea nici apei să treacă. Vorba lui, „ghinion cu Greta Garbo”. Nicio manevră, cunoscută din literatura de specialitate, nu ne-a ajutat. Am plecat să căutăm un „tirbușon” adecvat.
Rămas în minte, cu mulți ani înainte, despre situația „urgenței” am încercat la particulari. Primul n-avea orelist, al doilea lucra numai cu programare, al treilea, amabil, după ce l-a consultat a dat dezamăgit din cap și ne-a îndrumat către al patrulea. Nici aici nu s-a reușit, dar nici nu ne-au taxat, îndrumându-ne spre locul de care am fugit, Spitalul de urgență. Asta mi-a adus aminte de o șampanie franțuzească la care nu poate fi scos dopul și se deschide precum fiola, zburându-i gâtul. Domne ferește!
Am intrat în sala de așteptare a secției de urgență, loc inaugurat de însuși Arafat. Imaginați-vă! Sunteți pe un aeroport unde s-a anunțat o întârziere de zbor sau o grevă a piloților. Trebuia să apelezi la o magie pentru un loc de „parcare”, adică un scaun. M-am uitat la ceas. Era 18:20 și cum pe biletul de trimitere al socrului meu era scris „pentru internare” l-au pus repede (prima și ultima surpriză) într-un scaun cu rotile și apoi împins spre culoarul cu cabinete de consultații (la vreo cinci metri distanță). L-au mutat pe un scaun.
In sala de așteptare am remarcat o fetiță. Așa se vedea de unde priveam. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama. Nu era însoțită. Probabil însoțea pe cineva. Când m-am apropiat, am constatat greșeala. Nu era singură. Era cu un bebeluș,…în pântec, modest îmbrăcată, cu fața încordată și privirea spre recepția de unde se aștepta strigată.
Un nume de fată s-a auzit de la recepție. Instinctiv am întors capul spre locul unde fata ședea. S-a ridicat, a spus „Doamne ajută!” și s-a îndreptat spre asistentă. M-am uitat la ceas. Era 21:10. Mi-am aruncat ochii pe culoarul cu cabinetele. Socrul meu era pe același scaun, nu fusese mutat.
Se eliberaseră două scaune. Am profitat, eu și un bătrânel. „Bătrânelul” era cu zece ani mai tânăr decât mine dar, barba ce-i inunda obrajii și mustața stufoasă ce-i acoperea buza de sus îl făceau mai în vârstă. „Bătrânelul”, meticulos, și-a așezat geaca pe speteaza scaunului semn că îl dorea ocupat. Dintr-o punga de „un leu” destul de veche, a scos un ziar. Era Ziarul financiar, la fel de vechi ca punga de „un leu”. M-a surprins gândind, după aspectul lui, o fi fost cândva patron și a dat faliment. Ziarul financiar era un fel de „mapă” în care-și ținea trimiterile la spital și rezultatele de la analize. Părea „de-al casei” și nu m-am înșelat.
-Am mai fost aici acum două zile, mi-a spus. Trimis pentru analize am stat de la ora 16:00 până a doua zi la 10:00. Am intrat pe picioarele mele și la ieșire pe un carucior. Când am coborât, cea care mă împingea m-a întrebat dacă nu dau o cafea. I-am dat cinci lei. Mi-au greșit o poză. Pentru ea m-au retrimis aicí.
M-am uita la ceas. Era 22:15. Mi-am aruncat ochii pe culoarul cu cabinetele. Socrul meu era intins pe un pat. In sala de așteptare agitație mare. Trei ambulanțe și-au „vărsat” pacienții și când au părăsit sala m-am uitat la ceas. Era 23:05. Se aude un strigăt de diperare.
-Veniți repede că moare!
O femeie dându-și ochii peste cap și-a atenționat însoțitorii ca ar dori să leșine. N-a leșinat.
În sfârșit! Socrul meu a fost internat. M-am uitat la ceas. Era 02:30. „Bătrânelul” era pe același scaun. Scoaterea „dopului” din gât a durat cinci minute.
Eu am avut o problemă la piciorul drept. O tromboză, ce nu se putea trata cu nicio supradoză de medicamente ceea ce m-ar fi scutit de cuțit și mi s-a recomandat un internat, la o clinică particulară din a noastră țărișoară. La cele de stat, ai de stat, de umplut buzunare cu „hârtii” de valoare și de faci o socoteală, la sfârșit, te simți păcălit de cât ai plătit în cincizeci de ani, asigurarea, ajungând să-ți plătești prima ta zi de spitalizare. M-am internat la privat. Aceiași medici de la stat…altă situație. Atenți cu mine de parcă umblau cu un ou Faberge. După analizele de rigoare m-a luat la consult un medic pe care l-am recunoscut. Lucra și la „Municipal” unde am avut cu el o altercație când l-am internat pe socru-meu. Acolo, acru, aici, dulce ca mierea. Cred că mă cunoștea. Am dedus după întrebarea ce mi-a pus:
-Ce parere aveți despre oxigenoterapia hiperbară?
-Ajută dar, nu vindecă, i-am răspuns.
-Și în câteva cuvinte?
-E mai bună decât frecția cu spirt…
Mi-a mulțumit pentru sinceritate și m-a condus la un lift, de unde am fost preluat și cazat într-un salon, precum o cameră de hotel, trei stele. Pat cu o telecomandă ce-l frângea în trei, plasmă, frigider, baie…ce mai, tot dichisul. M-au instruit pe rând asistenții apoi, au început pregătirile și cea mai draguță a fost o asistenta care, mi-a fixat o branulă pentru „hrănit” și medicație spunându-mi că altfel. voi fi făcut ciur, vă jur. M-a rugat s-o iert spunându-mi:
-Este singura înțepătură, care doare și parcă plângea când branula o-nfingea.
A avut dreptate, după operație m-am trezit în pat și o clipă am crezut c-am visat. Ajuns acasă am fost întrebat dacă mi-aș dori ceva de mâncat.
-Ceafă la grătar, am spus.
Nevasta-mea a sărit în sus, ca arsă, de parcă o pusesem deja pe grătar, pe ea, nu ceafa la care tânjeam.
-Doctorul ți-au recomandat ceva ușor, o aud.
-Ceafă de pui, am vrut sa spun. Asta, ca să dreg busuiocul și na beleaua…
-Bă tu trebuia să fii operat la cap. Iți fac sarmale din carne de pui în foi de viță. Ce zici?
-Sarmale în foi de viță sau viță în foi de sarmale, nu contează, mănânc orice.
L-a trimis pe socru-meu să cumpere, de la piață, foi de viță de vie și după un timp sună telefonul. Am răspuns eu. La telefon socru-meu, mă întreabă:
-Câte frunze să iau?
-Câtă iarbă, tataie! Apoi l-am auzit bombănind.
-Are dreptate fiică-mea, trebuia să fii operat la cap.
Problemele cele mai mari le-am avut cu ochii. Intr-o zi, venind de la serviciu, l-am întrebat pe socru-meu:
-Ce-a zis medicul despre analize?
Are diabet şi de aici probleme. Râzând mi-a spus:
-Mi s-a recomandat să fac operaţie de fimoză.
Tare ! La vârsta lui. Tocmai mă gâdeam la “ce are sula cu prefectura” când am fost coborât pe pământ tot de el:
-Am încredere oarbă în doctori.
Asta mi-a adus aminte că nu mai văd bine. Trebuie să-mi shimb ochelarii. A doua zi, m-am dus la un magazin de Optică. Nu-i spun numele să nu-i fac reclamă. Lume multă, de parcă toţi “chiorii” din Constanţa se hotărâseră să-şi schimbe ochelarii în aceiaşi zi. Cum n-am răbdare, m-am dus alături, câţiva metri, într-un altul, tot de optică, dar gol. Acolo, două fătuce, simpatice, alese parcă de la Miss România, m-au întâmpinat cu zâmbete atrăgătoare, gata să mă servească “la cleşte”. Cleştele s-a dovedit a fi unul de rufe, care la prima “agăţare” îi sare resortul.
-Cum dracu’ rezistaţi alături de vecinul dumneavostră?, le-am întrebat în timp ce aruncam privirea prin vitrinele cu rame de ochelari.
-Mai intră şi câte un grăbit ca dumneavostră. Oops. În timp ce mă gândeam c-am nimerit la o “optică” de urgenţă, le-am auzit:
-Luați loc, imediat vine şi medicul oftalmolog.
A venit. După un sfert de oră, dintr-o cameră alăturată. Am continuat să privesc ramele de ochelari “gucii”, “versace”…şi tot felul de “capace”, la preţuri cuprinse între pensia lui socru-meu şi salariul meu pe două luni, jumătate.
Medicul oftalmolg era tot una, din acelea de la Miss Romania. N-a trebuit să-mi spună de două ori “uitaţi-vă la mine”. După ce m-a examinat în două aparate, mi-a spus ceva ce mi-a amintit de o reclamă “aveţi ochii roşii ca un semafor” şi mi-a scris o reţetă cu nişte picături.
-O să-mi facă ochii verzi?, am întrebat-o. Fetele au început să râdă. Aveau simţul umorului, dar şi nişte preţuri,…de-ţi venea să plângi. După ce mi-a arătat panoul cu litere şi cifre şi i-am spus că abia văd rama, schimbându-mi tot felul de lentile s-a reuşit o oarecare corecţie.
-Domnule!, mi-a spus, în timp ce-mi scria reţeta. Aveţi cataractă, probabil va trebui să vă operaţi.
Oops. Iată, cineva a recunoscut că am şi eu ceva.
-Să nu mai spuneţi la nimeni, i-am zis. Am auzit că Guvernul anchetează marile averi şi nu vrea să mă pomenesc cu un impozit suplimentar.
Gluma şi-a făcut efectul şi în timp ce negociam rama şi lentilele m-a sunat mobilul. Era nevastă-mea. Nu ştiu cum face, dar mereu îmi ridică mingea la fileu. M-a întrebat dacă am ajuns la “optică” si dacă mi-au găsit ceva.
-De găsit mi-au găsit. Trebuie sa fac operaţie de fimoză la ochiul drept.
S-a aşternut linişte în magazin. Am citit pe fețele celor trei Miss nedumerirea dar şi o curiozitate la ce va urma. Prima care a rupt tăcerea a fost doctoriţa, încercând să-mi explice ceva, dar am oprit-o spunându-i:
-Cum aţi fi vrut să-i spun dacă eu vreau să belesc ochii mai bine?!
Să mă fac bine familia m-a programat la oftalmolog. Puteam să-i contrazic? Nu! Îi deranja, mereu aveam o scuză.
Am intrat într-un salon unde o asistentă mi-a arătat tabloul cu litere. La al patrulea rând m-am încurcat. Nu-mi dădeam seama ce mi-a arătat şi am oscilat, în gând, între un câine şi o pisică. Ca să nu greşesc am întrebat-o:
-Sunt animale?
-Nu! vine răspunsul. Sunt litere.
M-am dat bătut. S-a apropiat de mine şi văzându-i zâmbetul încolţit pe buze mi-am dat seama, mi-a crescut cota la patru virgulă cinci milioane lei vechi.
-Mergeţi mai în faţă să vă consulte domnul doctor.
Mai în faţă era locul în care conform proverbului, adecvat situaţiei, ochii care nu văd se uită…în aparate. Doctorul, un tinerel îmbrăcat în nişte blugi cu buzunarele de la spate până la genunchi, m-a întrebat:
-Cine va recomandat?
-Familia. Mi-au zis c-am început să calc în străchini deşi, le-am spus să nu le mai lase împrăştiate în toată casa.
-Sunteţi glumeţ!
-Nu! Pacient.
-Da! Ne-am mai văzut vreodată?
-Nu! E prima dată şi sper să fie şi ultima.
După ce m-a examinat prin aparate m-a întrebat:
-Când v-aţi pierdut vederea la ochiul stâng?
-Eu cu dreptul nu văd. Cu stângul mă descurc mai bune.
-Nu-mi daţi mie lecţii cu ce ochi vedeţi şi cu ce ochi nu vedeţi, trebuie să ştim când v-aţi pierdut vederea la ochiul stâng. E foarte important şi vă rog să colaboraţi.
Ca să nu-l supăr şi să nu creadă că nu vreau să colaborez i-am dat un răspuns evaziv:
-Când l-am văzut pe Max, câinele meu, un maidanez de talia unui cobănesc german, precum un pechinez.
-Ciobănesc german, zici? Tocmai acum ţi-ai găsit o asemenea comparaţie?
-Să-i zicem mioritic deşi Max nu-i aşa păros.
-Vedeţi, avem un punct de referinţă. Deci, când l-aţi văzut pe maidanez ca pe un pechinez? Străduiţi-vă să fiţi cât mai exact.
Răspunsul meu a fost ferm şi de o precizie de invidiat:
-Când mi-am pierdut vederea la ochiul stâng.
Doctorul s-a uita la mine cu ochii cât cepele. Mi-a făcut o reţetă şi mi-a ridicat cota de participare la concursul „Vezi şi vezi ce pierzi” la treizeci și cinci de milioane lei vechi.
Nici nu ştiu cum a trecut timpul și într-o sâmbătă, la nouă trecute fix, am sosit la cabinetul medical. Sala de aşteptare era plină. Din ochi, vreo treizeci de pesoane. Pe numărate, peste patruzeci. Bucuros că sunt programat la nouă fix am încercat să mă strecor în faţă. Surpriză! Toţi eram programaţi la aceiaşi oră. Am scos un fâsâit ceea ce a atras privirile spre mine. Începusem să mă desumflu. M-am uitat împrejur. Feţe triste şi singurul venit de pe alta planetă păream eu. Cabinetul, construit pe o suprafaţă mică, era extins pe verticală. Nu ţin minte să fi spus ceva deosebit, cert este că am atras repede „interesul” pacienţilor. Scările de acces, aproape verticale, m-au făcut să fac prima recomandare:
-O scară verticală şi coborâre pe o bară de pompieri și se câştiga mai mult spaţiu.
Cum, vorba lui Moisil, nimic nu costă mai mult decât neştiinţa, m-a dezbivolit un „specialist”, un veteran. Venea a treia oară la aceiaşi intervenţie, injecţie în ochi. Reproduc lecţia cu propriile lui cuvinte:
-Stiţi, vă injectează ceva care diluează altceva ce s-a strîns în spatele a ceva care vă împiedică a vedea.
Simplu, clar şi pe înţelesul tuturor. Cum spaţiul era îngust se auzea tot ce vorbeam.
-Şi v-a făcut bine? Am întrebat.
-După prima injecţie am văzut şi-n spate.
Ceea ce pe mine m-a facut să exclam:
-Tare doctorul ăsta!
Pe feţele oamenilor a apărut primul zâmbet în timp ce „specialistul” mi-a explicat, „în spate” pentru graiul lui însemna „mai departe”.
Am fost chemat în cabinet unde un oftalmolog, altul decat cel ce mă consultase cu o lună în urmă, a început un monolog.
-Dumneavoastră v-aţi pierdut vederea la ochiul stâng şi nu se ştie când. (Cum dracu să pierd ceva ce-aveam. Vedeam. Mi-am spus în gând.). Peste trei zile vă operaţi şi la dreptul unde problema este clară (clară pentru el. Singurul personaj cu care m-aş fi putut compara era Zdreanţă, cel cu ochii de faianţă) . Mergeţi la pus picături în ochi!
Am revenit pe culoar unde scaunele disparuseră. Au fost mutate la etaj în holul sălii de operaţii. Am urcat. Mi s-a recomandat un scaun şi o asistentă ne punea picături în ochi înmânându-ne şi câte un tampon pentru a şterge eventualele scurgeri pe obraz. După dispariţia din peisaj a asistentei a venit propunerea unui pacient:
-La câţi bani ne iau puteau să cumpere nişte scaune, vă propun să facem o donaţie.
Privirile s-au întors spre mine de parcă se aşteptau la o replică . Aceasta n-a întârziat:
-Să fim optimişti! Bine că au destule tampoane. Va daţi seama, dacă aveau numai unul trebuia să-l dăm din mână în mână.
S-a râs pe înfundate. Primul pacient intrat la înţepat a fost o bătrânică vioaie. După cum se conversa cu asistentele nu era la prima „abatere”. Când a ieşit avea un bandaj la un ochi, ţinută de mâini de câte o asistentă din care una îi spunea:
-Urmează un prag. V-am pus mâinile pe balustrada scării. Uşor, uşor. Gata, puneţi piciorul pe prima treaptă!
În timp ce cobora, celor rămaşi, ne-a urat sănătate. A venit şi întrebarea mea nevinovată:
-Aşa se iese de-aici?
De data asta nu s-a mai putut abţine nimeni. Incet-incet clubul „ciclopilor” se mărea.
Ne-am întâlnit a doua zi când urma să ni se scoată pansamentul. Intrând pe hol le-am spus „Bună dimineaţa!”. Zâmbeau când m-au văzut şi asta m-a încurajat:
-Vă urez tuturor multă sănătate! Ieri n-am apucat, am fost ultimul.
N-aş putea să vă spun ce senzaţie am avut. Erau oameni în vârstă, unii de seama mea, alţii mai bătrâni şi de ce să mint am văzut şi o femeie tânără. Nu vreau sa fiu patetic cu acei pensionari (peste 90%) dar, vreau să vă spun că am rămas impresionat (nu de cele spuse de o bătrânică mulţumindu-mi, o făcusem să uite, o clipă, de ce se afla acolo). Am rămas impresionat, deşi se aflau în pericol să-şi piardă vederea, plătind bani „grei” pentru o injecţie fără ca statul să le acopere prin „casă” măcar o parte din bani, nu-şi pierduseră simţul umorului.
Adevărul ca o glumă bună sau proastă depinde de cum îl spui. De mic am fost „altoit” cu adevărul. Dacă minţeam mama îmi aplic o altoială. Aşa am învăţat să spun adevărul, după cum se prezenta situaţia: incredibil, ca şi cum ar fi fost o minciună sau, ca o glumă. Îmi aduc aminte de o bătaie pe stradă la care, am participat activ. Chemat în casă, la „altoit”, am fost întrebat:
-Ce s-a-ntâmplat?
-Nimic, am răspuns afişând o faţă de nevinovat.
-Cum nimic?! o aud din ce în ce mai răstit.
-Aaa…băiatu’ lu’ vecina mi-a spus că n-a văzut, niciodată, stele verzi şi…i le-am arătat. Mama avea simţul umorului, a râs și furia ei s-a diluat pân’ la-mpăcat.
Am să continui cu datele recente. Am fost operat la ochiul drept. Ca pacienţi, ne cunoşteam, sau mai corect mă „cunoşteau”, fiind convocaţi dis de dimineaţă, pe la ora cinci. Am intrat printre primii la consultat şi la ieşire am fost întrebat:
-Ce v-a făcut?
-S-a uitat în ochii mei ca să-mi vadă fundul.
Nimic neadevarat şi pacientii au râs deşi ştiau că e vorba de fundul de ochi.
-Altceva?, l-am auzit pe cineva.
-Nu ştiu dacă e deformaţie profesională dar, am constatat că medicii ne vorbesc la persoana a întâia plural. Mi-a spus:
-Acum mergem la salon.
M-am ridicat de pe scaunul din faţa aparatelor şi i-am spus politicos:
-După dumneavoastră.
După operaţie am fost întrebat, firesc:
-Cum a fost?
-Nu ştiu. Am închis ochiul stâng să nu vadă ce-i face la dreptul dar, nu vă speriaţi şi să nu vă fie frică. N-o să simţiţi nimic…când Guvernul pică.
Azi dimineaţă am auzit la ştiri că Banca Naţională a anunţat scăderea euro sub 4,2 lei adică, la 4.199 lei iar Guvernul, prin vocea harvardistei ne-a spus că accizele se calculează pentru 4,73 lei/euro. Dacă adevărul ăsta este o glumă bună sau proastă analizaţi dumneavoastră.
Ce să vă mai spun?
M-am prezentat la un consult de rutină.
Nu mai fusesem demult.
Medicul, mi-a spus să iau lecitină.
I-am spus că n-am de gând să-l ascult
Şi mi-a ţinut o prelegere altfel.
-Ce-ţi spun nu te-afectează defel.
Stai prost cu memoria,
Semn că te lasă bateria.
Ai nevoie de re-alimentare
Ca problema să nu ia amploare.
Eu zic să te-apuci de scris şi citit
Cât mai ai de trăit.
Mi-a recomandat ca doză
Să fac în fiecare dimineaţă o cură cu proză.
-Ceva, ceva probleme cu glicemia,
E bine să ai relaţii bune şi cu poezia.
Cât despre inimă, n-am leac
Ce să-ţi fac?
Degeaba inima ta cere.
Eşti slăbit şi nu mai ai putere.
In rest e aşa cum te-am citit
Toate-s bune pân la …asfinţit
Da! Sănătatea …boală curată! Am început să vorbesc de unul singur de când am aflat, dintr-un comunicat, despre noi taxe pe servicii medicale. Vin cu o soluţie: privatizaţi spitalul, vă va creste potenţialul. Mai puţini funcţionari la stat. Nu ne mai luați bani pentru sănătate, iar dacă ne-mbolnăvim, vorba aia…sănătoşi să fim.
In București s-a deschis „Magazinul care te ajută să trăiești mai mult”. Acum, dupa ce am trecut de 69 de ani, cu urări, din partea celor apropiați „Vai ce bine aratați, nimeni nu vă dă optzeci” sau a unora care nu m-au mai văzut de treizeci „Nu te-ai schimbat deloc…porți aceiași cămașă”, parcă mă și văd în fața vânzătoarei, întreband-o:
-Ce-mi oferiți și cât mă costă?
-O sută de euro…, o zi de la mine.
Ne naștem și urcăm într-o „mașina” cu perfomanțe diferite, îndreptându-ne spre acelasi loc:
Toate drumurile duc în acelaşi loc
Tânăr fiind n-aveam astâmpăr deloc
Le-aş fi luat la rând pe toate.
Să le parcurg până se poate.
Eram curios unde duc.
Nu ştiam dacă apuc
Să le parcurg
Şi la capăt să ajung.
Mi-am dat seama că nu se poate
Să le parcurg pe toate.
M-am decis s-aleg o singură cale
Fără să mă ghidez după anumite puncte cardinale
Şi iată-s aproape de capăt.
Merg din ce în ce mai greu şi şchioapăt
Știu că toate drumurile duc in acelaşi loc,
Fără echivoc.
Locul acela e numai unul și nu zeci
E locul de veci.
Mie, nu-mi rămâne decât să vă doresc sănătate. A mea, cum mi-a spus medicul, îmi ajunge până la sfârșitul vieții.
Aron after 65 