Capitalismul de stânga

Posted: August 10, 2015 in Scrierile mele

E o poveste despre dragoste, deși nu pare. Despre prietenie, deși nu pare. E o poveste reală, deși nu pare. E o poveste, care la prima citire, cine are răbdare, așa pare. Dacă sunteți curioși, are urmare. Spunea cineva că dragostea și durerea sunt cele două lucruri care nu pot fi ascunse. A.J Cronin a fost unul dintre autorii mei preferați de la care știu despre „Măsura unei clipe-măsura unei vieți. Nisipul curge, și fiece fir e o clipă, o lacrimă. Nisipul curge, se cerne mereu cu o iuțeală de necrezut și vine o clipă când clepsidra s-a golit, când lacrima s-a scurs și viața s-a consumat”.

M-am săturat de televiziuni, de reclame la produse proaste, de analişti, de analiza analizelor, de „vip-uri”. M-am săturat de drumurile astea, care ne omoară. M-am săturat de politică, de critică, de partide, de guvernanţi, de tot. Suntem în campanie electorală şi m-am săturat să-i aud iarăși: tot ce s-a făcut în trecut o să se dreagă de ne-o fi lumea mai dragă,…măi dragă! Cât despre criză ne vor spune c-au făcut o analiză, economia va fi băgată-n priză, o să dudue. Ne va fi frică să nu bubuie. Vom avea o creştere record, de la sud şi până la nord, fără harababură în infrastructură, străzi curate, cu spray parfumate şi autostrăzi, să vă tot plimbaţi,… fără să-njuraţi, Şcolile vor fi dotate chiar şi cele abandonate, grădiniţe nu numai pentru fiţe. Profesori şcoliţi de-o să vă cruciţi,… bine plătiţi. Spitale dotate, fără dificultate, cu tot felul de aparate, în toate oraşele, chiar și la satele din zone îndepărtate. Medici, unu şi unu, fără taxe suplimentare şi n-o spunem în şagă,… chiar şi fără şpagă. Salariile vor fi ajustate, pensiile majorate, taxele diminuate, unele eliminate, de-o să rămâneţi uimiţi… de multumiţi. Cu noi la putere veţi fi ca-n croaziere şi totul o să fie ca o sindrofie, o să curgă lapte şi miere, căldură-n calorifere cu facturi mai mici, pentru bunici şi derogări pentru pensionari, bucate numai pe ales, binenţeles, tot la preţuri mici…să uitaţi de urzici.
Aşa au fost toate campaniile. N-au ce să-mi spună în plus. Programul şi promisiunile lor se uita incă de la prima şedinţă a Parlamentului.
Motiv pentru care staţi puţin şi nu marjaţi, ascultaţi şi de boi vă depărtaţi. Că tot ce s-a făcut în trecut n-o să se dreagă, rămâne ca o moştenire pentru pomenire. Economia, e drept, va fi în creştere, dar ce-o să vă intrigă, creşterea va fi negativă. Rămân toate cum au fost şi cu-n cost mai mare să aibe ce băga şi ei în buzunare. Cât despre croaziere, numai prin frigidere în căutări deşarte, vom avea parte. Colindul lor e-un colidat pe unde nici neam de neamul lor n-a umblat. Noi vom rămâne-acasă şi vom jeli cu capul pe masă.
Sondajele sunt comandate de partide. Au bani și ies după cât de bine plătesc. Mai nou, sau poate nu sunt la curent, se fac prin telefon. Firme „specializate” angajează câțiva „sondori” să „sondeze” în mintea prezumtivilor alegători. Parcă-i văd la analiza rezultatelor:
-Șefu’! Unu m-a făcut „țigancă împuțită”.
-E băsist, trece-l la Udrea.
-Pe mine m-a făcut „măi animalule!”
-Nostalgic, trece-l la nehotărâți, Iliescu nu mai candidează.
-Mie mi-a zis „Ce bă, ești nebun?!”
-Dacă ți-a zis „nebun” într-un cuvânt, trece-l la Vadim.
-Unu’ m-a ținut un sfert de oră la telefon. N-am înțeles nimic.
-Ăla și-a dat doctoratul cu tine, trece-l la Ponta….
Concluzia finală a tras-o seful:
-Dacă jumătate din populația României se va prezenta la vot vom avea o prezență de 50%. Asta mi-a adus aminte de nevastă-mea pe care am rugat-o să sondeze tancul cu motorină, să vedem pe ce ne bazăm, vine iarna. N-avea cum să greșească, tancul era tot acolo, sticlă de nivel avea si la verificare era așa cum mi-a spus:
-Draga, e pe sfert, adica 25%.

Un ziarist scria că n-a sesizat, în campania electorală, nimic despre viitorul României. Ii spun eu:
-E ca un drum cu metroul. Atenție! Se închid ușile. Urmează stația Timpuri Noi cu peronul pe partea stangă.
Suntem în perioada în care se rescrie „tabla înmulțirii” candidaților la alegeri. Vom avea parte numai de „gratuități” servite în toate modurile posibile inclusiv în „pungi de un leu”. Gratis, mamă soacră! Cât o să ne coste vom vedea mai târziu.
Ii urmăresc pe politicieni și am încercat să scot câte ceva din discursurile lor. În afară de Doamnelor și Domnilor n-am reținut nimic. Parcă o am în față pe nevastă-mea.
Când Dumnezeu a creat femeia, a avut simțul umorului. Dracul si-a adus contribuția când a devenit soacră. Nevasta-mea este la nivelul „simțul umorului”. M-a întrebat de ce sunt îngândurat. Am și eu momentele mele de sinceritate. De-aia m-am căsătorit, să nu mai dau tot timpul vina pe Guvern, pe Parlament sau pe Președinte. Dacă situația va continua tot așa nu-mi mai fac griji. Grijile ar fi inutile. Vine iarna și cum iar..n-am…combustibil, am întrebat-o cum stăm cu finanțele. Dacă mă dădeau banii afară din casă eram parlamentar și oamenii cu bani sunt ocrotiți prin lege, la adăpost chiar și de frigul din „casele de cultură” ale Internelor. Auzind-o vreun politician, fost strungar sau altul, fost lăcătuș mecanic, ajunși în Parlament, cum îmi răspunde la întrebare, ar fi renunțat la politică și s-ar fi întors în producție să concureze la „strungulețul de aur” sau la „cheia franceză de platină”. Când și-a terminat „narațiunea” am uitat ce-am întrebat-o.
„Gargara” este pentru un scaun în Parlament sau la Președenție. Asta le este aspiratia ce le taie respirația. Ii face să-şi uite rolul, le creşte colesterolul şi după ce iau hapul îşi uită deschis prohapul. Combat bine fără cuvinte blajine, ştiu să bage intrigi, să bălăcărească. Dau atacuri la persoane, unele chiar grosolane, asmut cu privirile piedute înspre Cotroceni si Casa Poporului. Împroaşcă cu dojeni, îi amenintă cu ieşirea din arenă pe cei ce au fost, in trecut, pe scenă. Oare ăsta-i topoganul şi sloganul care-i vor propulsa? Nu ştiu. Așa este valul şi multora le place scandalul.

Doamne, unde ți-a fost capul
când ne-ai clădit?
La urechi nu te-ai gândit
ca atunci când nu ne prea convine
să se-nchidă de la sine.

La nerecunoștință,
la aroganță,
la idei de circumstanță,
la injurii și spurcăciuni,
La multe minciuni,
la bâlbe politice și vorbe critice,
la vicii de vorbire cu blagoslovire,
la greșeli gramaticale, dacă e cu cale.
la prostii și nerozii.

Doamne, unde ți-a fost capul
când ne-ai clădit?
Numai la ochi te-ai gândit
să le oferi mai multe stări valide.
Ți-a convenit ca pe ei să-i putem închide.

In țara în care trăiesc, oamenii sunt de două feluri: pro și contra ceea ce îmi aduce aminte de o vară fierbinte.
Ce naște din pisică, de când lumea și pământul,… de vină este „motanul”. Pentru mine „motanul” este tot pisică, n-am reușit să-l deosebesc niciodată. Vecinul meu, ne-a Costică, are o pisică și când i-am spus:
-Vai ce pisică frumoasă aveți!
Nu m-a contrazis spunându-mi:
-Nu-i pisică! E motan.
Din spusele „motanului” , el a contribuit substanțial (nu mă-ndoiesc) la „zamislirea” unei „pisici” supraponderale, o alianță de partid contra naturii, pe care i-a aratat-o adversarilor. Cu ochiul lui de pisică a „clopoțât” pentru primul plan de bătaie… „Jos Președintele”. N-a reușit, adeverindu-se zicala: pisica cu clopoței nu prinde șoareci. N-a ieșit cum s-a “clopoțât”. Deh, ceasul rău,…pisica neagră. La putere fiind, la început lapte și miere, președinții alianței umblau cu pisica în straiță. Cel mai jmecher, când îi murea pisica, o arunca în ograda celuilalt sau în a cui nimerea.
La noi numeni nu poate rupe pisica în două.
Discursul unor politicieni şi această campanile, îmi dă senzaţia că vor să ne convingă de coborârea “Raiul” pe pămant și mi-a adus aminte de “Doamne-Doamne”, “Cel nenăscut şi negenerat” venit de undeva şi de nicăieri, din nimic. Cum se plimba El aşa, pe întuneric, într-un “haos”, în care n-avea de ce să se împiedice, nu tu referendum, nu tu electorat, nu tu adulatori, nu tu nimic. Scârbit de ceea ce nu vedea în jur, obosit de atâta umblat şi stat în picioare, de făcuse şi varice, s-a oprit undeva. Unde? Nici El nu şi-a dat seama. N-avea puncte de referinţă și chestia asta l-a “vârât în draci”. De aici a apărut şi cuvântul “enervat” pentru “indulcirea” expresiei. Nu era nimic, nimic şi cum n-avea pe ce să se aşeze s-a aşezat pe gânduri. Gândind şi scobindu-se-n nas a descoperit “materia” pe care transformând-o într-o biluţă, i-a dat un bobârnac, turtind-o din neglijenţă. Ce a ieşit i-a plăcut, a numit-o Pământ. Astfel a început “distracţia”. In inţelepciunea Lui îşi tot aducea aminte de câte ceva. A făcut ziua şi noaptea. A făcut prima familie, cu o mamă şi un tată. Mama a făcut copii, care deveniseră dumnezeii ei, de unde şi expresia “dumnezeii măsii”. Tatăl, n-avea niciun dumnezeu. Văzând cât de proşti eram, a trimis, din când în când, un deştept, să ne “lumineze”, ceea ce a dat mari dureri de cap copiilor la Bac. Cum omenerea, creată de El, înainta încet şi productivitatea muncii era scazută, l-a trimis pe Edison. De atunci, se lucrează în trei schimburi. Comunicarea a rezolvat-o cu Graham Bell. “Porumbacul” a dat faliment. Porumbeii de azi se servesc la micul dejun, iar cei ce nu se servesc, fac sport, “aterizare la punct fix” sau participă la “vernisaje cu penaje”. După tot binele făcut, a inventat politicienii, care cred că l-au supărat tare, mai ales ai noştri. După spusele unei civilizaţii demult apuse, după 9 decembrie 2012 ne mai lasă vreo două săptămâni mici, numai cât să ne dam seama ce prostie am făcut, apoi vom ajunge la mila Lui.
Parcă mă şi văd “dus”. Ajuns în cer, am să bat la poarta Raiului, unde am o pilă. Sf. Petru e tizul meu şi reciproca la “precum în cer aşa şi pe Pământ” adică “precum pe Pământ aşa şi-n cer” este valabilă. Va apărea Sf. Petru însoţit de trei “badigarzi” de la firma “Doamne păzeşte”.
-Ce vrei tu străine? îmi va spune şi până să-mi aduc aminte unde am mai auzit întrebarea asta va continua:
-Ai viză?
Oops, o să-mi dau seama că legea enunţată mai sus ca având o reciprocă, aici nu este valabilă. Nu ştiam că-mi trebuie viză. Va continua:
-Nu vezi ce scrie sus?
Am să ridic ochii şi am să citesc sigla cu litere de-o şchioapă. O şchioapă de-a Lui nu de-a noastră: “Spaţiu Schengen”, un fel de “precum în cer aşa şi pe Pământ”.
Alegerile s-au terminat și Parlamentul este plin. S-a semnalat că ar fi supra-populat. Deh, așa s-a votat, pe legea nouă, cu mâinile, amândouă.
Despre ceea ce scriu pot depune mărturie o fată din Baia Sprie, coafeză la o frizerie și un pămpălău din Zalău. Mi-au spus că parlamentarii sunt elita.
Am aruncat un ochi pe lista lor și am aflat. Vreo zece procente sunt aleși de mai mare dragu’, cum ar fi zis Fanus Neagu. Beleregi numai buni de făcut legi „trăgându-și” pensii de invidiat deși n-au contribuit la stat.
Eu nu sunt de acord. Nu toată „pleava” ar fi fost aleasă din Suceava, iar restul ar fi niște „surcele” din Pogoanele sau Târgu Măgurele. Nu! Avem oameni școliți, absolvenți „magda cum laude” la denea, chiar din Mehedinți, tehnicieni din Fieni, energeticieni și electricieni din Mioveni, Fălticeni, chiar și colegi de-ai lui Mihai Viteazul din Călugăreni. Din Poienari ne-am ales cu strungari, iar din Rovinari unde minerii sunt majoritari au fost aleși tâmplari, doi gestionari și dintr-o eroare, cu totul involuntar, a fost ales un cofetar. Din Calafat un comerciant de la Remat. Din Urlați și Afumați numai muncitori necalificați. Dintre ei s-a distanțat un lăcătuș din Luduș cu o teză de doctorat în care a demonstrat, cu subiect și predicat: cheia franceză este engleză pe care a transformat-o, cu talent, în patent, printr-o „jmecherie cu ghivent”. Pe scurt, un ăla și o aia din Strehaia și Gătaia.
Asta este politica. Gustând din “Sarmaua” lui Ionel Teodoreanu a ieșit și definiția:
Vis înaripat al unei găști, o dorință de furat.
Somn lung metamorfozic în scaun de aristrocat.
Potpuriu de șpagă și de mită, simfonia furăciunii.
Gând mârșav, minciuni și fraudarea națiunii.
O curvă cu ifose de doamnă, ce lumea o-mbârligă cu promisiuni și la vot cîștigă. Poporu-i… mamaligă.
Că-i de stânga, că-i de dreapta nimeni nu are habar.
De-o intrebi iți răspunde jmecherește „îmi e… perpendicular”
O doctrină ce ține-n spațiu tolerate,
perle de prostie, burți și piepturi de politicieni, umflate.
O gașcă de borfași, buni de trimis la „mititica”.
Iată-n câteva cuvinte cum s-ar defini…politica!!!
Și, ca tacâmul să fie complet, cei rămași pe dinafară nu vin niciodată cu „mușchii” lor de-acasa.
S-a întâmplat la o trecere de pietoni. O trecere pe care vezi câte o persoană cam o dată pe săptămâna. În acea zi a trecut o cucoană. Mașina din fața mea a frânat brusc. Eu, neatent, i-am „tras-o”. Am ieșit amândoi din mașină. Eu liniștit, ca dup-un ațipit, el roșu la față , bun de trimis pentru transplant de piele la spitalul de arși. În timp ce mă gândeam din care bucă să-i ofer „materialul” necesar, tresar admirând perfecțiunea armonizării porbagajului cu instrumentul lui Fărimiță Lambru iar el, păgubitul. sigur, n-auzise de Fărimiță Lambru, n-a prea fost încântat de „armonizare”, probabil, datorită unor mici imperfecțiuni, pe ici pe colo. M-a amenințat c-o întrebare. Tare!
-Știi cine este avocatul meu?
Ce-mi plac mie ăștia care nu vin cu „mușchii” lor de-acasă! Ce treabă avea avocatul lui cu „armonizarea”?
I-am răspuns simplu:
-Nu.
-Hașoti, îl aud spunănd în timp ce pe fața lui de „ars” apăruse un rictus. Probleme cu sistemul nervos, m-am gândit. Rictusul arăta ca un rânjet. A continuat:
-Știi cine e Hașoti?!
La astfel de indivizi, insipizi, n-am obiceiul să le dau satisfacție în nici-o situație și „m-am făcut că plouă”.
-Ăla pe care-l știu eu, a murit. Era fotbalist la Steagul Roșu Brașov.
-Ești dus, nene! Il aud în timp ce fața lui de borcan umplut cu gogoșari, era transformată de rictus într-o pătlagică mănată.
-Văd că stai bine cu „mușchii” dar, dus-nedus, hai să ne ducem la poliție. Am asigurare.
M-am retras în biroul meu, în faţa calculatorului. N-am de gând să-mi las barbă, nici să uit de aniversări şi sărbători legale ci să scriu. Așa mi se intamplă, de la o vreme, scriu ce-mi aduc aminte și nu vreau să uit. Un fel de-a joaca cu litere şi cuvinte, dar şi aici mai sunt deranjat, din când în când şi destul de des de probleme domestice.
A sunat mobilul pe care a apărut un plic. M-am oprit din scris. „Poştaşul” îşi făcuse datoria şi dacă schimbul de mesaje nu m-ar fi amuzat n-aş fi scris despre el. Am deschis plicul şi am citit.
-Am suferit că nu ai avut încredere în mine. Am vrut să te dau uitării. Am inima plină de tristeţe! Mă gândesc la tine şi la sărutul tău, vreau să-ţi mai simt îmbrăţişarea.
Oops! Era tare mesajul. Am căutat un nume dar la sfârşitul mesajului scria “Sender (no name)” şi cum gândurile mele erau prin ’51-’52 mi-am adus aminte de fata cu ciupituri de vărsat pe faţă, pe care eu le vedeam “gropiţe”. Eram colegi de gradiniţă şi într-o zi am îmbraţişat-o. M-am împiedicat de piciorul unui scăunel şi am căzut, grămadă, peste ea. Am vrut să “pup” locul unde-o durea. Mie-mi trecea când mă pupa mama. Mergeam prea departe cu gândurile şi să nu mor prost, cum se spune, am răspuns cu o întrebare:
-Mesagerul poartă un nume?
Știam. “Poştaşul sună întodeauna de două ori”. Am aşteptat, nerăbdător, răspunsul. Nu a întârziat prea mult:
-De ce eşti aşa dur cu mine?
Era aşa cum bănuisem, o doamnă sau o domnişoară şi am rugat-o să verifice mai atent numărul de telefon la care a trimis mesajul. “Poştaşul” a mai sunat odată și am citit:
-Imi cer scuze, mi-am exprimat un gând frumos la un număr greşit.
Aşa e în viaţă, gândurile frumoase sunt întotdeauna pentru altcineva. A tastat un numă greșit…ceasul rău.
“Ceasul rău” era și încă mai este, un restaurant ce se afla cam la jumătatea drumului pe care îl făceau ai mei, între locuinţa închiriată de la Ţuţuianu şi noua casă pe care şi-o construiau. Drumul se facea pe jos, nu erau mijloce de transport în comun pe traseul lor şi dura cam o oră. V-am spus asta ca să vă daţi seama de distanţa pe care-o parcurgeau ai mei aproape zilnic. In vara lui ’57 ne-am mutat la casă nouă.
Când eram copil, de la joacă eram deranjat, în general, de două ori pe zi. Întâi, pe la ora prânzului când mă trimitea mama după pâine. Nu crâcneam, avea o putere de convingere ce-o ţinea în cui după uşă. Magazinul era la aproape un kilometru distanţă de casă. Pâinea se dădea la kilogram şi pe cartelă, o coală cu un fel de timbre. Vânzătoarea rupea timbrul şi-l lipea cu cocă (nu se inventase încă aracetul, nu apăruse Super glue, Lampofix sau alte sortimente de lipit) într-un caiet. La cântărire, întodeauna apărea o felie în plus pe care-o mâncam pe drum. Pâinea era puţină dar gustoasă. Al doilea deranjament era când venea tata acasă. Ii plăcea să joace şah cu vecinii şi mă trimetea după ţigari. Nu crâcneam, sigurul lui argument era cel spus:
-Vezi, dacă n-are Mărăşeşti îmi iei Mureş sau Olt. Traficul cu ţigări străine a apărut mult mai târziu.
Nu mă deranjau aceste deplasări, aveam un prieten, Pufi. Era un câine de talia unui cocker, dar complet alb şi lăţos. Vara, mama, ca să-i dea un aer mai fioros, îl tundea ca pe un leu, îi lăsa coamă şi un smoc în vârful cozii. La operaţiune o mai ajutau şi vecinele. Pufi era maidanez. Cine ştie, poate unul dintre strămoşii lui a fost de rasă. El mă însoţea, întotdeauna, în plimbările mele. Eram nedespărţiţi, ce mai, prieteni la cataramă şi nu mă temeam că-l calcă vreo maşină. Pe străzi circulau doar trăsuri.şi alea destul de rar.
Mutați la casă nouă, Pufi devenise agitat şi ca să nu fugă, mama îl lega cu o sfoară de un ţăruş bătut în noua noastră curte. Imprejmuirea curţii nu era gata. N-avea timp de el. Era netuns şi agitat, Intr-o zi la capătul sforii nu mai era Pufi. Am alergat plângând pe străzi şi strigând “Pufi ! Pufi !”. Nu l-am găsit. Pe atunci nu erau câini vagabonzi. Umblau hingherii cu căruţe special construite şi cu laţuri îi adunau de pe strazi, dar nu să-i ducă la vreun adapost ci pentru blană. Erau jupuiţi şi leşurile aruncate într-o groapă comună, pe “Dealul Melcilor”.
Trecuseră vreo trei săptămâni, vacanţa de vara era pe sfârşite. Împreună cu copii de pe stradă “pusesem” de-o miuţă, adică jucam fotbal. La un moment dat, privind spre capătul străzii am văzut o “mogâldeaţă” albă alergând spre noi. Era Pufi. Am alergat spre el şi m-am aşezat în genunchi, întinzând mâinile. Mi-a sărit în braţe şi cu labele pe după gâtul meu, cu capul aplecat pe umăr a scos un oftat, iar pe mine m-au podidit lacrimile. Am stat un timp îmbrăţişaţi, apoi i-am dat drumul şi am fugit amândoi spre casă. Mama s-a bucurat nespus când ne-a vazut şi a început să râdă. Mi-am dat seama de ce râdea privind-ul mai atent la Pufi. Era tuns ca un leu, cu coamă şi un smoc de păr în vârful cozii.
Trecuseră aproape cincizeci de ani, vremurile erau mult schimbate. De câţiva ani buni în capitalism. Din „proprietari” devenisem „acţionari”. Cei ce s-au descurcat au răzbit ceilalti, mulţi, au rămas c-un petec de hartie. Gluma care circula, de forma „Dai în mine, dai în fabrici şi uzine” devenise în realitate „Dai în fabrici şi uzine, dai în mine”. Scăpasem de „abonamentul” la alimente inventat de nea Nicu şi ne-am trezit, la un preţ accesibil tuturor, proprietari pe apartamentele în care locuiam. Unii mai puţin norocoşi locuiau in apartamente de Ţuţuieni (patronul caselor de pe strada în care am locuit). Dinspre economie, veştile erau din ce în ce mai proaste. Fabricile vândute pe te miri ce erau fie falimentate, fie direcţionate la fier vechi. Am învăţat ce este şomajul şi cred că şi fabrica de nasturi de care scriam la început, a dat faliment. Am mai învăţat ceva, să fim patroni, mici, dar patroni şi visul nostru se-mplinise, devenisem toţi „milionari”.
Ne-am „jucat” cu averea noastră. Așa se joacă pe la noi, când pe stânga când pe dreapta, un pas înainte, doi pași înapoi. Tot în joacă vă reamintesc despre “Margareta de România”. Nu este nici mama domnului Moldovei, Petru Întâiul, nici Pâslărița, este o plantă cu inflorescență compusă din flori mici, galbene, dispuse într-un disc central și din flori marginale cu o corola lungă, albă. Șefii celei mai mari alianțe politice spunând pe rând: “se rupe”, “nu se rupe alianța” au început să rupă petalele. Mai este o singură petală. Penultima a fost: “nu se rupe”.
Am dat zile de la mine (așa mi s-a părut că se cuvine), cu gândul să las să se mai limpezească apele, să se dezmeticească lumea, ca nu cumva să asist la o împrietenească adunare în Piața Endependenți. Nu! Era pe bune și m-am liniștit. Deși nu i-am înghițit, i-am „cinstit”.
Am asistat la o „Țiganiadă” de toată frumusețea, cum n-a mai fost și sper să nu mai fie. Am o bănuială, nu încape nicio îndoială. Folosind personaje de poveste (suntem de poveste), Chir Caloș de Căcăreaza, o mândrie a neamului românesc, de-a stânga-dreapta peşicherului eşichier, care ce visează ziua nu-l lasă să doarmă noaptea, cu teama în suflet de a juca, pe veci, rolul de viitor Președinte și de frică să nu i se înmâneze premiul de „cel mai bun președinte” în rol secundar, a rupt prietenia cu Născocor de Târgu Jiu. Și-a luat „berbecii” și l-a lăsat numai cu „oile”.
L-am auzit vorbind despre elite. Nu l-am ascultat până la sfârșit dar, fiind vorba de elite, nu mă indoiesc să nu-l fi amintit pe ministrul de la Economie, cel cu înclinații pentru literatură. Pe unde a trecut acum crește iarba. Nu l-a omis nici pe cel de la Transporturi. Se poartă, deja, discuţii cu cei de la Guiness Book. Viteza trenului pe ruta Bucureşti-Constanţa a egalat performanţa de acum 25 ani. Guiness Book aşteaptă să se demostreze că performaţa este valabilă şi retur. Numai astfel recordul egalat poate fi omologat.
Născocor de Târgu Jiu, rămas cu „turma” pe jumătate, s-a gândit să apeleze la baciul ungurean, Becicherec Istoc de Tărgu Mureș, care„recunoaște șansele momentului”. Nu cred să-și fi propus să-l învețe pe premier ceardașul.
N-am nimic cu ungurii. Până am plecat la liceu, vacanţele de vară le petreceam la ţară, un sat de munte rămas mult timp necolectivizat, la sora lui taică-meu. Satul se numeşte Belin Vale şi este în judeţul Covasna. Pe vremea aceia, să ajungi acolo trebuia să mergi cu trenul până la Apaţa sau Măieruş. De acolo, trecând Oltul, mai aveai de mers, pe jos, vreo zece kilometri până la ferma lui “Mori neini” (tanti Maria). Aşa i se spunea matuşii mele. Era văduvă, dar rar mi-a fost dat să văd o femeie atât de energică. Dintre toţi nepoţii ei, pe mine mă aştepta cu drag în vacanţele de vară. Imi plăceau locurile acelea, modul de viaţă al oamenilor, munca la câmp, fără să mă feresc vreodată să dau tot ce pot, să le fiu de ajutor. In drumul spre “fermă” treceai întâi prin Belin. Satul este așejat într-o depresiune, la poalele munţilor Baraolt. Tata se mai oprea pe la cunscuţi, să schimbe o vorbă. Se vorbea numai ungureşte, Eu, neştiind limba, nu înţelegeam nimic, dar fiind mic nu mă deranja. Apoi ne continuam drumul pe o uliţă largă, ocolind cu grijă baliga lăsată de vitele plecate cu ciurda la păşune. Ieşirea din satul Belin era la poalele munţilor Baraolt. Aveam două variante să ajungem în Belin Vale, fie să urcăm un deal, pe un drum de căruţe, fie să urmăm cursul apei ce cobora din munţi. De obicei o luam peste deal şi nu pentru că pe vale începea o zonă numai cu ţigani, singurii vorbitori de limbă română din sat. Era mai scurt. După ce treceam dealul ajungeam într-un fel de piaţă. In stânga, o şcoală unde se învăţa în limba română şi o Biserică Ortodoxă. În dreapta, satul Belin Vale. Urmam drumul apei, practic ieşind din sat, până la poalele unui alt deal, unde era casa lui “Mori neini”.
Avea o gospodărie mare, bivoliţe, vaci, tauri, oi, porci, păsări fără numar şi un câine rău, dar bun, care ziua era ţinut în lanț și seara i se dădea drumul. Dar ce nu avea “Mori Neini”? Avea şi “maşină de spălat”. “Alba lux” nu apăruse încă dar, a deviat parte din valea ce curgea prin faţa casei spre o roată de moară. Roata antrena nişte grinzi din lemn, ce mi se păreau uriaşe în zbaterea lor în cuve, tot din lemn, în care punea la spălat lenjeria. Lenjeria era din cânepă, aspră.
“Mori neini” n-avea fântână. Nici nu-i trebuia. Lua apa de gătit din izvoare iar pentru băut era apă minerală. La apa minerală i se spunea “borviz”, şi era adusă de sacagii de la vreo cinci kilometri depărtare, unde mai megeam şi noi, duminica la un “grătar”. “Grătarul” era de fapt o bucată de slănină, taiată în felii lungi şi crestată. Se înfingea într-o ţepuşă făcută dintr-o rămurea şi se prăjea la flacără. Untura era scuturată pe o felie de pâine, dinainte pregătită, în care se punea ceapă tăiată mărunt. Izvorul era amenajat de locanici, ca o “fântână”. “Borvizul” se lua cu cana. Nivelul apei minerale era la suprafaţa pământului şi “borvizul” se vărsa în pârăul ce urma să străbată satul. Apa era atât de acidulată încât te “pişca” la limbă.
“Mori neini” își iubea pământul, ce-i oferea, muncidu-l, bunăstarea și dacă familia tatălui meu a trecut cu bine prin foametea din ’46, i-o datorează și lui “Mori neini”. Se lauda cu mine, în sat, spunând “jó gyerek” (copil bun). Toată gospodaria o țineam în trei, “Mori neini”, Nicolae, fiul ei și cu mine. Baiatul cel mare, era incorporat la Marina, pentru patru ani. Ne sculam dimineața, devreme, dădeam drumul bivolițelor și vacilor să plece cu ciurda la păscut. Când aveam de mers cu căruța la câmp, opream bivolițele.
Prima se scula “Mori neini”. Pregătea masa de dimineață. In toate vacanțele pe care le-am petrecut acolo, masa de dimineață a fost aceiași: mămăligă, slănina prăjită în tigaie peste care se băteau ouă, smântănă, lapte de bivoliță și bulz. Doamne, ce bulz făcea “Mori neini”! Il porționa cu ața, porțiile le punea în farfurii și brânza topită, te îmbia din rulada de mamaligă. Era singura masă la care se mânca mămăligă.
“Mori neini” făcea pâine la cuptor, o dată pe săptămână și nu uita să pună în niște căni de metal, o mână de aluat, din care creșteau niște pâinici în formă de ciupercă. Erau pentru mine. Imi dădea una, aburindă, pe care o mâncam cu smântână de bivoliță.
Avea grijă de mine, “Mori Neini”. Niciodată nu începrea o pâine nouă fără a-i face cruce cu cuțitul.
Nicolae, pentru munca la câmp, se încălţa cu opinci şi parcă mi-ar fi plăcut şi mie să-mi schimb teneşii, dar “Mori neini”, mi-a spus, în încercările ei să mă înveţe ungureşte “ezek nem az Ön” (astea nu-s pentru tine). Ca toţi bărbaţii din sat, Nicolae, purta un şort de culoare albatru închis. Renunţa la el numai duminica, singura zi ceva mai liberă, când îmi permiteam, din când în când, să merg la pescuit. N-aveam undiţă, dar mergeam pe vale în sus, destul de departe de sat. Căutam locul unde valea se bifurca lăsându-şi o parte din ea să curgă liniştită pe o pajişte. Luam pietre şi deviam cursul în vechea matcă, apoi culegeam din iarbă vreo zece, cinsprezece, peştişori. Ii pregătea “Mori neini”. Alteori, mă duceam cu “Mori neini” la cules de ciuperci şi dacă astăzi cunosc ciupercile, o datorez ei. Le cunosc în denumirea lor, în limba maghiară. Găseam şi o ciupercă, de culoare maroniu spre roşu, căruia “Mori neini” îi spunea “kenyer gomba”, în româneşte ar însemna “ciupercă pâine”. O mâncam crudă.
La prima mea vizită în Belin Vale, l-am întrebat pe tata:
-Noi ce suntem, români sau unguri?
-Români, mi-a răspuns. E o poveste veche, tata, adică bunicul tău, a fost ungur, mama, bunică-ta, este româncă, dar în casă s-a vorbit ungurește.
Bunicul meu a murit în primul război mondial. Nici tata, născut în 1914, nu l-a cunoscut. Pe bunica am cunoscut-o și dacă mai sunt în viață, ei îi datorez acest lucru. Era la prima sau a doua vacanță de vară, de-altfel ratată. I-am cerut lui Nicolae să-mi dea să beau “borviz” dintr-o sticlă pusă pe un suport la care n-ajungeam. Din greșeală mi-a dat să beau acid acetic. Am apucat să trag o “dușcă”, suficient cât să simt cum îmi ia foc gâtul. In ajutor, mi-a sărit bunica. M-a obligat să beau o jumătate de litru de ulei. A chemat o trăsură, m-a dus la Apața și de-acolo cu trenul la Brașov unde, internat la Spitalul de copii,am petrecut toată vacanța de vară din anul acela.
Asta nu m-a împiedicat să mă întorc cu plăcere în Belin Vale. Oamenii, țărani simpli, ocupați cu munca la câmp, erau prietenoși și nu mi-am dat seama cine este român și cine este ungur decât într-o dumincă, când “Mori neini” m-a dus la biserică, biserică ortodoxa. După numărul mare de enoriași, mi-am dat seama că majoritatea din Belin Vale erau români. Cu toate acestea, în mintea mea de copil, că acolo numai țiganii erau vorbitori de limbă română, evitam să vorbesc românește, iar mai târziu când am început s-o “rup” pe ungurește la întrebarea “hovo meis ghiarmec?” (unde mergi copile?) le răspundeam “o mezeo” (la câmp). Am scris cum se pronunță. Să nu vă închipuiți că nu știu cum se scrie. M-a învățat tata, în gara Apața, așteptând trenul și citind afișele scrise în limba maghiară. Astfel știu când “a” se citește “o” și cum se pronunță unele grupuri de litere. Ce n-am inteles? De ce tata nu și-a dorit niciodată să-și învețe copiii limba maghiară.
Un frate de-al mamei, originar din Teiuș, inima Ardealului, făcut milițian, a fost repartizat între secui. In afară de “nem tudom” n-a învățat o boabă ungurește. S-a căsătorit cu o unguroaică. Când ne întâlneam la Brașov, venind și cu copiii, îl întrebam pe cel mai mic:
-Tu ce ești, ungur sau român?
Răspunsul lui ne amuza:
-Eu sunt românește.
Acum este polițist în Miercurea Ciuc, căsătorit cu o unguroaică. În casa lui se vorbește ungurește.
Eu. de la paisprezece ani am plecat de-acasă. Nu, n-am fugit, am urmat o serie de școli, care m-au îndepărtat de orașul meu natal. Fratele meu a cunoscut o fată, de care s-a îndrăgostit. Intâmplarea sau destinul a făcut ca ea să fie din Belin, o romancă de limbă maghiară. Din păcate, fratele meu nu s-a înțeles niciodată cu soacră-sa. Nu știa românește. După facultate a prins repartiție la Sfântu Gheorghe, și copiii lui au devenit vorbitori de limbă maghiară. El n-a învățat-o.
Sora mea s-a îndrăgostit de un coleg de facultate și s-au căsătorit. Soțul ei este și vorbitor de limbă maghiară, cu tatăl român și mamă unguroaică.
Am dat numai exemple din familie, exemple pe care le cunosc. Am trăit printre unguri și printre sași și poate de-aceia, ce mi se spune astăzi, despre vrajba dintre români și unguri, mi-e greu s-o pricep.
Politicienii sunt de vină. Ce le-am cerut noi? Să trăim decent zilele „date”. Câte ni s-au dat. Să trecem prin toate stările sufleteşti, că de-aia ni s-au dat, să le simţim pe toate, bucurie – necaz, victorie – înfrângere, iubire – divorţ,…Un fel de “a fi sau a nu fi”, “a avea sau a nu avea” şi cel mai trist este când ajungi să tragi o linie şi să faci socoteala: tot ce ai fi vrut să fii nu eşti, (nu încapi de neamurile lor) şi tot ce ai fi vrut să ai, nu ai, te-au furat.
Nici cu analiștii, jurnaliștii sau reporterii nu mi-e rușine. Deontologia lor este funcție de părerile și obțiunile politice ale patronilor pentru care lucrează. Numai banii contează.
Pe teren, reporterii pun niște întrebări de te doare capul: „De ce ai furat?”; „De ce ai violat-o?”; „Regreți ce ai făcut?” etc.
Am reținut două întrebări adresate lui „patru case” la aflarea sentinței de condamnare cu executare:
-V-ați așteptat la așa sentință?
-Nu!
-Cum ați primit-o?
Imi închipui ce era în mintea lui ….M-am dus repede acasă, am taiat un porc și l-am pus la proțap. Mi-am numărat ouăle, erau vreo nouă. Le-am făcut umplute. Am păstrat doar două. Am comandat vin de la Mugurel și am invitat toate rudele și câțiva vecini. A fost un chef pe cinste. Toată lumea era veselă. S-a cântat și s-a dansat. La aperitiv am avut „Salam”. Mama, săraca de ea, mi-a cântat „Deșteaptă-te romăne”. Sora mea, femeie aprigă, nu o râmă, a zis-o pe aia cu „Noi suntem … aici pe veci stăpâni”. La final s-a dansat „Hora unirii” și de rămas bun „Perinița”. Când am ieșit pe ușă mi-a sunat mobilul. N-am auzit decât un hăhăit urmat de melodia populară, „Păsărică mutăți cuibul”.
Mi-am adus aminte de „semeseurile” primite. Nu puteau fi de la un băiat, sau bărbat. După cum îi cunosc pe tinerii de azi, cuvintele apărute pe micuţul ecran al telefonului nu le-aş fi putut reproduce niciodată. Şi-ar fi băgat şi şi-ar fi scos toate organele de care dispunea. La noi, înjurăturile au conotaţii clare şi nu pot fi confundate, aşa cum ar fi cu „merde” la francezi sau „fuck” la englezi. Gândiţi-vă, ce frumos sună versul, dintr-o melodie cunoscută „I want to be a millionare, so…fuck in bad !” Nici mesajele siropoase nu-mi plac, întotdeauna sunt pentru alții. Eu, mai aştept întrebarea simplă a fetei cu părul prin coc la spate. Despre ea…mai târziu.
Ce ne mai lipsește? Ghidul de sănătate trupească şi sufletească, din partea naturiştilor şi al popilor. Laptele gras a devenit dăunator, carnea a început să fie înlocuită cu soia şi uite aşa, tot ce am blamat pe vreme lui „nea” ne pare bun.
„Nicio masă fără peşte” a învins sloganul „Nu-i pasăre ca porcul”. Nu pentru toţi. Preţul peştelui a crescut mult peste al păsării şi al porcului. Suntem în capitalism. După cerere apare şi oferta.
În socialism munceam în calitate de proprietari, producători şi beneficiari. Aşa erau vremile acelea, plecam voioşi la muncă şi raportam îndeplinirea planului cincinal înainte de termen. Nu ştiu dacă a fost vreun plan cincinal să nu se fi terminat în patru ani jumătate. Totul era unde se punea virgula şi dinspre mine se vedea a fi pusă după patru ani. Eram rupţi de exterior, importuri nu se mai făceau. Literatura de specialitate era puţină. Cei care avea minte trebuiau să şi-o pună la contribuţie. Muncitorul român era dotat c-o daltă şi-un ciocan.
Am avut noroc în viaţă, n-a dat rutina peste mine, am făcut, mai tot timpul, lucruri noi care-mi plăceau. Mă durea în cot de sistem, de lecţiile poltice săptămânale, de cuvântările tovarăşului, de şedinţele de partid ce deveneau din ce în ce mai formale, eu îmi vedeam de cercetările mele pentru care mi-am sacrificat după-amiezi şi nopţi. Am ţinut la un principiu, în toate locurile de muncă pe care le-am ocupat: “să nu-mi sufle nimeni în ciorbă”. Nu mi-a suflat.
Despre rutină mi-a scris fiică-mea, cea mare, și nu pot să trec cu vederea ce mi-a spus.
Aveam impresia că rutina e ceva așa, o chestie în care intri pe o ușă, dai de un hol lung și îngust și tot mergi pe el de nu se mai termină.
Până să apară Georgiana, ne-am considerat niște oameni activi, cu mulți prieteni, cu multe direcții, cu multe rutine, așa cu holuri mai scurte. Ba o excursie cu fetele 3-4 zile, ba un concediu în doi de 15 zile, ba luni dansuri, joi dansuri, școală joi, și vineri, și sâmbătă. Două ore cu fetele la cafea în weekend (respectiv cu baieții la o tablă). Două ore la bazin, marți și vineri. Suprapuse, școala cu bazin, dansuri cu școala. Sâmbăta, mers la cafea la câte o mamă. Câte un gratar duminica și aniversări aproape weekend de weekend. Bașca, ni se mai spunea să mai stăm și noi liniștiți pe-acasă…. Asta era „rutina” noastră până să apară Georgiana.
Sarcina ca sarcină, am renunțat la dansuri, la bazin și la cafeaua cu cofeină, în rest, faceam față.
Acu stau și mă întreb cum de zicea lumea că stăm prea puțin pe-acasă și, vezi Doamne, suntem cam agitați. Noi, agitați? Ardeleni sadea.
De când a apărut printesa, timpul nu se mai măsoară așa larg. 15 zile, 3 zile, 2 ore? Care ore? Timpul se poate măsura și în minute. Pac, ora de alăptat apoi 10 telefoane, câte un upload de poză pe facebook (da, existăm, deci avem facebook), verificăm likeuri și gata, vine altă oră de alăptat după care, nu, nu e cum credeți, rutina se schimbă: schimbat, spălat copil, aerisit, n-a că s-a mai dus o rutină, iar vine alăptatul. Mâncat, lucrat la referate sau învățat, iar alăptat…. mai are rost să continui? In 2-3 fraze și faze din astea se face iar seară. Mâine o luăm de la capăt: alta zi (altă ușă) alt fel de rutină. Reîncepe sezonul de nunți, de cafea cu fetele, de aniversări.
Să mai zică cineva că programul nostru inițial era încărcat.
Tocmai când mă gândeam la logica fiicei mele am primit, tot de la ea:
Logica este o gândire a găndirii, zicea Aristotel, tatăl logicii. Nu prea știu cine a fost mama ei, mama ei de logică, dar cert este că un grup de fete pot demonstra relativ ușor: logica poate fi o răzgândire a gândirii sau invers.
Până la urmă vorba aia: mama-i mama!
Ce poate fi mai logic decât să deviezi în, maxim, maxim (aici trebuia accentuat) 20 de minute de la o discuție despre naștere la una despre înmormântări. Până la urmă pe una o primim gratis (asta îmi amintește de reclamele la tigai, iei una și primesti bonus pe a doua). La fel de logic și aici: una e gratis, cu cealalta ramai dator. Cam ca la cardul de credit, ca să fiu mai explicită. Deci logic, nu?
Azi au venit fetele în vizită la spital. Ne-am bucurat câteva minute de vestea cea nouă: avem o nouă gagică în gașcă.
In paranteza fie spus, suntem o gașcă de fete care ne-am propus să vedem lumea. Câte un oras european pe an. Teoretic, practic vedem vreo două-trei. La capitolul ăsta băieții sunt mult mai pragmatici. Ei vor să vadă unul și bun: Amsterdam. Pragmatici și constanți. Trebuie să recunoaștem, ca reprezentante ale sexului slab, ei sunt mult mai hotărâți decăt noi: vor de vreo trei ani și nu s-au răzgândit, vor în continuare. Noi fetele, clar, suntem altfel: vrem , vedem, vrem altceva, vedem altceva și tot așa. Și noi suntem constante.
Anul acesta Georgi teoretic, pur teoretic, ne-a dictat orașul Brasov. Frumos oraș. Am făcut câteva city breakuri în centrul istoric unde am savurat câte o cafeluță la terasele cu specific local: pizza Roma, Cafe German, Baker, Come Back, Cafe du Paris… Weekendul asta am avut în plan vizitarea maternității orașului, una dintre cele mai vechi clădiri.
Uite așa, ne-am dat întâlnire pe terasa însorită și colorată de „bronzații” naturali ai maternității. Am studiat două-trei minute poze cu Georgiana dupa care, am alunecat (logic) spre noile provocări. De fapt il vor astepta pe noul tatic: depresia postnatală și eventual furia laptelui. Ca soț model, trebuie să recunosc, am împărțit împreună, în mod cinstit, atribuțiile sarcinii: eu cu îngrășatul, el cu poftele. De grețuri a trecut relativ ușor. La fel și de depresia prenatală. Acolo a descoperit ceea ce noi fetele știam de mult: remediul prin shopping. Mai ales online. El comanda, eu plăteam. Le trimitea pe adresa mea de birou. Egalitate totală, mai ales că ne pusesem de accord. Orice mi-aș mai fi luat nu mi-ar mai fi fost bune.
Dar, să revenim la depresie. Cum reacționăm când ni se întâmplă ceva rău, de exemplu când mergem la o înmormântare. Am ajuns tot logic la concluzia: uneori și răzi și plângi în același timp. Vi s-a întâmplat vreodată să stați triști în convoiul funerar și în liniștea deplină a comemorării să se trezească unul în spatele vostru…. (Nu știu cum se nimeresc din ăștia tot în spatele meu… Am impresia, uneori, că stau la coadă și… parcă în astfel de cazuri nu e bine să fi în față)…. și respectivul individ să șoptească (încet și trist): „mă întreb. oare cine prinde coroana”?
Să încheiem ziua într-un mod optimist, Georgiana, are un început de icter. La cât de frumoasă este, îi stă bine și în …. galben.
Eram fericit. Aveam o nepoțică și m-am gândit să-i răspund, în stilul meu, ca o glumă, să o binedispun. Mi-am adus aminte de vecina ei de pat, o ardeleancă. Mi-am imaginat discuția cu soțul ei la prima vizită în maternitate. Dacă voi aţi înţeles ceva, atunci şi eu.
-Zâua bună la tăte. Işi face intrarea ardeleanul şi se duce către patul soţiei, care tocmai născuse.
-No, vină să te ţuc. Apoi se intră direct în subiect.
-Da ce-ai în cotarca ceia?
-Bucate. In blidul ahela cu fedeu e șeva zamă. Acilea un dărab de sămătiţă, scoacă, cum îi zâci tu. Faină, de la vaca lu’ tetea. Un dărab de călbaj. Îi rămas de la Crăciun, da-i bun. Două ţitroame de te-i ciumurli. Doi ţubaci, fripţi la grătar. Ceva ciureghe şi iaca, două cogeacuri, în loc de ţucăr, jimble cu dublete, de la tătăişă-ta. Ai ş-o ţâră de apă, de la noi, din vizitic, că ţ-o şi dor, şî neşte mizilic pentru uăjină.
-Da’ acilea ce-ai?
-Pentru tine un chişchinău, o buică, o chemeşă cu cipcă şî niste budigăi. Pentru pruncuţ, o ceapşă cu cipcă, ca chemeşa ta, da’ cu un ţocroş roşu să-i ţie de deochi. Văzut-am că-i fain.
-Avut-ai destui bani?
-Avut-ai dară, c-am prăpădit zongora.
-Duche tu ! Ioi da’ bolând ieşti. Nu puteai să-i cei de la tătăişa?
-Ba, o fost mare năcaz. Auz tu ! Şina noastă s-o prins c-un ţiflinger, cu doi ai mai mic. Ii cam drojder. Il văz mereu cum mere la făgădău.
-Duche-n dubală !
-Ie zo. O bidigană. Crez că-i şi cam terchedeu. Umblă dezmăţat. Aşe-s pruncii în zâua de azi. La zoală îi diug rău. Alt năcaz. O murit a lu Ion, tu !
-No ni! Vai doamne! Da, ce-o avut?
-S-o suit în coştei şi s-o ţâpat de sus. Oi doamne! O murit sănătos, tu!
-Fost-ai la comândare?
-Fost. D’apăi cum nu ! S-or şi văitat dar, s-or şi râs. Tocma treceam cu copârsău şarampău’ când s-o auzât cum bucină cigatău de la ghezăş. Dumnezăule! Alergau dă pă şarampău, ca orătăniile către cătreţ când jine vulpea. Tătăişa o căst în jenunchi şi s-o chilăvit bine. O fost singura chilavă, de-amu se cântă şî de şele. Şogoru o nimerit într-un ciurgău cu apă. Nu s-o chilăvit dar, s-o udat tăt. Mâncat-a pruncu?
-Un fârtai de lapce. D-ăla făcut colb.
-Gălbinare făcut-a?
-Făcut. Ii galben ca ţitroamelele aistea.
-No, îi fain. C-o să mer.
-No, meri!, da să-mi capeţi neşte ţiţere că mi-o crescut chieptu. Nu uita să tomneşti ticlazău. Ii musai. Te ţuc.
M-am gândit la depresie și stress scriindu-i în același stil. Am pus explicația în gura ardeleanului.
Intr-o zi, când îi vine bărbatul de la serviciu, îl așează la masă și începe discuția:
– Ce m-i da să mânc?
– Gătit-am o zamă, lușcoș. Ți hanză de ea? Puiu-ț?
– Doară cinaș. Pune două găvane. Era măi bună o leveșă, dor avem galițe. Sucitură făcut-ai?
– Ba, dară am un înțiguș fain. Auzi tu?! Vorovita, veșina me de pat, dăspre străs și dăpresie.Apăi, amu, te-o aldui Dumnezău de m-i lămuri, cum îi. No ni, mă mânie o boarză.
– M-oi căzni. Iacă că cum îi străsu: să zâc că-s scăpat din dăpleie, dau fuga la făgădău și m-oi dreojdi bine ghe tăt. In ăst timp, mă vorovește o veșină. Aista însamnă că nu ști ce s-o întâmpla că când m-oi înturna. Apăi, mă-i videa vinind pe legheleu cam nătrăfos, numa oblu, nu. O să gânești c-oi duhănii a jin, or a jinars, or a horilcă ș-a băgău. Nu ști dac-oi fi mergheș or molcom, ghe te-oi îmbăla or ba, c-oi pune mâna pe arșeu or pe scorbaciu și te-oi păli, ghe te-oi lua ghe cap șî ți l-oi vâră în hălău, c-oi lua jiritoru șî te-oi altoi. No, aista-i străsu’. Dăprăsia îi sara, când ne punem la durnit, tu ii vre iară io m-oi înturna cu schinarea cătră tine.
Depresie am avut când am fost nevoit să părăsesc căminul conjugal. Am lăsat totul copiilor. Totuşi mi-am dorit ceva de-acolo. Mi-am dorit o carte. Acum îmi vine să râd de dorinţa mea şi n-am uitat ce carte era “Chimia mediului ambiant”. Cum puteam să insist dacă mi s-a spus:
-Când vor fi mari, s-ar putea ca ăştia micii să aibe nevoie de ea. Am renunţat.
Pe drum mi-am adus aminte de o poezie a lui Magda Isanos. Mi-au plăcut mie poeziile în care parcă mă regăseam: “Trebuie să plec astă-seară sau mâine. Un inger de pară lângă patul meu va veni: scoală-te nu zăbovi. Ingere, lasă-mă pe pământ. Strangeţi aripile pline de vânt şi priveşte: totul înfloreşte şi creşte. Lasă-mă să-mi mai trec umbra pe-aici, peste ape-n tremor şi poteci. Să culeg flori, să-mpletesc cununi…Iată, nu cer multe minuni. Ia o ramură şi prefă-o-n femeie, du-o-naintea dumnezeului tău să steie; ea va răspunde nevinovată despre viaţa mea toată”.
Sunt prea bătrân ca să fiu patetic. Despre ce s-a întâmplat apoi, voi scrie, poate mai târziu. Cine știe, dacă apucăm sau nu. Mâine se va vorbi tot despre un sfârşit.
Azi noapte am avut un coșmar. Vai și-amar! M-am perpelit ca pus pe grătar, când pe stânga când pe dreapta, când pe spate și cu fața-n jos, când pe burtă și cu fața-n sus. Citisem afirmația unor cercetatori, evident, britanici, dându-și cu un presupus despre un nou apus, de parc-am duce lipsă de-o apocalipsă. Ce se întâmplă dacă se oprește din învârtit pământul? Cercetători, cercetători dar, azi dimineață, înainte de a coborî în bucătărie unde, pe o farfurie mă aștepta cafeaua, mi-am aruncat ochii pe fereastră. Mi s-a părut clar, cel puțin așa se vedea din Agigea,… nu ne mai învârtim în jurul soarelui. Ploua cu găleata. Toate „apele române” erau la noi pe stradă. Vântul „bătea” așa cum s-a prognozat. De-ai fi ieșit afară te dezbrăca și gol pușcă, ai fi țâșnit ca din tun, în „glonț alergător” spre est (așa au zis, vezi Doamne, estul rămâne). Mă limitez în gândire și extrapolând situația, nu prea departe de casă, ba pe o buca’ de autostradă, ba pe-un drum național, ba de căruță, până-n Timișoara. Toată țara o va lua spre est. Pentru că am ceva expertiză, pusă bine-ntr-o valiză, am făcut o mică analiză balistică cu care, am de gând să rup gura cercetătorilor britanici. Am calculat odată apoi, am refăcut calculele ținând cont de axă și de paralaxă (nu-mi venea să cred) și mi s-au confirmat. Vom ateriza, tot neamul, în Vietnamul de Nord (cică ar fi un acord), motiv pentru care vă recomand să vă antrenați. Luați de la Gârneață sau direct din piață, multă verdeață, nițel pătrunjel, vă face aeromodel, leuștean, tot drumul veți dormi buștean, urzici, dacă-i luați și pe bunici, să fiți la modă încercați cu lobodă, mărar, să aveți habar unde-ați ajuns, busuioc să aveți noroc, în loc de lămăi pentru tăiat greața, dacă vi s-a prescris, serviți macriș,…Calculele mele, de se vor adeveri, o să fiți folosiți în spații verzi,…la „păscut” iarba.
Viteza cu care s-au „năpustit” noile tehnologii în România, un exemplu fiind internetul, explică multe. Îi înțeleg pe politicieni. De ce să mai bage bani în infrastructură, canalizări etc., mai bine asteptăm teleportarea. Turiștii din țări civilizate vor invada România să vadă ce n-au mai văzut, dar cei mai fericiți vor fi țăranii cu VC-ul în curte. La început se va auzi un cor de sudalme și invective la adresa cercetătorilor britanici. Dintr-o eroare de paralaxă, de latitudine sau de ce mama dracului va fi, la prima încercare, au nimerit direct în hazna. Nu-mi fac griji. Vor da pe „Google search” și se vor corecta.
Astăzi am răsfoit niște ziare. Pe net. În Agigea nu este niciun chioșc de ziare. Or mai fi pe undeva? Mi-a sărit în ochi o “bombă” din familia președintelui. Nu este program de știri să nu comenteze „bomba” cu analiști, jurnaliști, liber schimbiști și , cred, că la acest războiu a fost și D-na Tatoiu. Antenele sunt în delir. Fac un scurt exercițiu de imagine, ca unul de pe margine. Dacă „bomba” se va dovedi un „fâs”, vor analiza și apoi ne vor prezenta fimul de foarte, foarte lung metraj „S-a furat o bombă”.
Este vorba despre o “Țiganiadă”. Suntem o țară de poveste și de povestit pentru urmașii urmașilor noștri. Voi folosi personaje de tot “basmul”. Orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare.
Se scrie despre Chir Caloș-ul de Constanța frate, după ambi părinți, cu Născocor de Cotroceni. A intrat în cârdășie, la o nășie, cu Becicherec Iștoc, fiica, fiul și soția acestuia. Ușor să-i dibuiești, chiar în Drăgănești, au palat cu turnulețe țigănești.
Becicherec Iștoc, într-o bășcălie, după o paranghelie, își ascunde lama unui cuțit ascuțit, după o beție cu „compot”, între coastele patru și cinci, ale unui nepot. Era cel mai aproape și a apreciat că lama încape.
Rudele nepotului văzând această fantezie au iscat o isterie. Au chemat „organul” și un medic să-i coase „buzunarul”.
A urmat un proces unde „Cezarul” de Drăgănesti a declarat, răspicat, c-a greșit sertarul. După multe plimbari, pe un traseu, nemarcat, a nimerit, ofuscat și opărit, într-o „strâmtoare” la sud de Munții Carpați, loc de meditare și cu răcoare.
Afectat de traseu s-a gândit să-l „marcheze” cu „mălai” (citise el într-o carte) așa, cam cât să se poată face „mămăligă” vreo patruzeci de ani. Trimite-un emisar la Chir Caloș-ul de Constanța cu care-a intrat în cârdășie la o nășie, să înduplece instanța. Nu s-a aflat cine s-a bucurat de „mălai” dar, lui Chir Caloș i s-a acordat un spațiu de creație si de meditație.
Se pare că Născocor de Cotroceni n-a fost informat de acțiunile nebunești de la Drăgănești.
„Marcarea” traseului a eșuat. După cum merg cercetările, partea a doua se va scrie peste zece ani.
Sunt momente-n viaţă când dai de o răscruce. O răscruce de drumuri. Este momentul de ezitare şi nu de puţine ori îţi pui la încercare destinul. Pe mulţi îi aud, ajunşi la maturitate, că dacă ar fi să mai aleagă odată, ar urma aceiaşi cale. Să fim serioşi, tot atât de mulţi ar fi fost curioşi ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi schimbat sensul şi în loc s-o ia la stânga o luau la dreapta. Mi se pare firesc să-ţi doreşti o altă experienţă, dar nu excud idea s-o păţeşti. Acum când scriu îmi vine-n minte un episode. Mă îmbătasem din nu ştiu ce motive. Eram tânăr şi nu trebuia să le caut mult. Ăsta este şi motivul pentru care nu mai ţin minte de ce m-am îmbătat şi ce anume trebuia să uit. Intors acasă, cu ochi buimaci, am intrat în curte. Era întuneric, nu nimeream casa şi-am dat cu capul de sârma de rufe, un fel de răscruce. M-am ghidat pe ea. Știam unde era legată şi mi-am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap, cu gând să m-ajute, să ajung mai iute în casă, dar am greşit sensul, c-aşa-i în viaţă mersul şi cum nu e greu de ghicit, am acuzat o “durere” de miocard când am dat cu capul de gard.
Acum, la bătrânete, ne face bine să ne mai uităm, din când în când, în urmă, şi dacă asta ne face bine, să aşternem pe hârtie amintirile, cele plăcute si cele neplâcute, aşa cum au fost, privind înăuntru-ne, seară de seară, cu gândul să ne oblojim durerile ascunse, stranse-n suflet, locul unde se aciuiară, pentru a fi plânse sau să ne bucurăm de ceea ce am considerat a fi fost frumos. Vorba aceea, nici fericirea şi nici necazurile nu apar niciodată decât prin uşa pe care am lasat-o deschisă.
Eu sunt ardelean, mai lent, dar am avut grijă să nu rămân niciodată în urmă. Nu mi-a rămas decât să mă gândesc la cele trei zile ale mele. Ieri, astăzi şi mâine. Pe prima o ştiu, a doua, mai mult sau mai puţin, în timp ce a treia poate fi ca prognoza meteo, după paiul din gura porcului.
Amintirile ce mă rănesc le arunc la barza chioară, să-și facă cuib. Ideea mă face să zâmbesc. Nu-i o treabă prea usoară să arunc la barza chioară amintirile ce mă rănesc, s-o văd în cuib, apoi că zboară lasându-mi cuibul să-l privesc. Cuib făcut din amintirile ce mă rănesc.
Era începutul crizei în România. În alimentare nu prea se mai găsea mare lucru, devenisem abonaţi la “partidul stat”, pentru lapte, făină, ulei şi zahăr. Carnea era la liber, adica nu prea era, se aducea mai rar şi lumea se aşeza la coadă de cu seara să cumpare ce se nimerea, în general tacâmuri de pui şi raţe. Carne de vită nu se găsea şi rămăsesem numai cu gândul la un “steack au poivre” a la Francoise le Grec şi de ce nu, la măcelaria lui nea Cinzeacă.
In fiecare dimineaţă treceam pe la birouri şi de ce să mint, acolo o întâlneam pe fata cu părul prins coc la spate. Discuţiile mele cu ea erau ca un drog, precum o cafea bună, dimineaţa, sorbită cu înghiţituri mici.
Intr-una din zile a apărut şeful tehnic, omul cu ticul de ridicat pantalonii. Când vedea o femeie îi sticleau ochii, îi săruta măna îndelung, privind-o în ochi, cu gând s-o dea gata. De fapt atât ştia, nimic mai mult şi v-asigur că ce spun e adevărat. Discuţia cu el a agasat-o pe fata cu părul prins coc la spate şi ca să-i fie clar, i-a spus dintr-o bucată, tăindu-i respiraţia:
-Mie nu-mi plac decât bărbaţii gen… şi a arătat spre mine, a ieşit grăbită din birou.
Am rămas tăcut privind cum se închide ușa în urma ei cu senzația că a răsărit soarele pe strada mea.

Comentarii
  1. Ercuta Ion spune:

    Pe data de 13 august, joi, ne intalnim din nou la Zorile la ora 19,00. Misu s-a bucurat cand i-am spus ca s-ar putea sa veniti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s