Școala

Posted: August 15, 2015 in Scrierile mele

E o poveste despre dragoste, deși nu pare. Despre prietenie, deși nu pare. E o poveste reală, deși nu pare. E o poveste, care la prima citire, cine are răbdare, așa pare. Dacă sunteți curioși, are urmare. Spunea cineva că dragostea și durerea sunt cele două lucruri care nu pot fi ascunse. A.J Cronin a fost unul dintre autorii mei preferați de la care știu despre „Măsura unei clipe-măsura unei vieți. Nisipul curge, și fiece fir e o clipă, o lacrimă. Nisipul curge, se cerne mereu cu o iuțeală de necrezut și vine o clipă când clepsidra s-a golit, când lacrima s-a scurs și viața s-a consumat”.

In şcoală am practicat “hoţia”. Hoţia cinstită, furând de la dascăli tot ce era mai bun. Din curtea şcolii şi din stradă am “pescuit”, cu grijă şi fără să risipesc ceva, tot ce avea să mă întărească pentru mai târziu și să-mi fie învăţătură de minte.
Am învăţat să deosebesc răul de bine, încă de la naştere când am început să “socializez” cu maică-mea (tata, îşi găsea, întotdeauna, ceva mai bun de făcut). Când plângeam, era de rău. O avertizam, ceva nu este în regulă cu mine. Neuroni-mi încolţiseră în cutia craniană. Știam totul despre colicii intestinali. Râgâiam cu plăcere după un “sân” cu lapte şi adormeam liniştit,…era de bine.
Primul cerc de prieteni l-am făcut cu compasul. Eram copii, aproape la fel, şi buni şi răi,… şi cuminţi şi zburdalnici, veniţi pe lume în “46, imediat după război, pe timp de foamete. Fără vreo perspectivă şi îngrijoraţi de ziua de mâine, părinţii, spre bucuria noastră, ne “uitau” ore întregi în stradă, la joacă. Seara, intrat în casă, umpleam coşul cu rufe de spălat şi făceam o “baie” la lighean.
Cum era şcoala atunci? Se învăţa şi mi-aduc aminte cu plăcere de toate şcolile pe care le-am urmat, de examene, de profesori, de colegi…
Sunt unul din acea, ultimă generaţie, care a dat examen de absolvire a patru clase şi admitere în clasa a cincea. Examenul de absolvire a şapte clase se dădea în aceiaşi zi la toate materiile. Intrai într-o sala mai mare, te duceai la masa de mate, trăgeai un bilet, răspundeai şi apoi mergeai spre masa de română şi aşa mai departe.
Adevărul este că viaţa omului se “scurge” ca apa dintr-un izvor, ce se rostogoleşte la vale adunându-şi de pe versanţii din stânga şi din dreapta toate “cunoştinţele”…, implinindu-se,… ca în final, să se “verse” într-o “imensitate”, pierzându-şi identitatea. Toate obstacolele întâlnite în cale, asemenea unor ziduri, le priveam ca pe un “destin”. Curajoşii şi chiar cei mai puţin curajoşi dar, curioşi, le “sparg” şi merg mai departe. Alţii, pleacă în căutarea unei “breşe” şi după ce o găsesc, trec “dincolo”,… mai uşor…, unde rămân să constate că timpul lor s-a dus. Ceilalţi, o iau în stânga sau în dreapta, pe drumuri ce se deschid larg şi neted.
Nu pot să spun că mă număr printre curajoşi dar, întotdeauna, am “ars” de curiozitate.
Până la terminarea liceului am schimbat cinci școli, ceea ce a însemnat și schimbare de învățători sau profesori. Clasele a întaia și a doua le-am facut în zona Gării Brașov. Acolo mi s-a descoperit talentul la desen despre care am scris. Un an mai târziu s-a deschis o școală nouă în cartierul nostru. Nu era chiar atât de aproape de casă, dar am fost mutat acolo. Să ajungem la școală străbăteam un câmp, care fusese loc de cazărmi și teren de instrucție pentru soldații ruși. Probleme aveam iarna. Trebuia să străbatem câmpul pe întuneric. Mergeam „pe pipăite” când nu eram așteptați de vreun părinte. Atunci, fetele din vecini, nu plecau fără mine. Mă așteptau la poarta școlii. Le câștigasem încrederea, mă vedeau „bărbat”. Ne avântam, cu curaj, în negura ce despărțea școala de casele noastre.
Învățam, dar schimbările dese de profesori m-au determinat să fac o selecție. Aveam să constat, mai târziu, că n-am greșit.
Eram un copil mai firav. Se inaugurase o sală de sport la școala cea nouă. Profesoara ne-a pus să sărim calul.
N-aveam teniși, eram în ciorapi. M-am așezat la coadă, adică ultimul. Colegii și colegele mele se avântau spre cal, dar toți au rămas călare pe el. M-am gândit unde se gresește. Jucasem „capra” și niciodată n-am rămas călare pe colegul de joacă. Mi-am făcut vânt și pot să vă spun , a fost prima dată când am sărit calul.
Eram un copil firav. În clasa a opta, la Liceul militar, la primul examen la sport, pus la bară fixă să-mi ridic „scheletul”, n-am reușit. Am fost notat cu trei. Pus să supraveghez un coleg ce lucra la aceiași bară m-am trezit cu ea în cap. Nu fusese bine fixată. Am scăpat „ieftin” stând doar o săptămână în spital.
De atunci, când se dădea stingerea, plecam la sala de sport și făceam forță. In vara, am fost notat cu zece, următorul an eram în lotul de gimnastică. In clasa a zecea făceam „gigantica” la bară fixă și exerciții în forță pe care nici cel mai muscolos nu le făcea.
Pe vremea aceia erau obligatorii doar patru clase. Se dădea exeman de absolvire și de admitere în clasa a cincea.
Clasa a cincea m-a găsit în cartierul Tractorul unde-și făcuseră ai mei casă. Profesori noi, colegi noi. Am avut noroc de o clasă cu multe „vârfuri”. Cel mai „înalt vârf” era băiatul dirigintei. Nu i-am uita numele. Il chema Bălan. Cu ei am intrat într-un conflict. La matematică ni se dăduse o temă pentru acasă. Rezolvarea unei probleme. Luat cu joaca și indiferent față de noua mea școală am tratat tema cu indiferență. A doua zi, deși colegii au intrebat:
-A făcut cineva problema? nimeni n-a răspuns.
La control, „vârfurile” aveau problema rezolvată. Asta m-a „înfuriat” și m-am „aplecat” spre matematică. De atunci, cei care n-o făceau, o copiau de la mine. Mai târziu, în liceu, un profesor de matematică mi-a spus:
-La orele mele, tu faci ce vrei! Am citit Mândrie și prejutecată a lui Jane Austen. Pe Cronin l-am descoperit la orele de fizică.
La scris foloseam tocul cu penița și călimara cu cerneală. Aveam grija să nu fac „porci” pe caiete. Mama avea patru clase dar privirea ageră. De vedea un „porc” îmi rupea foaia și trebuia să o iau de la capăt.
Primul meu stilou a fost precum o siringă, din plastic cu piston. Il văzusem la un chioșc. Costa zece lei. N-am îndrăznit să-i cer mamei și am făcut o măgărie. Știam unde ține banii, sub hârtia care acoperea un raft din dulapul de la bucătărie. Am sustras zece lei. Nu i-am luat. I-am mutat cu un lat de palmă sub aceiași hârtie. După câteva zile am revenit la raftul din bucătărie. Banii erau tot acolo și mi-am cumpărat stiloul. Venind acasă i-am spus mamei:
-Uite ce-am găsit!
Nu știu dacă m-a crezut.
Spuneam că destinul meu a fost un ofiter în kaki. Am plecat să dau examen de admitere în clasa a opta la Liceul militar din Câmpulung Moldovenesc. Singurul pe vremea aceia. Nu țin minte să fi învățat. Mă bazam pe ceea ce acumulasem. Examenul s-a dat după terminarea examenelor de admitere la liceele civile. Mulți dintre candidați erau deja admiși la un liceu civil. Eu nu.
Am fost admis dar, știu câțiva, care au picat deși trecuseră același examen. Cu o parte dintre ei m-am reîntâlnit la Breaza, în clasa a zecea.
Spuneam că începusem să selectez materiile predate. N-a fost chiar așa. Dacă îl simpatizam pe profesor, indiferent ce materie preda, nu-l dezamăgeam. In clasa a opta făceam latina. Profesorul nostru, probabil singurul din zonă, care avea latina în „sânge” era de peste 80 de ani. Avea Parkinson. Habar n-aveam, pe atunci, de boala asta. Folosea, și el, tocul și penița. Când punea nota în catalog îi tremura mâna. Aproape rupea penița. Era foarte exigent dar, între un „amore more” ne vorbea cu „amiciție” despre Egipt. Era umblat moșul. După o lungă serie de nota patru, mi-a venit și mie rândul la notat. Am luat zece. Primul lui zece, dat. Am fost felicitat de parcă luasem Premiul Nobel. Un an mai târziu, tot la latină, a venit o tinerică. Am rămas cu ce învățasem în clasa a opta.
Până în clasa a opta, la ședințele cu parinții a participat numai maică-mea. In primul an de liceu, fiind undeva la „dracu în praznic” a venit tata. Eram în clasă. Băncile ocupate de părinți și noi, pe unde puteam. Diriginetele a ridicat trei copii în picioare evidențiindu-i în fața părinților. Printre ei eram și eu. Tata, avea inima cât o pâine caldă. După ședință am ieșit în oraș. M-a dus la un restaurant, am mâncat și mi-a dat o bere. De atunci îmi place berea. M-a dus la un magazin de articole sportive și am primit cadou prima pereche de bascheți. Erau chinezești. La plecare mi-a dat o sută de lei. Eu m-am retras într-un „colț” și am plâns.
Începuturile mele în şcoala de cadeţi din Constanţa n-au fost prea strălucite. Obişnuit să nu-mi iau notiţe, ca la liceu, m-am trezit la prima sesiune de examene fără să am după ce învăţa şi cel mai greu examen era la Analiza matematică. Am făcut cunoștință cu Roșculet.
Cu o seară înainte, la orele de studiu individual, m-a prins Ofiţerul de serviciu jucând table cu un coleg şi m-a trecut pe o lista neagră pe care i-a dat-o profesorului examinator.
Examenul l-am luat. Nu știu dacă nota a fost scăzută din cauza listei negre sau răspunsul nu a fost satisfacator. A fost primul profesor, care mi-a spus:
-Eşti brânză bună în burduf de câine.
Nu eram făcut pentru armată. Dacă avea loc un proces, prin zonă, vreunui soldat , care n-a executat ordinile sau a făcut vreo altă prostie și trebuia, cineva, să fie trimis pentru a lua exemplu, acela eram eu.
Nu totdeauna notiţele te scot din rahat. Profesorii erau apropiaţi de noi, ne vizitau seara la studiu, ne mai dădeau indicaţii, ne mai explicau, la cerere, ce n-am înţeles prea bine dar, un lucru era clar şi vreau să-l menţionez, la examen erau severi. Nu ştiai, picai. Cu o seară înainte de examenul la Geometrie Analitică a venit profesoara B. La plecare, privindu-mă, mi-a spus:
-Sper ca mâine să iei zece!
N-am luat zece dar, nici nu pot să uit acel examen. Am intrat. Langă profesoara noastră era şeful de catedră. M-a încurajat să trag un bilet. L-am tras şi o clipă am rămas perplex. Nu ştiam nimic. Imi simţeam creerul ca pe băşica aia de porc, pe care iarna, după ce tăia tata porcul, mama mă punea să o umflu cu paiul, să o frec până se subţiază. După ce terminam o folosea la făcut toba. Când am ajuns în bancă să-mi pregătesc subiectele, m-am simţit ca pe malul unei ape, ştiam unde mă aflu, ştiam că trebuie s-o trec, îmi lipsea puntea dintre cele doua maluri. Am început s-o construiesc. Scos la tabla, am umplut-o pe prima. Profoara B îmi făcea semne c-aş fi luat-o pe arătura. Seful de catedră m-a îndemnat să continui. Am terminat cu formula clasică, ceea ce trebuia demonstrat, am demonstrat. A urmat un moment de tăcere sau poate ezitare şi m-aşteptam la întrebări pentru unele detalii pe care, din lipsa de timp nu le-am dezvoltat. Nu! Intrebările venite “ce cărţi ai mai studiat?” şi “de ce n-ai demonstrat cum ţi s-a predat?” m-au încuiat. Mi s-au scăzut două puncte și dacă îmi pare rău de ceva este că n-am păstrat foile pe care îmi clădisem “puntea”.
Dacă puteam să ajut un coleg, îl ajutam. Aveam examen cu un profesor nou venit. Ne simpatizam reciproc. A ieşit din examen şi mi-a spus subiectele de pe un bilet:
-Le ştii?! m-a întrebat, apoi mi-a indicat locul exact unde se află biletul pe masă.
Nu e corect să spun dar, aşa s-a întâmplat. In urma mea, intra un coleg cu inclinaţii literare. A ajuns jurnalist. I-am spus despre bilet. Mai avea timp să repete şi i-am explicat exact locul unde se află. Am intrat la examen şi fără să mă uit la profesor am tras un bilet oarecare, cu grijă, să nu deranjez poziţia biletului divulgat.
Am avut şi profesor mai “ciudaţi”. Il ţin minte pe Amiralul T. Înainte de examen ne-a anunţat:
-Se poate veni cu orice carte sau notiţe şi le puteți consulta pe timpul examenului.
Era examen scris. Vă daţi seama ce bucurie s-a iscat! Eu n-am muşcat momeala. Mi-am dat seama. Nu vor fi decât două note, patru sau zece iar, subiectul va fi astfel făcut încât să ne-arunce în toată materia. Aşa a fost, doar două note. Timpul acordat era pe sfârşite şi mulţi încă mai răsfoiau cărţi şi notiţe. N-am trecut decât doi sau trei, nu mai mulți, dacă-mi aduc bine aminte.
Am repetat o singură dată experimentul Amiralului T. Eram conferențiar. Predam Mecanica fluidelor și conform programei trebuia sa dau o testare studenților.
I-am întrebat pe studenţi cum și-ar dori testul:
-Ca în viaţă sau ca la şcoală?
-Explicaţi-ne! I-am auzit exclamând.
-Presupun că şeful vostru v-a dat să rezolvaţi o problemă, într-un anumit termen. Nu-l interesează cum. Deci, puteţi reveni la birou, puteţi lua legatura cu NASA, să accesaţi, pe net, toate siturile de specialitate, să vă uitaţi pe notiţele din facultate, să mergeti la biblioteca comunală sau municipală, chiar să sunaţi un prieten. La termenul scadent trebuie să aveţi problema rezolvată. Degeaba îi veţi spune şefului: „Ştiţi v-am măturat curtea, v-am făcut ghetele, v-am luat toate scamele de pe haine. Am rezolvat, totuşi, ceva!”. Nu, problema dată nu e rezolvată. Cum se dau testele la şcoala? Știți. Cum preferaţi?
-Ca-n viaţă!… au exclamat.
-In aceste condiţii nu există decât două note, zece sau patru, adică, rezolvi problema sau nu. Deci, măturat curtea, făcut ghetele şi luat scamele, nu ţin!
S-au acceptat condiţiile şi am pus problema pe tablă. Pe o scară de la unu la zece, problema era de unu, ridicol de simplă. Un student trecut corect prin şcoală ar fi rezolvat-o în maxim cinci minute. Problema necesita doar cunoştinte elementare. Le-am acordat o oră în condiţiile „ca-n viaţă”.
La terminarea orei, fără să mă uit pe lucrări, le-am arătat, în cinci minute, cu explicaţii cu tot, soluţia problemei şi i-am întrebat:
-Cine a făcut aşa (altă soluţie nu era) să-mi arate lucrarea.
In sala de curs s-a aşternut tăcerea. Nu se mai auzea decât „clipocitul” celor ce dădeau mărunt din buze.
Din școala de cadeți am fost trimis să-mi continui studiile. Ajunsesem ce mi-am dorit, student civil. Parcă mă văd păşind cu smerenie pe holul Facultăţii spre aula unde era grupa în care eram înscris. Mă simţeam ca un începător printre savanţi, aşa mi se formase în minte Facultatea civilă unde, ştiam cât de greu se intra. Eram mai mare cu un an decât noii colegi, repetam un an având doar trei echivalaţi şi un examen de dat pentru absolvirea anului trei.
N-am să vă povestesc cum am făcut rost de notele de curs, nu erau cărţi, nici cum am fost încurajat “vezi că examenul ăsta-i un cui” pentru că venise ziua scadentă şi trebuia dat. Mă plimbam pe faleză cu o colega de care mă îndrăgostisem până-n vârful urechilor. Le aveam lungi. Nu i-am spus-o niciodată. N-am sărutat-o niciodată. Eram un timid, un tânăr a cărui adolescență și-a petrecut-o cu “băieții” (nu vă gândiţi la prostii), în şcoli de cadeţi. In ziua în care nu m-a mai primit în casa de pe strada Eminescu, dacă-mi aduc aminte bine, am luat-o încet, pe jos, până la ieşirea din oraş şi m-am aşezat turceşte, pe iarbă, privind fix fumul ce ieşea din furnalele Combinatul Siderurgic. Am stat nemişcat, ore bune şi când s-a întunecat, am coborat, tot pe jos, şi m-am oprit la un bar, din centru. Era undeva la subsol, am comandat o sticlă de cogniac la trei sferturi şi cola, sau cam aşa ceva pe care, am băut-o până s-a făcut lumina afară. Nu eram beat deşi mi-aş fi dorit. Ploua cu găleata. Cu mâinile în buzunare, păşind prin rigola cu apa ce-mi trecea de glezne, am ajuns la cămin. M-am trântit în pat şi-am adormit instantaneu. Când m-am trezit, mi-am dat seama că nimic nu mi-a ieşit din prima şi m-am consolat cu gândul că nu m-am priceput. Dar n-am urmat legea lui Marhpy “ Dacă nu reuşeşti de prima oară, distruge orice dovezi că ai încercat”. Nu, nu distug nimic, sunt clipe din viaţa mea pe care le-am trăi şi mi le amintesc cu plăcere, nostalgic sau cu durere.
Da, venise scadenţa şi trebuia să dau diferenţa. Ceilalți trei (eram patru care dădeam examenul) mă căutau. Aflaseră subiectele ce urmau să se dea. Nu m-au găsit, eram pe faleza cu colega mea. Când am ajuns în faţa sălii de examen, Tze, unul dintre ei, m-a luat de-o parte, m-a băgat într-un WC şi mi-a arătat ce subiecte se vor da. Pentru mine era târziu, nu eram înarmat decât cu un stilou şi imediat am intrat în sală unde, profesorul ne-a scris subiectele pe tablă. Erau subiectele pe care ei le ştiau. Ce n-am înţeles şi mi-e greu să-mi explic este că am fost singurul, care a luat acel examen. Aveam și o aplicație cu metoda Hardy-Cross. Îmi notasem pe masă „Să nu uit să schimb semnele”. Se schimbau când trecem forțele de pe bară pe noduri. Am uitat și m-a depunctat. A trebuit să răspund și la oral.
Ce mi-a spus profesorul Beşchea, mi-a rămas întipărit în mine:
-Tinere ai o memorie formidabilă.
Eu uitasem să schimb semnele.
De fapt, pe ce se bazează acumularea, pe memorie şi ea nu m-a tradat niciodată, nici măcar acum, la bătrâneţe când, m-am hotărât să scriu.
Am rămas cu un defect. Nu aud. Opt ani am învățat în clase cu o medie de douăzeci de colegi. Era și gălăgie. Am învățat să mă concentrez pe ceea ce aveam de făcut și încet încet mi-am „pierdut auzul”. Astăzi, daca mă gândesc la ceva, dacă scriu, dacă citesc sau dacă privesc la televizor devin surd. Nevastă-mea știe și mă atinge spunându-mi:
-Mă! Cu tine vorbesc.
Școala e cu … a fost odată. A rămas de poveste.
A fost odată. Când a fost? Demult…acum câteva zile,dacă n-ar fi fost n-aș fi povestit. Noi nu suntem de când poveștile, vorba lui Creangă, ci suntem mai dincoace, cu vreo doua-trei zile, adică…de poveste, de când s-a pricopsit Ministerul Invățământului cu drobul de sare deasupra capului. Au venit „deșteptii” neamului să pună ‚ordine” în ceea ce mergea. Toată lumea știa că mergea bine, vorba lui Caragiale „ eu știu ce glas are măgarul și știu asemenea că orice școală, cât de înaltă, nu poate da ce n-a vrut nașterea…” Uite așa, din patru în patru ani, se schimbă câte ceva, doar doar, drobul de sare nu va cădea. A căzut. Nu mai avem învățământ, avem o „fabrica” de proști cu diplome de ingineri, de profesori, de manageri, de doctori, de ce mama dracului au mai inventat. Invățămîntul s-a transformat într-un business, cât mai multi cotizanți spre îmbogățirea patronilor de Universități. Ce „scot”, nu conteaza, important este să le ia toți banii.
Cum sunt studenții de astăzi? Incerc să-l parafrazez pe Caragiale. Ca fizic, închipuiți-vă, sunt cât se poate de bine, cearcăne la ochi dimineața după o noapte la club, unii mai slăbuți, alții cu o prea dezvoltată porțiune de cărnuri și grăsimi, ceea ce, cum zic unii, denotă, în rațiune dreaptă, lipsa substanței neponderale, care după metafizicieni, constituie împreună cu materia, ființa umană completă. Bine dotați cu telefoane și tablete în care își strâng conștiincioși subiectele la examen. Unii nu știu să scrie, dar știu să citească. Unii citesc dar nu știu să scrie. Niște „juni” plini de…talente, unii cu viitor la fabrica sau în partidul lui tata, alții nu dar, nu-i interesează. Nu citesc, nu învață. Ei au telefoane și tablete. Dacă nu pot să le deschidă sunt ca și morți. Zero. Tot ce au acumulat până acum nu este decăt echivalentul a patru clase primare în „astă Republică nenorocită”. Ce pretenții să am când, el știe să citească metru pe secundă la patrat și scrie metru la patrat pe secundă. E perseverent și îmi spune că a scris corect demonstrându-mi. A deschis o paranteză pătrată, a scris metru pe secundă, a închis paranteza pătrată și a ridicat totul la patrat. Pentru el, asta se citește, metru pe secundă la patrat (unitatea de măsură a acceleratiei).
Mi-am adus aminte de spusele lui Einstein:
“Majoritatea profesorilor îşi pierd vremea punând întrebări care urmăresc să dezvăluie ce nu ştie elevul, în vreme ce adevărata artă a examinării constă în a afla ce ştie de fapt elevul sau ce poate să ştie.”
Ce mai puteam să-l intreb pe un astfel de student. Singura întrebare pe care aș fi putut să i-o pun ar fi fost “Cum dracu’ ai ajuns student în anul doi?!”
Studentul de astazi este tenace, stă cu „dinaintea goală” până în ultimul minut. Poate, poate. A dat peste unul mai tenace. Studentul de astăzi este exact, dacă îi spui să scrie ecuația lui Bernoulli pe tablă, el scrie : „ecuația lui Bernoulli”. Pentru el este corect, asta i s-a cerut. La unul dintre examene le-am propus o dictare în locul subiectelor. S-au luminat la față. S-or fi gândit că le dictez un pasaj din Scufița Roșie,
-Haide-ți domn’ profesor, suntem de acord. Le-am spus:
-Vă voi dicta o relație matematica din Mecanica fluidelor, cu vorbe, voi o scrieți matematic, cu litere și cifre.
Am dictat un du/dt (derivata totală a proiecției vitezei fluidului pe direcția axei Ox, funcție de timp). Au renunțat concentrându-se la subiectele primite. Vorba vine. Șansa lor era în telefon sau tabletă. N-au avut și din peste 180 de studenți, au promovat sub 10%. Incă un profesor ca mine și Universitatea va da faliment sau eu voi fi cel îndepărtat să salvez Universitatea.
Spuneam, mai sus, despre teste. Conform indicațiilor am încercat și un altfel de test dat studenților. Cinematica fluidelor avea un singur curs și le-am propus studenșilor să-l învețe din cărți urmând să tragă o concluzie, simplă. Cu ce anume ar trebui să rămână, să nu uite și să-i folosească mai târziu.
Concluzia mea a fost, niciunul nu a studiat acel capitol. Iată câteva „concluzii” ale lor.
-Ca feedback pot spune că este un capitol ce necesită un minim de cunoştinte….
-Deşi nu am înţeles în totalitate acest capitol prin urmare neputând să-mi exprim o opinie avizată, sunt de părere că Cinematica fluidelor este un capitol esenţial în studiul fluidelor.
-…în acest referat am încercat să surprind majoritatea informaţiilor din acest capitol foarte intereseant de asemenea şi foarte dificil.
-Referitor la opinie, nu ştiu în ce măsură sunt pentru a-mi exprima o opinie proprie.
-In opinia mea, este important ca studentul să cunoască cinematica fluidelor
Si ce-a mai “tare” concluzie:
-Astfel, după ce a parcurs acest capitol, studentul trebuie să ştie că tocmai a studiat mişcarea fluidelor.
Erau dintre aceia ce au trecut bac-ul: Impăratul avea o grădină și în fund…un păr.
Predam Mașini hidraulice. La intrarea în examen m-a oprit un coleg, trimis de „sus”.
-Aveți un student grec. Trebuie să treacă. Nu prea știe bine românește.
-La mine dă scris. Nu știu grecește dar îmi voi da seama dacă știe ceva.
L-am picat. Asistenta, o tinerică, mi-a spus:
-O să aveti problem, domn profesor.
Am luat lucrarea grecului și i-am spus să pună nota pe care o crede de cuvință și să semneze, spunându-i:
-Nu mă interesează ce probleme voi avea eu, dar ce probleme veți avea dumneavostră, nici nu vreau să mă gândesc.
La examenul de restanță aud o studenta:
-Domn profesor! Nu ne-ați spus cât este presiunea atmosferică.
Studenta, în anul trei, nu știa valoarea presiunii atmosferice standard. M-am uitat la ea. Nu era blondă, nu era nici verde să fii crezut că este extraterestră. Era brunetă deci, „Nu contează cât de lung ai părul”, pardon ce culoare are, important este că ai ajuns în anul trei de facultate și n-ai cunoștinte de clasa a treia primară. Am văzut mulți analfabeți la viața mea dar, niciodată nu m-am gândit că au și studii superioare.
Predam Teoria si Constructia Navei celei mai bune clase din Institut. Integraliști, până la examenul cu mine. Unul dintre studenții “buni”, așa se vedea după notele de la celelalte examene, l-am notat cu șase. Mi-a spus:
-Domn professor, vin la mărire.
Era dreptul lui. Mai bine nu venea. Am fost corect. Nu l-am chestionat suplimentar. Trebuia să răspundă la subiectele de pe biletul de examen. La ce prostii a scris i-am spus:
-Tinere, la mine ești picat.
M-a ponderat șeful de catedră:
-Regula la noi este să rămână cu nota inițială.
Pe vremea mea, regula asta nu funcționa. In gând mi-am zis “Asta nu este în regulă.”
Cireașa de pe tort a venit cănd un coleg de aceiași materie pleca într-o delegație și m-a rugat să-i țin locul la examenul cu studenții lui. N-a uita să-mi spună:
-Știi! Studenta X este fata lui…. Trebuie să treacă.
Ce puteam să-i spun:
-In cazul acesta cea mai mică nota va fi cinci.
-Nicio problemă. Mi-a zis.
Am intrat în sala de examen și m-am adresat studenților:
-Cine vrea cinci să vină cu carnetul.
In câteva minute s-a golit sala.
Acum câteva zile sau poate acum câțiva ani eram la curs cu studenţii şi mi-am adus aminte de un bloger care scria despre “cancerul din învăţământul românesc ajuns la metastază”. Ajunsesem la o ecuaţie cu derivate parţiale în care, unele mărimi variabile erau la rândul lor tot nişte derivate parţiale şi am îndrăznit să cer, ca ecuaţia, să fie rezolvată de un student. Un oarecare, care s-ar fi oferit. Nu s-a oferit nimeni, nici măcar cel pe care l-am “dibuit” că luase nota nouă la examenul respectiv. Nici când am negociat un punct în plus la nota de la examen, un fel de “dacă ei nota trei o să-ţi dau nota patru” nu i-a clintit din loc. Cum este posibil? Este posibil, şi asta m-a pus pe gânduri.
Eu nu lucrez în învăţământ. Am concurat pe un post de conferentiar, în anul ’96, iar când să mă angajez am renunţat. Am renunţat la un examen de “re-re”. Aveam şi eu vreo doi studenţi în cauză şi examenul se dădea cu comisie. În Institut eram trei cu abilităţi de Mecanica fluidelor. Am făcut parte din comisie, şi fiecare dintre numiţi avea “faliţii” lui. Eu, corect până la capăt, le-am pregătit bileţele, urmând să răspundă, după cum le-a fost norocul. La ceilalţi profesori, studenţii veneau cu lista de subiecte şi am remarcat, unele încercuite, pe care profesorii le şi alegeau pentru susţinerea examenului. Asta m-a făcut să părăsesc sistemul.
Am revenit, cooptat la plata cu ora. Vreau să spun că nu mă miră gradul de pregătire al studenţilor. Există un dezinteres total pentru a învăţa şi asta se datorează, în mare parte, sistemului. Păi, dacă ar fi să fac o paralelă cu învăţământul dinainte de ’89 şi acesta de-acum, ar fi suficiente două propoziţii: era o mândrie şi o satisfacţie, fără margini, să ajungi student şi o împlinire, să reuşeşti, să-ţi dai doctoratul.
Astăzi, învăţământul a devenit o afacere pentru cei ce-l conduc, la toate nivelurile. Am fost bugetar, am lucrat ca patron, lucrez la patron şi o spun, să nu credeţi c-aş avea ceva cu partea privată a sistemului. Fără a susţine aceasta parte a lumii de astăzi, sistemul se duce dracului. Guvernanţii de astăzi se gândesc numai la bugetari şi chiar se bat în piept cu reintregirea salariilor, uitând să specifice câţi bani le-au luat înapoi cu creşterea taxelor şi a “coşului zilnic”.
După ’89, la concurenţă cu învăţământul universitar a fost Biserica. La număr de construcţii a câştigat Biserica. S-au construit mai multe biserici decât universităţi sau scoli dar, încă, nu este târziu. Dacă, la număr de construcţii, am putea face o mică diferenţă, la obiectul de activitate, există ceva comun, ce eu o numesc, afacere. Nici Biserica şi nici Universităţile, ambele apărute, în numar mare, după ’89, precum ciupercile după ploaie, nu s-au gândit la cetăţean, sau la patrie, ci la propriul lor buzunar. Biserica, şantajează statul “daţi-ne averea înapoi şi nu mai cerem bani” şi ca să ne mântuiască îşi mai fac o catedrală. Eu, recunosc, când Dumnezeu a împărţit credinţa, eram la serviciu.
Universitarii, prost plătiţi, au găsit un al doilea şi chiar al treilea serviciu la Universtăţile particulare, unde masa mare de studenţi îşi plătesc “studiile” şi, parte din ei, tezele de absolvire, de masterat, de doctorat, chiar şi examenele. Imaginaţi-vă o Universitate particulară cu exigenţele din trecut. S-ar duce vestea, din gură-n gură, sau pe telefonul mobil, şi în următorul an, n-ar mai avea studenţi. Aceasta teamă, care ar duce la o lipsă de “material didactic” a condus la coborârea ştachetei. “Săracul student, el ne plăteşte. Păi, dacă ne plăteşte, să-i dăm o diplomă”. Uitati-vă la parlamentari, “elita” Românie, cum ne spunea unul, paremise folkist, dacă îmi aduc bine aminte. Mai bine uitati-vă la premier, un hoţ intelectual, dovedit plagiator. Chiar, ce contează dacă şti sau nu, furi, iei o diplomă, indiferent de care, şi poţi să te dai mare, chiar să ai pretenţii, si când apuci de ajungi cel mai tare, nimic nu mai contează, îi destitui, pur şi simplu, pe cei ce te admonestează. Mergând înainte, tot aşa, o să ajungem o ţară de “diplomaţi”, rataţi, prost pregătiţi, o ţară în curs de deprofesionalizare.
Scriind aceste rânduri am auzit la TV că o Universitate din Constanţa este anchetată. A dat note mari la studenţi fără a le merita. Nu ştiu cum şi-au dat seama şi nici nu mă interesează. Eu, ca profesor, vreau să mă autodenunţ. Am avut aproximativ 180 de studenţi din care, la peste 60%, le-am dat o nota pe care nu o meritau, adică, nota doi. Conform legii trebuiau să primească nota unu dar, am ţinut cont de următoarele:
-au scris subiectele pe care urmau să le rezolve;
-dedesupt, au scris clar şi citet cuvântul „Rezolvare”;
-au „desenat” cifra unu, după care au închis o paranteză;
-s-au uitat la cifra unu o oră fără să scrie nimic.I-am rugat să continue, adică să scrie cifra doi şi să închidă paranteza pentru ora rămasă de examen;
-au fost perseverenţi, adică, poate-poate voi ceda. Eu am fost la fel de perseverent. N-am cedat.
Aştept comisia. Habar n-au ce şpaga am luat să le măresc nota studenţilor de la unu la doi.
Predam o materie dificilă. Multă matematică și din experiența mea nu le ajuta în practica de după studenție. Așa era programa. Prea multe date, care dacă i-ar fi interesat le găsea în cărți. Tot cu noțiunile primite din liceu ar fi rămas, dacă le-ar fi învățat. Sunt prea mulți dintre ei, căror cartea nu le spune nimic.
Am renuntat la învățământ, A fost așa, precum renunțările mele din ultimul concediu.
Orice om normal își ia concediul începând cu data de luni. Câștigă două zile înainte de concediu, suficiente pentru pregătiri și alte cele. Eu l-am luat începând cu o miercurea. Luni am fost la serviciu, mai bine nu mergeam. În Constanța a plouat cu găleata, am facut două pene la mașină și într-o baltă, de fapt, într-un râu improvizat de ploaie, mi-am pierdut numărul din față al mașinii. După atâtea ghinioane m-am gândit că poate voi avea și eu noroc. M-am dus la o casă de bad-jocuri sportive să pariez, negativ, pe Steaua, adică pierde cu 3-0 dar, m-am gândit, dacă pune vreun stelist latul sau lungul, capul sau botul, o mai vâră odată în poartă și…am renunțat.
Miercuri, dis de dimineață, am plecat în concediu. Intrând pe autostrada “Soarelui” mi-am adus aminte. Uitasem ceva important. N-aveam cum să mă întorc decât, pe undeva, la dracu’ în praznic și auzind-o pe nevastă-mea că s-ar putea să ne meargă prost dacă ne întoarcem, am cugetat, ca un ardelean ce sunt și…am renunțat.
Ajuns în București am trecut pe la fiica mea, cea mică. M-a rugat să cumpăr ceva de la Mega Image. Mi-a explicat ce mașină să iau și am plecat. In stație apare o mașina, care avea în spate o reclamă. Ceva în genul “Dacă te gândești la Mega Image, coboară la prima !”. Am urcat și am coborât la prima. In dreapta și în stânga numai imagini, mega imagini dar, nici-o Mega Image. Am întrebat un trecător, care amabil mi-a spus:
-Mergi 500 metri până la trecerea de pietoni, traversezi și iei același autobus în sens invers, cobori la a cincea stație de unde ei tramvaiul cu numărul…și…am renunțat.
Am plecat spre Brașov. Am ajuns cu bine la Coșmarnic. Așa îi spun eu localității Comarnic unde, în lipsă de trafic de droguri, trafic de arme si ale traficuri este un trafic de coșmar. O aud pe nevastă-mea:
-Vezi cum mergi că la Predeal este zăpadă.
-Nici-o problemă, i-am răspuns. Ai uitat că mi-am pus izmene ?!
N-a gustat gluma și mi-am amintit de unul ce se lăuda cu “Vai! Ce-mi plac glumele mele!” și …am renunțat.
In Brașov m-am cazat la o pensiune (la recomadarea ginerelui meu). Mai târziu am aflat că în aceiași cameră a dormit, sau s-a culcat și Botezatu, nu sunt sigur dacă cu Bianca dar, coincidență, și eu eram venit la un botezat. Eu nu mă inteleg bine, la pat, cu nevastă-mea. Ea nu poate adormi decât cu televizorul pornit iar eu nu sau da, mă rog, cu el oprit. După câteva altercații, motivații, am mormăit ceva și…am renunțat.
A doua zi, zi aniversară pentru fiica mea cea mare (cincisprezece ani de căsnicie) am plecat la cumpărături, la un Carrefour. Cum eram pentru prima dată în acest mare magazin, am cerut câteva informații pentru a micșora staționarea. Lumea foarte amabilă, ceea ce m-a impresiunat. Nimeni nu mi-a răspuns și…am renunțat.
Mai nou, nu dragostea, BAC-ul începe să devină eterna poveste. De douăzeci şi doi de ani, învăţământul se reformează şi uite-aşa, încet-încet, ne îndreptăm, evident dacă dotăm clasele, ca maşinile, cu antifurt, vom ajunge la o promovabilitate de zero la sută. Aud că s-a discutat cu sindicatele şi este un acord ca în 2013 să se schimbe examenul la BAC. Cică se vor probe diferenţiate. Ce să-nţeleg, cei de la mate-info aveau subiecte de la filologie, cei de la economic subiecte de la ştiinţele naturii și cei de ştiinţe sociale dădeau la sport? Dacă a fost aşa, promovabilitatea este explicabilă. Cum dracu, minştrii care-au fost până acum nu s-au prins de această gravă eroare. Dar, dacă nu este asa, şi probele au fost diferenţiate? Ce să înţeleg? Vor fi probe speciale pentru copiii dotaţi, mai puţin dotaţi, de la oras, de la comune, de la sat, chilangii, bătăuşi, fumători, nefumători, băutori, fustangii, fitoşi, drogaţi, de senatori, de deputaţi, de lideri de partid, de breslaşi, de negustori, naturali, înfiaţi, din flori…?
Dacă-l întreb pe socru-meu, maistru școlit pe vremea lui „nea” ce este bac-ul, îmi va răspunde că este un fel de menghină, o mandrină sau o cutie cu electrolitul unui acumulator electric. Definiția cu „acumulatorul” mi-a plăcut cel mai mult, gândindu-mă la bac și la scandalul iscat într-un liceu din Bucuresti și nu numai. Incarci „acumulatorii”, timp de patru ani și când îi verifici, constați, cu stupoare, că au „tensiunea” zero și pentru că trebuie să-i scoți la „vânzare”, păcălești clientul, folosind instrumente neverificate „metrologic”, astfel încât „becul” de 6 volți (am vrut să scriu de șase clase din doisprezece) să pâlpâie, nu mult, câteva secunde. Astfel, în facultăți, ne trezim cu „acumulatori” defecți, vopsiți precum transformatoarele lui Fenechiu.
Diplomele au devenit un moft al moftangiilor. Vorba lui Caragiale:
„Moftangiul este eminamente român, cu toate astea, înainte de a fi român, el este moftangiu”. Tot el ne spune:
-„O, Moft! tu ești pecetea și deviza vremei noastre. Silabă vastă cu nețărmurit cuprins, în tine încap așa de comod nenumărate înțelesuri: bucurii și necazuri, merit și infamie, vină și pățenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, holeră, lingoare, difterită, sibaritism, vițiuri distrugătoare, suferință, mizerie, talent și imbecilitate, eclipse de lună și de minte, trecut, prezent, viitor — toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT.”
Unii dintre ei vor ajuge premier, ministru la Invăţământ, sau poate şef la Institutul Cultural Român. De acolo de sus, ai să-i auzi şi ai să-i vezi zilnic vorbindu-ţi rânjind şi rânjind vorbindu-ţi.
Astăzi moftangii beneficiază de invenţia companiei Xerox şi de Net. Este suficient un “copy-paste” şi lucrarea este gata. Dacă mai ai parte şi de un profesor “ca lumea”, care înainte de a ajunge pe la Jilava, din cauza unei “entorse de drept” la piciorul stâng, ai şanse să ajungi “dottore”. Dă bine la carieră. Din acele “pot-pourri de fapte diverse ştiinţifice”, moftangiul îşi mai “trage” şi un masterat, bun de umflat “sivi-ul”. Şi când moftangiul mai este şi mitoman, succesul este garantat şi apreciat de prostimea în delir. Spusele lui Einstein nu mă mai miră astăzi: “Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va depaşi interacţiunea umană. Lumea va avea o generaţie de idioţi.”
Dacă iubeşte ştiinta şi va ajunge şef la Cultură, o va susţine, mai mult decât cultura. Ce este aia “cultură”? Poate cultura agricolă. Mai importantă este apa caldă. E iarnă, şi ce-l interesează cel mai mult pe romăn, evident, “caloriferul”, de care trebuie să fim mândri că-l avem chiar dacă unii îl închid, din patriotism şi cu dezgust – apa caldă n-a fost “inventată” de noi.
Dacă e moftangioică, renunţă să mai “numere atomii” şi devine ministru, abrambureşte şi pe aici, cât poate, şi când i se spune “Doamnă, aţi numărat atomii altuia”, devine nervoasă şi irascibilă. Aşa a apărut un nou stil copy-paste, “autoplagiatul”. Faci o lucrare. Ei banii. Renumeri atomii, dai copy-paste la lucrare si modifici un paragraf. Ei banii. Faci o lucrare. Ei banii. Renumeri atomii, dai copy-paste la lucrare şi modifici un paragraf. Ei banii, şi aşa mai departe. Dacă este cumva, din întâmplare, ajunsă undeva sus, desfiinţează tot ce poate pentru a rămâne moftangiu stiintific.
Vorba lui Caragiale: “Când moftangiul e un imbecil, îi pasă de critică mai puțin decât îi pasă unui suveran african de opiniile presei europene; când are oarecare talent și spirit, critica-l iritează și-l neodihnește ca pe o cochetă bătrână care se teme să nu se afle în sfârșit că are dinți falși și păr prepus. De aci se vede cum între moftangii, cei de spirit și cu oarecare talent sunt mai slabi de înger decât imbecilii.”
Revin la Einstein: “Scopul educaţiei ar trebui să fie pregătirea unor oameni care să acţioneze şi să gândească independent şi care, în acelaşi timp, să vadă în slujirea comunităţii realizarea supremă a vieţii lor.”
Ce sa spun despre politicieni? Realizarea suprema a vietii lor nu este slujirea comunitatii ci propria lor bunăstare. Trăim in epoca lui Caragiale.
„O femeie m-a determinat să m-apuc de băut şi eu n-am avut nici măcar bunul simţ să-i mulţumesc” Am vrut să scriu în loc de „băut”, „scris”, schimbând un singur cuvânt. M-aţi fi acuzat că l-am plagiat pe Fileds.
Totuşi, este adevărat, o femieie m-a determintat să m-apuc de scris. N-ai talent şi decât să freci menta, scrie. Fiind vorba despre plagiat, mi-am propus azi să-l “plagiez” pe Caragiale, care s-a inspirat în scrieri din viaţa politică a vremurilor sale, ce nu-s departe de vremea mea. M-am oprit la Mariu Chicoş Rostogan, ce-şi începea ora de clasă, bătând cu un ciocan de lemn în masă, „Silenţium prostovanilor”. Politicienii, de azi şi cei de ieri, sunt ca ăla cu „crastavetele”, au o lecţie învăţată şi orice îi întrebi o iau încet pe arătură până dau de „crastravete”, ăla din familia Curcubitaceae, de culoare galben-verzui, ca-n final să aflăm şi ceva concret, conţine foarte multă apă (aici, nu-l bag în seamă pe Severin). Aşa este politica, conţine prea multă apă, doar şedintele Guvernului, au numai 75 la suta.
Politicianul dacă nu bate „câmpii” nu-i politician şi totul e să n-o dea de gard sau să-şi completeze „dizertaţia” cu o „cestiune” ce n-are subiect şi predicat la ce a fost el întrebat. De aici începe dandanaua şi beleaua de se miră, ca „prostul”, c-ar avea ceva lumea cu el, motiv pentru care îi recomand cu căldură, să se rezume la „crastavete”.
Nu ţin minte să-l fi întrebat cineva pe premier, cu ce viteză, în drum spre Predeal, va face Guvernul. Nu ţin minte să-l fi întrebat cineva dacă, noul Guvern va fi tot plin de hoţi ca şi celelelte. Dacă era politician si „rânjea” mai puţin ar fi dat un răspuns mai elevat, nu că-l face în 30 de secunde şi c-ar fi cel mai cinstit. Ar fi putut începe cu un argument. O „implementare” guvernamentală nu seamănă cu plantarea de „crastaveţi”, de unde putea dezvolta subiectul, legat de familie, de culoarea galben-verzui şi ar fi fost de lăudat în înţelepciunea lui iar, noi, n-aveam subiecte de criticat. Nu ar fi fost pus în situaţia de a preciza „Nu înseamnă că eu o să pun numai îngeri în funcţie, că nu am cum, din 150 de oameni să fie 150 de oameni perfecţi.”
Acum îmi explic de ce a apelat şi la „iad” unde „păcătoşii sunt valorificaţi la maxim”.
De aici până a ne face pe noi, ăştia care l-am criticat, anormali şi lipsiţi de bun simt n-a fost decât un pas: „nu vreau să mă scuz, pentru că nu m-a acuzat cineva normal, cineva de bun simţ”.
Nu ţin minte să-l fi întrebat cineva pe premier, de unde va conduce Guvernul şi chiar de l-ar fi întrebat, ar fi putut răspunde, evident din Palatul Victoria, doar nu dintr-o seră unde se cultivă „crastraveţi” şi ar fi ajuns la subiectul pe care ar fi putut să-l dezvolte fără s-o dea de gard.
Problema asta e de discutat şi aş avea multe exemple să vă dau, că nu-l cred. S-a instalat la o „tejghea” de unde a început să ne vândă „crastraveţi”.
Nu ţin minte să-l fi intrebat cineva de Bruxelles, la sosirea din Austria. N-ar fi avut sens. Dar un ziarist, probabil băsist, l-a întrebat ce părere are de acuzaţia de plagiat. In locul premierului aş fi divagat puţin şi aş fi dat ca exemplu nectarina, un fruct nou rezultat dintr-o combinaţie de piersic cu prun şi uşor-uşor, aş fi alunecat spre tulpini până la vrej de unde, cu puţin talent, vorbind tot de-un fruct, ajungeam la o leguma gen „crastravete”. El, nu! Eu tot merg la Bruxelles.
Nu ţin minte să-l fi întrebat cineva, cum se simte președintele când, de fapt era la spital să vadă cum se simte “patru case”, care tocmai atentase lui viaţa lui (na, iar mi-am adus aminte de bancul cu ţară de căcat, atentate de căcat). Dacă nu putea să spună nimic despre “patru case” sau nu putea da detalii nici despre rană, nici despre stare, putea foarte simplu s-o dea cu durerea ce-o simţea. Să fi vorbit despre îngrijorare, ca şi cum ar avea un morcov undeva şi uite-aşa, de la morcov până la „crastravete” mai era un pas. El, nu! Cred că se simte bine Băsescu.
M-am săturat de politicieni. Chiar și cei școliți, ajunși sus, uită ce au învățat și răstălmăcesc totul să salveze moftangiul. După doi ani de mandat încep cu laudele. Cu atâta lăudat mi-am adus aminte, de un banc. Un țăran din Poplaca, om cinstit, s-a gândit să-și vândă vaca, degrabă, era slabă, să poată pleca să muncească undeva pe-afară. Vaca nu mai mâncase de-o lună bună, aflase că taurul comunal o înșelase c-o vițică cu zece ani mai mică. Deși taurul cel tânăr îi zâmbea duios, i se parea un căcăcios, n-o „încălzea” după cum se hlizea și colac peste pupază o dezavantaja cu o taxă mai mare pentru însămânțare. Devenise stearpă și, fireste, s-a gândit că producția de lapte pe cap de locuitor, în comună, descrește. Astea le spunea țăranul din Poplaca celor ce și-ar fi dorit vaca până când, un jmecheraș de la oraș, înalt ca bradul, țanțoș și fițos, însoțit de o fetișcană cu privire aeriană, i-a rânjit de sus și i-a spus:
-Nu așa se vinde vaca, băi țărane din Poplaca. Ia să vezi cum ne descurcăm noi: Ia neamule vaca! Nu dă lapte cu cinzeaca ci cu tona de umple o arenă să-noate o balenă. Fată patru viței odată, care la maturitate ajung vaci sau boi, de soi, de-o să dați anunțuri, în ziarele locale, că angajați noi argați la rânit grajduri. Vă va crește bugetul de-o să petreceți cel puțin o luna tocmai în Dubai. Cu vaca asta acoperiți fără să vă chinuiți, dup-un rumegat, cu un singur bălegat, o gaură de cinci la sută, garantat, sută la sută”.
Auzind țăranul din Poplaca cât de bună-i este vaca privindu-l pe rânjitu’ de jos în sus i-a spus:
-Păi, dacă-i așa de bună n-o mai vând.
Spunea cineva „Socialiștii sunt precum Cristofor Columb: atunci când pleacă nu știu încotro se duc, iar atunci când ajung, nu știu unde se află”. Așa îmi explic atitudinea interimarului la președenție, trezit din somnul lin în banca socialiștilor. Un „disident” în coaliția de la putere. Un disident ce „sare” în sus după cum bate vântul, pe care și-l dorește în pânzele „ambarcațiunii” ce-l vor duce la Cotroceni. Când spun că este un disident nu greșesc gândindu-mă la câți Doreli a trimis în Guvern ceea ce mă duce la concluzia: îl sapă. Probabil știe el de ce? Primul „târnacop” a fost Marga la externe. Era cât p-aci să ne stingă lumina ca apoi să-l mute la „cultură” unde, chiar, a stins-o. N-am auzit s-o mai aprindă cineva. Apoi a fost unul Dobre restanțier la matematica referendumului. Si-a dat demisia. Un alt Dorel de marcă, Dobrițoiu, prins cu ceva matrapaslâcuri. Au urmat alți doi Silaghi și Helvic, tărnacoape incompatibile. Să nu-l uităm pe pușcăriablilul Fenechiu, „târnacoap” de firma. Mona Pivniceru a săpat la Justiție și pentru că nu i-a prea ieșit „groapa”, n-a respectat standardul impus, au pus-o la CCR să îngroape „greșelile” adversarilor politici. Vosganian, un blogger, săpa pe net. La Cultură au pus un actor, Diaconu, n-a rezistat, avea un târnacop de recuzită. și l-au schimbat cu Barbu, care a dat cu „târnacopul” în „Sănătate”. Ultimul Dorel a fost schimbat cu un Gigel.
Un “ciob” de oală spartă, de la liberali, spunea că “nu mor caii când vor câinii” și aș continua cu…cei care latră, nu mușcă mâna stăpânului, care le dă apa la moara unde, vrea nu vrea, bea Crin (un fel de Grigore) aghiasmă și cu un ochi râde și cu altul se uită ca vițelul la poarta nouă tânjind la ”cioara” de pe gardul de la Cotroceni. A uitat. Nu tot ce zboară se mănâncă. Deocamdată, are in meniu răbdări prăjite și scade numărul celor ce-l îmbie cu ovăz. Tara “arde” și el se uită ca mâța când vede zburând porcul. Doarme pe-o ureche și uită că atunci când doi se ceartă, al treilea, …cine are urechi de auzit, nu va da vrabia din mână pe principiul, mai bine să plângă mă-sa.
Am alunecat, fără să vreau, uitând că scriam despre școală.
In școală am cunoscut și iubirea, acea poveste veche, de când lumea pe pământ, dată ca descânt, un sentiment fără pereche. Iubirea ca beţia rară ce amețeşte şi fiinţe delicate, cu simțiri în buze-nfierbâtate, un sentiment ce te-nfioară, un miros de floare, miros de crin ce te îmbată, ca o boală adevarată, o simţi şi doare, un cântec ce sufletele ne străbate, inima care se zbate de parcă-i pusă pe jeratec, un scâncet al copilului adus pe lume dintr-un ţinut al cărui nume este pântec.
Divorţul pronunțat cu ceva timp în urmă mi-a permis să mă refugiez în ceea ce ştiam să fac cel mai bine, în muncă. Dacă eu, am încercat să uit femeile, ele dimpotrivă. Reîntors la burlacie, devenisem “o partidă”. Am înţeles asta de la o colegă de seviciu. Mi-a dat un bileţel pe care era scris un număr de telefon. Nu l-am folosit nicidată. Nu era genul meu de abordare. Dar nu a fost și ultimul.
Lipsisem câteva zile din șantier. Gândul îmi rămăsese la fata cu părul prins coc la spate.
Trebuia să particip al montarea primului Jacket, o structura suport pentru exploatarea țițeiului din Marea Neagră.
Pentru transportul lui, la remorcă, s-au făcut experimentări în bazinul de încercări de la Galaţi şi pot să vă spun, toate legile lui Murphy au fost resptectate. Importanţa experimentărilor a fost direct proporţională cu valoarea jacketul ce urma să se ducă la fund şi dacă ele au ieşit bine a însemnat că ceva nu a fost în regulă, vorba aceea, în orice proiect ingineresc, dacă se pot strecura erori, atunci ele se vor produce.
După toate întârzierile prevăzute şi întârzierile neprevăzute care n-au fost prevăzute, structura a fost gata. „Proptită” pe patru flotori aştepta cuminte o prognoză favorabilă pentru a fi remorcată spre platforma “Gloria”.
Dacă exista un plan de acţiune ? Era vorba petroliştilor “văzând şi făcând”. Aveau dreptate. Cu cât un plan este mai complicat şi mai grandios, cu atât şansele de eşec sunt mai mari.
Mă ducea gândul că asta ar fi însemnat, într-o traducere “slobozâtă”, în afara tututor celor care nu ştiau despre ce era vorba, restul ştiau. A venit şi prognoza, una din aia, cine-şi mai aduce aminte, care dacă o citea-i pe dos, iţi oferea mai multe șanse. Târziu în noapte am ajuns cu “monstrul” metalic în zona de acţiune. Cum nu se vedea niciun porc “navigând” cu paiul în gură, s-a propus, de către comitetul director local, să se aştepte prognoza de dimineaţă. Inainte de a veni prognoza, a venit vântul. Ce vânt ?! Nu i-a trebuit mult mării “dând din valuri”, să ne arate ce poate. Flotoarele începuseră să “zboare”, unul câte unul precum nişte dinţi de lapte. Doar unul, mai îndărătnic, care s-a dovedit a ţine cu noi, a rezistat furiei dezlănţuite. Incet, dar sigur, “monstrul” s-a dus la fund, lăsându-şi la suprafaţa apei suficient “material” cât să-l încarci într-o cotigă.
A început sarabanda. Comitetele directoare, aflate peste tot, pe nave, pe platformă, la uscat, până şi acolo sus unde veghea “tabloul”, au intrat în panică. Amiralii, miniştrii, directorii şi adjuctii lor, aflaţi pe ”Gloria” începuseră să dea ordine. “Prinde de-acolo!”, “Un metru mai încoace”, “Mai bine doi” (ce ochi aveau!),“Nu trage!”, “Trage!”, “Cine v-a spus să trageţi?!”…
Totul suna ca un cor pe multe voci lecturând fals o partitură la prima vedere. Acolo, tehnologia era dominată de două tipuri de oameni: cei care înţelegeau ceea ce trebuia condus şi cei care conduceau ceea ce nu înţelegeau. Nu ştiu cum dracu se derulau lucrările. Aveam impresia,tot timpul, că trebuia să urc un deal cu vântul în faţă.
Lucram precum meşterul Manole şi marea cu spume “la gură” ne râdea în nas. Nedus la biserică, cum eram, simţind că-mi “omor” oamenii degeaba, am oprit lucrul şi înarmat până la genunchi cu un pumnal de scafandru şi până în dinţi cu cuvinte grele am urcat pe platformă.
-Vreau un plan. Am spus răspicat să mă înţeleagă tot “comitetul”.
L-a început s-a aşternut o linişte de parcă cineva le “stinsese” lumina. Cred că problema venea de la “tablou”. Apoi am auzit zgomote. Căzuseră… de acord cu mine. Am purces la întocmirea planului B, cum v-ar fi plăcut să spuneţi unii dintre dumneavoastră.
Totul mergea perfect până am ajuns la punctual 13. M-am trezit vorbind “în front” cu voce tare:
-Fără punctul 13.
Se “stinsese” din nou lumina, până când o voce cu autoritate a confirmat, după o consultare din priviri cu cei din jur şi cu jumătate de gură:
-Treceţi la 14.
A mers perfect. Târziu în noapte “monstrul” se odihnea pe poziţia stabilită. Marea dădea înapoi, de-astă dată, învinsă. Numai pe calea undelor “zbârnăia” continuu o întrebare, de altfel, legitimă “Ce se face la punctul 13?”, “Ce se face la punctul 13?”…
Şefii s-au retras pentru petrecere, iar pe noi ne-au petrecut cu privirea în timp ce ne chinuiam să urcăm la bordul navei de scafandri, pe o scară de pisică.
Intâmpinat la bord, mi s-a pus întrebarea legitimă:
-Băi! Ce-aţi făcut voi la punctul 13? Ne-au înnebunit ăştia de la mal cu întrebarea asta.
Obosit, flămând şi ud până la piele, trecând pe lângă cel cu întrebarea, i-am răspuns peste umăr:
-Nimic. Ne-am tras sufletul.
Am revenit in santier. Imi era dor de fata cu părul prins coc la spate. Câteva zile mai târziu mi-a întins un bileţel. Eroare. Mi-am adus aminte de episodul descris anterior. L-am băgat în buzunarul salopetei. Nu aveam de gând să-l deschid. In ziua aceia, ne-am mai întâlnit, în trecere, de vreo două ori. In ochii iei se putea citi dorinţa de răspuns. Eu nu citisem biletul.
Mă plimbam abătut într-un mic părculeţ amenajat în incintă, frământat de gânduri şi mototolind un petec de hârtie în buzunarul salopetei când, a apărut Ea. Femeia, care picatură cu picatură, mi-a umplut golul rămas în suflet, cu mulţi ani în urmă. Cu un zâmbet, mai degrabă trist, mi-a zis:
-Spune-mi ceva frumos.
Cu ghemotocul de hartie ce îmi ardea în palmă şi amintirile neplăcute ce mă bântuiau i-am raspuns sec:
-Nu pot. Am visat urât azi noapte.
S-a îndepărtat. Nu mult. Doi paşi. S-a întors, jumătate spre mine şi cu acelaşi zâmbet, mai degrabă trist:
-Eu am să-ţi spun ceva frumos. Ti-am simţit lipsa.
Am rămas mut, împietrit, interzis sau cum vreţi. Nu-mi mai funcţionau decât ochii, urmarind-o cum se îndepărtează şi degetele de la mâna dreaptă, care febril, netezeau un ghemotoc din hârtie din buzunarul salopetei.

Comentarii
  1. Ispas gh. spune:

    Laudarosenie pana ai dat-o pe polititca ca sa distrugi toata stradania .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s