Dacă m-am bazat pe cineva vreodată? Da, acela am fost eu. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vi se propună ceva urmat de „ne auzim la un telefon” și telefonul n-a sunat? Nu vi s-a întâmplat niciodată să dați un telefon, să vi se răspundă și cerând ceva, chiar minor, urmat de „ne auzim mâine la un telefon” și telefonul n-a sunat? Mie, da! De aceia urăsc complezentul și complezența.
Arhivă pentru octombrie, 2015
Vecinul meu, nea Costică, are o crescătorie de pisici. Intr-o zi m-am trezit cu o familie pe acoperișul bucătăriei. Mă urmăreau cum „mișunam” prin curte. Nevastă-mea le-a pregătit un castronel cu lapte înmulțit cu apă și sare. Așa-mi spunea că are gust laptele de mamă. M-am cățărat la un metru și ceva deasupra solului și le-am omenit. Privindu-le am uitat cum m-am urcat și am făcut din mine o grămadă pe pavelele din curte. Zgomotul produs a scos-o pe nevastă-mea din bucătărie și pentru prima dată mi-a vorbit de sus:
-Ai căzut rau?
-Nu, am căzut bine.
In timp ce încerca să vadă rănile produse de căzătură m-a întrebat:
-Da’, pe cine injurai atât de tare?
-Pe Newton, fi-i-ar legea gravitației a dracului.
Începând de sâmbătă, lumina ne-a facut peste o mie de feste. Se pare că un releu ajuns la limita de existență „clănțănea” din sfert în sfert de oră. Nu mult, suficient cât să te scoată din sărite. Duminică seara, îl văd pe socrul meu îndreptând-se spre cuptorul cu microunde să-și încălzescă o ceașcă cu ceai. I-am spus, cu gura mea aurită, sa nu pornească cuptorul că dereglează releul și taie curentul din Agigea. L-a pornit și releul obosit de atâta „clănțănit” a murit. „Vezi ce-ai facut?!” i-am zis. Lumina s-a stins până-n Limanu. Ca să-mi „omor” timpul m-am apucat de scris.
Aș recomnada condescendență pentru singura localitate din țară unde se „varsă” doua autostrăzi, A2 și A4. Ultima are doua caracteristici, specifice vremurilor în care trăim, este doar începută si nici începutul nu este terminat. Duc și spre podul nou de la Agigea, inaugurat de Călin etc. Tăriceanu când avea un singur cap (podul. Pentru Calin etc. nu bag mâna-n foc, s-a ratăcit stând pe loc.), un prezidentiabil ofuscat că un altul „doctor” etc. pri-ministru inaugura o autostrada, Sibiu-Orăștie. Podul s-a deschis după aproape un an, iar autostrada s-a închis. Inaugurarea autostrăzi s-a făcut ca și cum ai merge pe gheața subțire, „pipăind” cu picior din față să simți dacă ține. La inaugurare a ținut.
Apropo. „Pe gheața subțire” a fost o carte pe care am citit-o acum vreo cinzeci și ceva de ani, pe vremea când „Cartea rusă” era la discreție. Personajul principal era, evident, un rus. Acțiunea se petrecea în cel de-al doilea război mondial. Rusul era un spion ce dăduse de un ghinion. Il alergau prin Berlin niște her-i îmbracați în ofițeri. După atâta hârjoneală, rusul rupt de oboseală, în disperare, bate la o ușă. Ii deschide o frau și de era englez ar fi exclamat „uau!”. Frau la cazat și omenit. Rusul era și un pic rănit. Relația lor s-a dus până-n pânzele albe, după cum descria autorul, dormitorul. Dacă s-ar fi facut un film, în dormitorul unde s-a petrecut actul… s-ar fi stins lumina. Așa erau indicațiile din vremurile acelea. Autorul, să respecte regula impusă, a lasat patru pagini albe. Suprinzător, cartea a avut un final fericit de parcă ar fi fost scrisă de un american. La terminarea războiului, rusul, un fel „Mikolka cel viteaz”, a fost fotografiat în fața unui drapel de regiment, recuperat cu mari sacrificii dintr-o cazemată făcută din ciment și pusă la un panou de onoare infipt într-un moloz (nu începuse recostrucția) la intrarea într-un colhoz. Rusul ofta după frau. A bătut la o ușă, mai sus, unde avea o matușă, un fel de Kosmodemianskaia, care i-a recunoscut meritele deosebite, riscându-și viața, de a reduce durata războiului cu vreo treizeci de minute și pe scurt, „uau” , i-a spus „Du-te la frau!”. Ceea ce a scăpat să ne spună autorul pentru că mie nu-mi scapă nimic și chiar de-mi scapă îl ridic, este unde locuia frau, in partea democrat socialistă sau democrat capitalistă. Se pare că nu conta. Democrație s-a dovedit a fi peste tot chiar ți-n Coreea de Nord.
La fel ca rusul, „doctorul” etc. prim-ministru și-a riscat viața. E drept, nu în razboi ci mergând pe autostrada Sibiu-Orăștie. După o „hârjoneală” prelungită cu un neamț încercându-și norocul la o ușă din Cotroceni, i-a deschis o frau în spatele căreia îi zâmbea, de sus, neamțul.
Intr-o dimineață, coborând din dormitor în bucătărie unde mă aștepta cafeaua pe o farfurie…Ce frumos suna!? Nu mai „sună”. Am depășit aceasta fază ce rămas-a doar o frază. Acum, după ce îmi scot pijamaua și fac o scurtă călătorie pe traiectoria cunoscută spre bucătărie îmi fac singurel cafeaua,… dacă este. Dacă nu, dau drumul la televizor. Pe știri. Am dat și am reținut un sfârșit de frază sau de propoziție, care mi-a provocat o anumită agitație: „…românii o au cea mai mică”. Tocmai intra socrul meu când mi-am pus, cu voce tare, roșu-n obraji de indignare, întrebarea: „Cea mai mică…ce?!”
Cum socrul meu are un „cuc” sub formă de junghi la un genunchi, care îl scoală, devreme, dimineața, cu mult înainte de a se ridica ceața, fiind la curent cu toate știrile mi-a dat răspunsul: „Pensia”.
Așa, mi-am adus aminte de o altă știre. Să fac haz de necaz, rămas, tot de indignare, roșu-n obraz, că n-avem o pensie mai mare și atunci mi-am pus o întrebare urmată de un semn de exclamare. O tânără braziliană și-a scos virginitatea la licitație. N-aș putea să vă spun, concret, dacă și-a postat-o pe Internet. Știrea ne informa despre primirea a 15 oferte, iar cea mai mare a fost a unui japonez. Intrebarea urmată de semnul mirării, la care n-am primit răspuns a fost: „Cea mai mare…ce?!”
Eram tânăr și nu gândeam că toate drumurile duc în acelaşi loc. Am schimbat multe drumuri, din mers. Nu le-am schimbat din curiozitate. Din păcate ne este hărăzită o singura cale. Nicio legatură cu punctele cardinale. Iată! Sunt aproape de capăt. Merg din ce în ce mai greu și „șchioapat”.
Prin viață, n-am trecut ca simplu călător, n-am strâns avere, n-am palate, n-am trăit nici greu dar nici ușor și nu m-am plâns când nu aveam de toate. Viața mi-a fost un dar pe care-l prețuiesc, o scară pe care am urcat treaptă cu treaptă, o datorie pe care mi-am îndeplinit-o, o iubire, un cântec, ba vesel-ba trist, făcând haz de toate necazurile, vorba aceia „căsătoria este o formalitate absolut necesară pentru pronunțarea divorțului”, sau o imprudență a cunoașterii, ceea ce m-a întărit. Râsul este mai bun decat încrâncenarea. Se râde la fel în toate limbile pământului. Spunea cineva că „un zambet este o lumină în fereastra sufletului”. Am stat de vorbă și cu mine însumi sau cu cel care aș fi vrut să fiu. Disprețul l-am marcat cu tăcerea. Am visat și n-am renunțat niciodată la visul meu. M-as fi considerat înfrânt. Timpul nu așteaptă pe nimeni și în afara momentelor mele de tristețe, celelalte au fost bune. Când îmi ieșeam din fire spuneam, în față, tot ce aveam de spus, fără să arunc cu vorbe de jignire. Peste rând nu am vorbit decât în gând. Am îndrăznit în lucruri dificile. Nu de puține ori mi s-a spus „bă, tu ești nebun!” N-am fost nebun. Știam ce fac și am fost urmat „cu ochii închiși”.
De necazuri nu mai vreau să-mi amintesc deși sunt câteva ce nu-mi dau pace. Ajuns la vremea speranțelor ce mor, satul de tot ce-a fost amăgitor, n-am de gând să cer vreun ajutor Fețe-i divine. Mă uit, în sus, pe scara vieții. E ceață sau nu văd prea bine câte fușteie mai are scara asta?! Un lucru mi-e clar. Toate pomenile de astăzi, ale guvernanților, le vom plăti mâine. Am să mă retrag, în curând, definitiv la Agigea. Mi-am propus o pauză.
Aron after 65 