Despre superlative

Intr-o dimineață, coborând din dormitor în bucătărie unde mă aștepta cafeaua pe o farfurie…Ce frumos suna!? Nu mai „sună”. Am depășit aceasta fază ce rămas-a doar o frază. Acum, după ce îmi scot pijamaua și fac o scurtă călătorie pe traiectoria cunoscută spre bucătărie îmi fac singurel cafeaua,… dacă este. Dacă nu, dau drumul la televizor. Pe știri. Am dat și am reținut un sfârșit de frază sau de propoziție, care mi-a provocat o anumită agitație: „…românii o au cea mai mică”. Tocmai intra socrul meu când mi-am pus, cu voce tare, roșu-n obraji de indignare, întrebarea: „Cea mai mică…ce?!”
Cum socrul meu are un „cuc” sub formă de junghi la un genunchi, care îl scoală, devreme, dimineața, cu mult înainte de a se ridica ceața, fiind la curent cu toate știrile mi-a dat răspunsul: „Pensia”.
Așa, mi-am adus aminte de o altă știre. Să fac haz de necaz, rămas, tot de indignare, roșu-n obraz, că n-avem o pensie mai mare și atunci mi-am pus o întrebare urmată de un semn de exclamare. O tânără braziliană și-a scos virginitatea la licitație. N-aș putea să vă spun, concret, dacă și-a postat-o pe Internet. Știrea ne informa despre primirea a 15 oferte, iar cea mai mare a fost a unui japonez. Intrebarea urmată de semnul mirării, la care n-am primit răspuns a fost: „Cea mai mare…ce?!”