Pe gheața subțire

Începând de sâmbătă, lumina ne-a facut peste o mie de feste. Se pare că un releu ajuns la limita de existență „clănțănea” din sfert în sfert de oră. Nu mult, suficient cât să te scoată din sărite. Duminică seara, îl văd pe socrul meu îndreptând-se spre cuptorul cu microunde să-și încălzescă o ceașcă cu ceai. I-am spus, cu gura mea aurită, sa nu pornească cuptorul că dereglează releul și taie curentul din Agigea. L-a pornit și releul obosit de atâta „clănțănit” a murit. „Vezi ce-ai facut?!” i-am zis. Lumina s-a stins până-n Limanu. Ca să-mi „omor” timpul m-am apucat de scris.
Aș recomnada condescendență pentru singura localitate din țară unde se „varsă” doua autostrăzi, A2 și A4. Ultima are doua caracteristici, specifice vremurilor în care trăim, este doar începută si nici începutul nu este terminat. Duc și spre podul nou de la Agigea, inaugurat de Călin etc. Tăriceanu când avea un singur cap (podul. Pentru Calin etc. nu bag mâna-n foc, s-a ratăcit stând pe loc.), un prezidentiabil ofuscat că un altul „doctor” etc. pri-ministru inaugura o autostrada, Sibiu-Orăștie. Podul s-a deschis după aproape un an, iar autostrada s-a închis. Inaugurarea autostrăzi s-a făcut ca și cum ai merge pe gheața subțire, „pipăind” cu picior din față să simți dacă ține. La inaugurare a ținut.
Apropo. „Pe gheața subțire” a fost o carte pe care am citit-o acum vreo cinzeci și ceva de ani, pe vremea când „Cartea rusă” era la discreție. Personajul principal era, evident, un rus. Acțiunea se petrecea în cel de-al doilea război mondial. Rusul era un spion ce dăduse de un ghinion. Il alergau prin Berlin niște her-i îmbracați în ofițeri. După atâta hârjoneală, rusul rupt de oboseală, în disperare, bate la o ușă. Ii deschide o frau și de era englez ar fi exclamat „uau!”. Frau la cazat și omenit. Rusul era și un pic rănit. Relația lor s-a dus până-n pânzele albe, după cum descria autorul, dormitorul. Dacă s-ar fi facut un film, în dormitorul unde s-a petrecut actul… s-ar fi stins lumina. Așa erau indicațiile din vremurile acelea. Autorul, să respecte regula impusă, a lasat patru pagini albe. Suprinzător, cartea a avut un final fericit de parcă ar fi fost scrisă de un american. La terminarea războiului, rusul, un fel „Mikolka cel viteaz”, a fost fotografiat în fața unui drapel de regiment, recuperat cu mari sacrificii dintr-o cazemată făcută din ciment și pusă la un panou de onoare infipt într-un moloz (nu începuse recostrucția) la intrarea într-un colhoz. Rusul ofta după frau. A bătut la o ușă, mai sus, unde avea o matușă, un fel de Kosmodemianskaia, care i-a recunoscut meritele deosebite, riscându-și viața, de a reduce durata războiului cu vreo treizeci de minute și pe scurt, „uau” , i-a spus „Du-te la frau!”. Ceea ce a scăpat să ne spună autorul pentru că mie nu-mi scapă nimic și chiar de-mi scapă îl ridic, este unde locuia frau, in partea democrat socialistă sau democrat capitalistă. Se pare că nu conta. Democrație s-a dovedit a fi peste tot chiar ți-n Coreea de Nord.
La fel ca rusul, „doctorul” etc. prim-ministru și-a riscat viața. E drept, nu în razboi ci mergând pe autostrada Sibiu-Orăștie. După o „hârjoneală” prelungită cu un neamț încercându-și norocul la o ușă din Cotroceni, i-a deschis o frau în spatele căreia îi zâmbea, de sus, neamțul.